APA CU ŞERPII EI
A ajunge la mal nu înseamnă a câștiga.
A te salva de apa care mereu te-a-ncolăcit cu șerpii ei,
în catifelată mângâiere dinainte de somn…
Ți-ai infipt unghiile în malul ce se răstoarnă cu dragoste
peste chipul tău,și apa îl spală,și iar,și iar…
Când din cer liana a ajuns la părul tău,la fruntea ta,
la ochii tăi,s-a oprit la gât,în dansul strîngerii duioase…
Cerul și pământul te-au cufundat adânc printre corali,
ca hrană și treaptă pentru templu.
DUREREA E MIEREA DIN LACRIMI
Mă minunez de lumina din mine,din lucruri,
de nimbul culorilor în care se joacă apa după oboseala căderii.
Cel mai puternic e lemnul și lumina din cuiele rămase
adânc în voi și în mine,călător pe o pasăre de pradă.
Lumină din lumina ce arde lemnul
fără scrum,vârtejul e flacăra și oamenii norii,
iar durerea e mierea ce curge în loc de
lacrimi,pe casele în care copiii văd sângele din cuie.
VALURI ŞI CERUL
Clopot peste cele puncte ale casei,
cerul și valuri,valuri și cerul desenez în
descântec de largă depărtare
și unire spre un răsărit-asfințit.
Între toate,încolțirea semințelor mă tulbură
și mă afundă la rădăcina și mă ridică la coroană,
ca un zbor rănit între aripi-
dans de spirală și zvîcnirea pământului ce nu refuză
din plin irigarea cu sânge.
Aleg întregul celor născuți și duși,
cerc visat de mine și de tine,croială de timp
dăruit,mișcare de dans larg cu brațele deschise
spre micul infinit de la tine până la Adam.
DECOR DINTR-O PIESĂ
Încerc puternic,de mine știut,să țin gândurile
cu hățurile,ca pe o herghelie scăpată uneori,
apoi amăgită o aduc pe linia de plecare a țarcului.
Ne jucăm,ne căutăm dimineața când crapă
o ușă în mii de așchii lovindu-ne ochii,
sau seara,când umbra copacului fumegând
ne minte frumos că e un decor dintr-o piesă arhaică.
Strunirea cailor nu mai e demult pentru alții,
e pentru mine și pentru tine-mereu și mereu călători
prin spații de temple-și obosiți,
îmbătați de puterea de a elibera mânjii dorințelor
acerbe,noi,la umbră,lăsăm așa cum am fost:
doi paznici de herghelie răsplătiți,
numărând portocalele în loc de pietre.
CĂLĂTORIE DE CUPLURI SOLITARE
Împingem timpul,sau ce a mai rămas din el,de la
Naștere,precum în mină vagoanele pline cu așchii din
Trupuri,spre verticala luminii cu zbateri de ieșire din vis,
Din gurile negre cu monștri râzând și cu plete de apă.
Pare o călătorie de cupluri solitare,cărbune și diamnat,
Glob de citi zodiile,în liftul ce ți se oferă generos de ieșire,
Să lași ce nu e al tău,zidurile ce crapă ,șobolanii ce fug.
Mâna și biciul ne înghesuie vite în vagoane scheletice,
Cu locomotive ce au mai trecut și vor trece chiar dacă
Refuzi,e drumul ce duce spre o cărare luminată de
Bețe de chibrituri ,amnare cu iască,picioare și limba uscată.
Tangaj fără odihnă deasupra gropii cu furnici,
Tangaj fără odihnă,în joc,deasupra gropii cu furnici.
ANOTIMP PRĂBUŞIT
Nu mă pot opri la marginea unde s-a prăbușit
un anotimp și unde păsările au rămas atârnate
în aer,ca sulițe de diamante.
Voi aduna toate frunzele căzute din părul tău
și voi astupa prăpastia din fața ta.
Nu voi înțelege,târziu,lumina topită miere pe
trupul tău,statuie vie în crepuscul.
Clădesc un imperiu din ace de brad și tămâie,
obstacole mici pentru zbor și râme pregătite
pe malul râului pentru pescuit.
Muzica aceea a răscolit și-a pulverizat marea
aducând-o aici,lângă prunii înfloriți cu dorințe
și spaime,aproape de mine,aproape de noi.
Milioane de imagini plouă înverșunat
de dimineață până-n seară,și încet,șerpuind hipnotic,
Zărim vânătorul cu lasoul de crini…
SĂRBĂTOAREA MĂŞTILOR
Sărbătoarea măștilor,dincolo de oameni,
copacii cad în uitare prăbușiți
peste aromele venite din creste
de tinerețe,sânge curs jur-împrejur,
adunat de copile direct din artere.
Ceva te catapultează în dorinți
de lumânări fumegânde;
râzi,cum n-ai mai râs din vechime,
și-ți tragi alaiul în mataca secată.
Masca râde,masca plânge pe
fețe fantomatice,în șir sau
grămadă,dansatorii se înclină
și pornesc în alt dans spre mine:
pictorul spectator de iubire și trupuri
arse de privirile dulci ale călăului zilei.
REGIZOR DE LACRIMI ROŞII
N-am crezut că voi ajunge aproape
de curcubeul de lacrimi-
simfonie ce-mi strânge trupul-
și număr,inventând cifre pentru fiecare
arcuire:
lacrimi albe de copil,
lacrimi albastre de tânăr,
lacrimi,ce lacrimi verzi,
galbene și mov,dar mai ales
roșii,lacrimi roșii,lacrimi
roșii pe obrazul cerului
din mine.
Le-aș fi strâns după vis și după veghe
într-o căldare imensă cât o poftă,
sub un foc reflectat de priviri,
și le-aș împărți trecătorilor cu
saci grei în spinare,ca animalele
încărcate,în echilibrul dintre
șanțuri în care colcăie
viețile altora în lacrimi roșii.
Cineva a văzut filmul acesta,
chiar există regizorul și textul,
iar rolul din noi ne
împinge afară…
PLÂNSUL VIORII INCENDIAZĂ
Ați auzit,uneori, melodia viorii
între două dealuri,între doi munți,
între lună și soare,între două inimi,
ele însele zbătându-se în mâini
ridicate spre un decor de mii de ani același?
Eu sunt ecoul îngrămădirii plăcute
de sunete peste tăcerile tale,
și plânsul viorii incendiază ,croind un
drum până la goliciunea
primordială a unui măr înflorit.
PYGMALION
Am vrut să creez o imagine cât un zgârie-nori
și dimensiunile ei să cuprindă treptat iarba,
albinele,copii,lunecând pe propriile vârste,
femei și bărbați,uitați în sentimente,cu
dorința unui eden cât o curte de țară,cu pomi
de dorințe prin care se joacă îngerii de-a v-ați ascunselea;
și câte am vrut,și câte am vrut să întărească
ținutul cu flori de ferigă în nopți de Sâziene.
Și-ncet,prin balada cu ninsori,am trasat
un contur pe un bloc desprins din munte,
unde marmura cântă în mâinile mele-
vers răscolit pe o coală ninsă de hârtie.
––––––––-
Mihai PĂCURARU
București, 24 martie 2020