ÎNTRISTAT
Toamno! iar îmi vii cu ciudă,
Furioasă, și cu trudă
Pui ca hoțu-n nopți pe humă
Înstelatul cuib de brumă,
Până-n buza mea de stână?
Și-mi faci zori înfrigurate,
Cald pe ziuă, cât se poate,
Să-ți mai speli dintre păcate?
Din atâtea lungi povești
Las că știu eu cine-mi ești,
Cum te faci, cum te smerești
Să mai poți să ne prostești
Că ești bună și bogată
Și frumoasă…câte-odată.
Dar n-aud să-mi spui smerită
Cu-a ta gură aurită
Că-mi aduci și vânt și ploi,
Neguri, cețuri și răcori,
Griji o mie și nevoi,
Pentru iarna care vine
Când te duci de-aici… cu bine.
Ne mai dai o prună coaptă
Și o vie îmbrumată,
Ne-amăgești cu-n coș cu mere,
Cu gutuie și cu pere,
Cu un must de-acuma dulce
Ce la toate pune cruce,
Și c-o bere și cu-n mic,
Tot ne minți câte un pic.
Lasă-mi vara, steie-mi încă,
Că pe nimenea nu-ncurcă,
Tu să vii când te chem eu,
Că îmi știu, că nu ți greu.
DOAMNE CUM TRECUT-AU ANI
Ochii minții mele cată
A ta urmă neuitată,
Ce-ai lăsat-o într-o vară
Când erai, dulce codană.
Mai ții minte? ce-ntrebare,
Când ascunși printre umbrare
Într-o strânsă-mbrățișare
Tu-mi dădeai dulce guriță
Prin cel crâng, prin poeniță.
Nimeni lume nu ne vază,
Nimeni lume să nu crează,
Nimeni lume să nu știe
Cât de dragă-mi ești tu mie.
Câte vorbe-abia șoaptite,
Câte mii de jurăminte
Din simțire-atunci pornite
Ne-au nălțat în spre divin,
În cel timp, ce-a fost sublim.
*
Doamne cum trecut-au anii
Adunându-se ca banii.
Crângul e de-acum pădure,
Plin de zmeură și mure,
Iară ceea poeniță,
Mirosind a lămâiță,
Nu mai e ce-a fost odată,
Azi de nimeni nu-i călcată.
**
Numai pașii tăi codană
Au rămas în loc de taină
Să-i sărut tot rând la rând
Cu-ai mei ochi, cu al meu gând,
Cu-al meu vis cel preumblând
Prin trecuturi, lăcrimând,
Clipa vremii îngânând.
RE-NTÂLNIRE
Mai ieri, cu treburi prin cetate, îngândurat treceam grăbit,
Când, dintr-odată din mulțime un chip aparte s-a ivit,
Parcă-l știam ținut în mine, mai într-o tainiță ascuns
Și într-o clipă-nfiorată, atunci, din inimă i-am spus:
-Domniță dragă, noi ne știm, din timpul cela din trecut,
Când într-o vreme ne-am iubit, în tinerețea din-ceput,
Erai timidă și frumoasă, cu ochi albaștri-ntrebători,
Neștiutori de ce-i iubirea, dar de dorințe arzători.
Am fost cândva, prin vremi uitate, o lungă vară-ndrăgostiți,
Cu vii trăiri, adevărate și-n toată ziua fericiți,
Cu-nfiorări când din-tâmplare mi te luam ușor de mână
Și-apoi nebun de fericire, mi te doream o săptămână.
Și raiul l-am avut atuncea cu tot cuprinsu-i la picioare
Și tot ce am trăit atuncea a fost o lungă desfătare,
Căci am trăit divina clipă în adevăr și în dorință,
Cu vrerea inimilor noastre, în preasmerit și în căință.
Apoi te-ai dus, mici nu știu unde, lăsând iubirea ne-mplinită
Și dorul meu arzând năvalnic și inima-mi pe veci rănită,
Dar leacul vremii care trece, ne vindecă, a câta oară,
Uitării dând din greu cea vamă, pe căi de fum dureri să piară.
*
Ca dintr-un vis, a mea domniță mi s-a trezit în tresărire,
Înfioarată find de clipa ce-a retrăit-o în iubire
Și-apoi, din ochii ei albaștri, o lacrimă a picurat
Și în durerea ce-am sințit-o, șoptit mi-a spus:
De ce-am plecat?
S-a frânt în noi atuncea totul și-am blestemat ce-i în ceresc
Că s-a jucat cu noi destinul, ca la barbut, în omenesc,
Că soarta nu-i în mâna noastră și nu-i așa cum ne-o dorim
Și că aici nimic nu-i sigur, decât c-odată, toți murim.
**
Ea mi s-a dus, ca altădată, precum o aripă de vis
Și-atunci știut-am că-n vecie iubirea noastră mi s-a stins,
N-apoi nu s-a uitat o clipă, să piară totu-n urma ei,
Iar eu simțeam cum umeziți-îs, în lăcrimări și ochii mei.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
August 2020