Este un adevăr prea simplu că lumea în care trăim, calitatea vieții, este determinată în primul rând de relația dintre persoane, de relația dintre oameni. Pe cât de simplu este acest adevăr pe atâta de complicată a devenit explicarea acestei relații. Cel mai adesea răul din jur este rezultatul egoismului și părerii de sine.
Numeroase școli de gândire, moraliști de tot felul și toată orientarea, propovăduitori de duzină și cu credentiale dintre cele mai dubioase, au amestecat noțiuni și subiecte și au făcut ca acest domeniu de maximă importantă să devină confuz și obscur.
În esență relația dintre persoane trebuie să fie simplă și întemeiată pe acțiuni inspirate de o porunca fără lipsă de comentariu,pe iubire. Dar porunca iubirii înseamnă nu o opțiune teoretică dar una de acțiune, de viață. Între oameni trebuie să fie bunăvoire, îngăduință, întrajutorare, doar în acest chip “principiile” devin faptă și existența devine viață. Dar în plus mai există un aspect și el ține de natura omenească. Este de la sine înțeles că aceasta înseamnă și minimala consecvență între vorbă și fapta. Hiperbolele hipocoristice,alinturile și diminutivele declarative nu înseamnă iubire, înseamnă superficialitate afectivă de mahala.
Fiecare dintre noi (sau oricum cei mai mulți dintre noi) suntem stăpâniți de mândrie și ne închipuim a fi “centrul” pământului. (Această este o rătăcire care pleacă de la adevărul că fiecare persoană este “cea mai iubită” de Dumnezeu; adică pe toți și fiecare, Dumnezeu ne iubește egal în planul Său, care este desăvârșit). Dar, rătăciți, cădem în mândrie și atunci începem să “jucăm” roluri și să ne lăsăm pradă imaginației și iluziilor care sunt de la necuratul.
Unii cădem în ispita de-a “stânga” și ne prăvălim în păcate și patimi “groase” (narcotice, erotism, lăcomie, etc) dar alții cădem în ispita de-a”dreapta” și prin fățărnicie, ne imaginăm buni. Mimăm milă, dragostea, facem inflație de declarații eroice și fără acoperire și, mai rău, ajungem să ne înduioșăm de propria noastră “generozitate” (care în realitate nu înseamnă nimic decât vorbă goală). În realitate cultivăm părerea de sine, trândăvia, lingușeală, prefăcătoria, lașitatea, lenea, lăcomia și prostia. Cât de des selecționăm relațiile conform cu imaginea de sine pe care o dorim proiectată. Cât de adesea uităm binele primit în trecut și pe cei care ni l-au dăruit îi înlocuim cu cei de la care putem avea folos astăzi. Acest fel de uitare negativă, lipsa de recunoștință, este o formă de a luptă împotriva Chipului lui Dumnezeu aflat în fiecare persoană. Cât de des “rezistența” de azi înseamnă fripturism cras. Cât de des avem îndrăznire păcătoasă în relația cu cei din jur. O îndrăznire care este dovada însoțirii superficialității și grosolăniei și cu supraprețuire a eului propriu. O îndrăznire care este contrarul sfielii și respectului față de taina omului, o manifestare de grosolănie și care tratează omul ca obiect. Iar mai grav este atunci când cădem în una din cele mai cumplite ispite, când confundăm mândria cu smerenia. Si mai exista o sinistra ispita. Ispita de a crede că, odată cu existența noastră, sau apropierea trecerii noastre din lumea aceasta, ar fi si semn despre “sfârșitul lumii”.
Cel mai adesea acestei ispite îi cad bărbații, care ajung să se entuziasmeze de propriile lor existențe si ajung sa le considere de neînlocuit; o stare de ridicol penibil desăvârșit. (Dat fiind faptul că femeile își iubesc copiii și deci viața, ele sunt mult mai ferite de aceasta ispită ridicolă). În aceasta ispita asistam la o orbire și la o confuzie. Nu ne dam seama că nu “realizările” personale au importanță, importanță are comportamentul moral consecvent al existenței. Capacitatea și consecvența de a separa “binele” de “rău”. Iar orbirea prostească stă în incapacitatea de a pricepe că existența lumii stă sub o Voință infinit de tare și nu are legătură cu scurta noastră trecere prin această lume.
De fapt calea unor relații bune între oameni stă în empatia afectivă. Capacitatea și voința de a trăi stările (sau minimal a le înțelege) sufletești și materiale ale semenului, truda de a ne apropia și include în propriul eu aceste trăiri. Această înseamnă a lua asupra noastră măcar parte din povara semenului și efortul conștient de a deveni “una”, comuniune, cu el. În acest fel, preluând “chipul” semenului (în care se ascunde icoana lui Hristos Iisus) vom putea ajunge, în timp și cu trudă, la schimbarea omului “vechi” cu cel “nou”, vom ajunge la “metanoia”, la „întoarcerea comportamentală, la ‘pocăință” (căci „pocăință” asta înseamnă, întoarcere, preschimbare a modului de gândire și înțelegere) care este țelul suprem al vieții creștine și minunea minunilor. Astfel vom ajunge ca în adevăr să putem spune, ”Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”.
——————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
USA
18 august 2020