România în al doilea război mondial (1939-1945)
Regimul Antonescian (ianuarie 1941-august 1944)
Mareşalul Antonescu a sosit la Palat în după-amiaza zilei de 23 august, la ora 16, şi, în cursul audienţei, a comunicat regelui, în prezenţa generalului Sănătescu, decizia sa de a încheia armistiţiul, adăugând că a informat pe ministrul Germaniei, Clodius, despre intenţia sa. Conjuraţii, în frunte cu regele, au considerat că încheierea armistiţiului ar fi avut drept urmare ocuparea întregii ţări de către germani şi poate arestarea şi deportarea regelui, după mărturia generalului Aurel Aldea. Regele a părăsit brusc sala şi, după ce s-a sfătuit cu conjuraţii aflaţi în Palat, a revenit şi a anunţat demiterea lui Antonescu, după care o echipă militară l-a arestat pe mareşal şi pe colaboratorii săi. Astfel s-a consumat lovitura de stat de la 23 august 1944. După arestare, mareşalul Antonescu avea să noteze, în celulă: „Mă rog lui Dumnezeu să ferească ţara de consecinţele unui act …necugetat.“ În noaptea de 23/24 august, Antonescu a fost preluat din Palat de o echipă comunistă, condusă de Emil Bodnăraş, iar la 31 august, a fost predat ruşilor, care l-au dus la Moscova.
Aşadar, în după-amiaza de 23 august 1944, mareşalul Antonescu a fost destituit şi arestat împreună cu colaboratorii săi. Apoi, regele a numit un nou guvern condus de generalul Sănătescu şi alcătuit din militari şi reprezentanţi ai celor patru partide din BND (Blocul Naţional-Democrat), iar în fruntea Marelui Stat Major a fost numit generalul Gh. Mihail. În seara de 23 august, la 22 h, a fost difuzată Proclamaţia regelui către ţară, care anunţa sfârşitul alianţei cu Axa, încetarea războiului cu Naţiunile Unite, sfârşitul dictaturii şi restabilirea regimului democratic, lupta alături de armatele aliate pentru eliberarea Transilvaniei. În ceea ce priveşte politica externă, România a decis, în dimineaţa de 23 august, încetarea operaţiilor militare împotriva U.R.S.S., înainte de semnarea armistiţiului, act cu consecinţe foarte grave pentru statul român. Regele a propus Germaniei să-şi evacueze trupele din România, în termen de 15 zile, dar aceasta a reacţionat cu violenţă, Bucureştiul a fost atacat, iar în dimineaţa de 24 august a fost bombardat. În aceste condiţii, România a declarat război Germaniei, la 25 august, iar trupele române au început luptele cu trupele germane din Bucureşti şi din alte oraşe. 73
Trupele române (400.000 de militari) şi unităţile de tancuri au respins atacul german asupra Bucureştiului, iar până la 28 august, zona Bucureşti-Ploieşti a fost eliberată de trupe germane. Până în 29 august, a fost eliberat întreg teritoriul naţional. Trupele sovietice, după 23 august 1944, nu au acceptat tratative cu trupele române, ci le-au tratat cu brutalitate, astfel încât, între 23 august şi 12 septembrie 1944 (ziua încheierii armistiţiului), 130.000 de soldaţi români au fost luaţi prizonieri. Apoi unităţile sovietice au debarcat la Constanţa şi au ocupat oraşul părăsit de germani, iar întreaga flotă română maritimă şi fluvială a fost capturată ca pradă de război şi dusă la Odessa, iar marinarii şi ofiţerii de marină au fost luaţi prizonieri (unii din ei s-au sinucis). După ce, la 31 august, trupele sovietice au ocupat Bucureştiul, ele au continuat înaintarea şi au ocupat Muntenia şi Dobrogea, iar la 6 septembrie, unităţile de tancuri ajunseseră la Turnu Severin, astfel încât, cu excepţia Transilvaniei, întreaga Românie se afla sub ocupaţie sovietică. Armata Roşie se revărsa ca o maree asupra României, comandamentul sovietic trata ţara ca pe un teritoriu cucerit, au început jafurile, violurile şi uciderile. Ocupantul străin, Rusia bolşevică, întârzia premeditat semnarea armistiţiului, solicitat de guvernul român încă de la sfârşitul lui august.
La 29 august 1944, o delegaţie română alcătuită din L. Pătrăşcanu, D. Dămăceanu, Ghiţă Pop, Barbu Ştirbei şi Const. Vişoianu a sosit la Moscova pentru încheierea armistiţiului, însă proiectul convenţiei de armistiţiu a fost înmânat abia la 10 septembrie. Delegaţia română a încercat în zadar să obţină îmbunătăţiri şi, în cele din urmă, la 12 septembrie 1944, la Moscova, a fost semnat armistiţiul dintre România şi Naţiunile Unite. Armistiţiul prevedea participarea armatei române la război cu 12 divizii, cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, libera mişcare a forţelor sovietice pe teritoriul României, plata unor despăgubiri de război de 300 milioane de dolari şi restituirea Transilvaniei de Nord. Pe lângă textul armistiţiului, defavorabil României, a provocat îngrijorare părţii române felul în care autorităţile sovietice de ocupaţie au interpretat prevederile convenţiei.
În legătură cu actul de la 23 august 1944 şi semnarea armistiţiului, se impun unele consideraţii. Aşa cum scria Pamfil Şeicaru generalului Nicolae Rădescu: „Un armistiţiu este un act bilateral, acordul a două voinţi, or, la 23 august, Regele Mihai a fost împins la o capitulare fără condiţii, o capitulare «en rase campagne», exact cum au vroit-o ruşii.“ La 23 august 1944, cunoaşterea inexactă a situaţiei politice şi militare a ţării, graba nejustificată a regelui, antipatiile şi orgoliile personale au dus la un act nefast, iar consecinţele au fost cumplite. Decizia luată la 23 august a fost cea mai mare eroare politică şi militară din istoria României. Se poate spune astăzi cu certitudine că Antonescu nu s-a opus armistiţiului, ci planului conjuraţilor, care urmăreau o capitulare necondiţionată, după istoricul Gh. Buzatu. Prin actul nesăbuit de la 23 august, Rusia bolşevică devenea stăpână în România, lucru care rezultă şi din prevederile armistiţiului. „Acest armistiţiu, spune Ruben Markham, a predat România cu mâinile şi picioarele legate Uniunii Sovietice şi a arătat că Marea Britanie şi Statele Unite au capitulat în faţa Rusiei. Rezultatul loviturii de stat încercate şi realizate de Rege şi Maniu a fost să facă din România un stat vasal Uniunii Sovietice.“
Imensitatea răului făcut neamului românesc, prin capitularea necondiţionată de la 23 august 1944, a constat în faptul că ţara a fost îngenuncheată şi supusă regimului tiranic al bolşevismului. Prin arestarea mareşalului Antonescu şi capitularea întregii armate, înaintea semnării armistiţiului, am pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor României şi ne-am dezonorat singuri. Toate mărturiile contemporane şi cercetările istorice ulterioare concordă în sensul că, la 23 august 1944, România şi-a pierdut libertatea, bunul cel mai de preţ al unui popor, şi a încetat să mai fie o ţară suverană. Antonescu intuise perfect ceea ce avea să se întâmple, atunci când declarase-în ajunul loviturii de stat de la 23 august 1944-că dacă ruşii vor ocupa ţara, România va fi pierdută pentru totdeauna. Cursul evenimentelor de după 23 august 1944 avea să confirme această intuiţie. Astfel, în această zi fatală, destinul istoric al neamului românesc s-a frânt, ceea ce a urmat nu a fost decât o agonie prelungită.
După ce Hitler s-a convins că noul guvern era urmat de armată şi după ce generalul Ion Gheorghe a respins oferta de a conduce un guvern, el a propus lui Horia Sima, comandantul Mişcării Legionare, conducerea unui „guvern naţional” român. Acest guvern urma să se constituie pe teritoriul românesc (la Arad), dar în final, el s-a constituit la Viena, în decembrie 1944. Guvernul naţional a format două regimente româneşti, ce au luptat alături de germani, dar Horia Sima a refuzat ca ele să lupte împotriva românilor. La începutul lui mai 1945, după capitularea Germaniei, guvernul naţional s-a dizolvat.
În toamna lui 1944, alături de trupele sovietice, trupele române cu un efectiv de 385.000 de militari au fost angajate în luptele pentru eliberarea nord-vestului Transilvaniei. Până la 25 octombrie, armata română sprijinită de cea sovietică a eliberat nord-vestul ţării şi a înregistrat pierderi de 50.000 de militari, morţi, răniţi şi dispăruţi. După 25 octombrie 1944, armata română a continuat luptele pe teritoriul Ungariei, a participat la Operaţia „Debreţin”, apoi la luptele de pe Tisa, după care a început Operaţia „Budapesta”. La aceste lupte au participat unităţile Armatelor 1 şi 4 române, alături de trupe din Frontul 2 ucrainean. Luptele au continuat pe teritoriul Ungariei până în ianuarie 1945 şi s-au soldat cu pierderi pentru armata română cifrate la 43.000 de militari. În decembrie 1944, armata română a început luptele pe teritoriul Cehoslovaciei, care vor continua până în aprilie 1945, dar, efectiv luptele vor dura aici până la 12 mai. În intervalul de timp cuprins între decembrie ’44 şi începutul lui mai ’45, pe teritoriul Cehoslovaciei au luptat 248.000 de soldaţi. S-au dat lupte grele mai ales în zonele muntoase, iar armata română a pierdut cca. 66.000 de oameni, morţi, răniţi şi dispăruţi.
România a angajat în lupta împotriva Germaniei peste 350.000 de militari şi a suferit pierderi cifrate la 170.000 de oameni. În ansamblu, participarea armatei române la al doilea război mondial (iunie 1941-mai 1945), a provocat acesteia pierderi de 794.562 de militari, din care 624.740, în intervalul iunie 1941-august 1944, şi 169.822, în intervalul august 1944-mai 1945, dintre care 92.620 morţi, 333.966 răniţi şi 367.966 dispăruţi.
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
6 aprilie 2020