Alergător de cursă lungă în ale scrisului, ca prozator și publicist, Ioan Barbu dă povestirii, specia ilustrată strălucit de marii noștri clasici, o accepție lărgită cu o aleatorie componentă memorialistică, în măsura în care adesea textele pornesc de la o călătorie ori de la o documentare la fața locului. Gestul explorator este explicitat cu pedanterie în cele mai multe cazuri, când autorul sfârșește prin a descoperi pe „eroii cu nume de stele”. Titlul păstrat și în această a 2-a ediție revăzută și adăugită de „Povestiri scrise” (și rescrise) în prag de toamnă la Editura „Antim Ivireanu” din Rm Vâlcea, 2019, trădează o empatie emoțională pentru latura eroică a existenței. De aceea, în proiectul lui Ioan Barbu, acest nou volum este al 5-le din Colecția Rotonda valahă, gândită ca o amplă frescă a societății românești, cu accent pe ororile istoriei noastre contemporane care a probat calitățile înalt morale dovedite de cei pe care autorul îi numește „eroii mei”, posesivul folosit dovedind că selecția îi aparține.
Am citit cu plăcere „Regimentul alb”, apărut în 2015, Vulturul albastru, publicat ca roman bilingv român-italian în 2017 și alte câteva volume de proză și romane ale acestui ubicuu scriitor, colindând neobosit țări și continente. „Nenea”, cum sună apelativul său folosit de scriitorii apropiați, ține să concluzioneze lămuritor cu referire la tehnica sa de prozator predispus confesiunii autobiografice: „Așadar, povestirile, ca și romanele pe care le-am publicat, sunt croite după întâmplări reale, unele petrecute sau auzite de mine, așa cum, la fel de firesc, sunt numeroase faptele care se revendică invenției literare, întemeiată însă pe realitatea cea de toate zilele. Ca scriitor, gândesc, poate nu numai eu, că îngemănarea acestora să fie una intimă, de structură, capabilă să-i confere prozei unitate, tensiune și fluență. Aceasta nu înseamnă că nu agreez și scriitura care fuge de realitate, trăind doar în imaginar.”
Dedicația din debut ca elogiu adus mamei, ființa căutată de 6 decenii printre stele, „printre misterele adânci, de chihlimbar” are corespondent, în povestirea Duhul nevăzut a coborât lângă mine, profilul moral al tatălui său, care și după moarte continua să-și trimită sufletul alături de copiii lui, astfel că unda de omenesc va cuprinde întreaga carte. Elementul unificator al acestei structuri caleidoscopice este tocmai omenescul intrând în dialog cu eroicul, căruia Ioan Barbu îi descoperă ipostaze dintre cele mai neașteptate.
În prima dintre cele 17 povestiri, cea în care titlul A coborât un dac de pe Columnă localizează fără greș tema cercetării ce va urma, o vizită la Roma înseamnă pentru autor aventura întâlnirii „cu propriul eu istoric”. În broderia meditațiilor sale asupra poveștii Columnei edificate de Traian, împăratul a cărui cenușă avea să fie depusă apoi în soclul monumentului, atinge și teza de doctorat de la Sorbona a unei franțuzoaice; ea ar fi detectat pe reliefurile Columnei chipul lui Hristos, ceea ce alimentează ipoteza că acest „altar de piatră al istorie noastre” din inima Romei este, de fapt, pentru români „certificatul de naștere, ca popor creștin”. O situare a Columnei Traiani într-o paralelă cu monumentul de la Adamclisi, ce încununează victoria romană în Dacia, lărgește cadrul meditației, una cu un iz didactic ce exclude fantezia în favoarea documentării.
Odată familiarizați cu „metoda” adoptată de scriitor, cartea te captivează cu sursele de documentare onest dezvăluite, cu personalitățile comentate spre a ilustra fațetele eroismului și, nu în ultimul rând, prin chiar profilul „personajului” principal, care este însuși autorul, în jurul căruia pivotează siluete umane dintre cele mai felurite, de la bine cunoscuții legendarul Dracula și patriotul vizionar Nicolae Bălcescu, la monahul Iosafat Snagoveanu, care în „capitala cea mai civilizată a lumii”, cum este definit Parisul, edifică prima capelă românească ortodoxă pe str. Racine în Cartierul Latin. Interesante pentru cititorii neinițiați sunt și unele aspecte din istoria Parisului, unde biserica din str. Jean Beauvais nr.9 se edifică în paralel cu Catedrala Notre Dame. Ea primește hramul arhanghelilor Mihai, Gavril și Rafail, fiind sfințită în prezența ambasadorului României, Nicolae Cretzulescu. Aici scriitorul este surclasat de profesorul Ioan Barbu dornic să informeze cititorii asupra a tot ce poate interesa pe un român despre capitala culturală a lumii. Așa apare povestea statuii în bronz a lui Eminescu, creată de sculptorul Ion Vlad cu ocazia centenarului în 1989. O povestire între multe alte ale „eroismului” inițiativelor românești care au rodit în lumea largă. Deși uneori sub cupola aceluiași titlu scriitorul aduce mai multe întâmplări narate, nimic din tehnica povestirii în ramă de tip sadovenian, de pildă, nu ajunge până la proza lui Ioan Barbu din noul volum. Rămas departe de construcțiile narative ale fanteziei, specifice genului beletristic abordat, scriitorul vâlcean se mișcă atent printre minunile Parisului, semnalând alături de bustul eminescian și statuia lui Pierre Ronsard (1524-1585),poetul care într-o altă poveste a acestei cărți, după cercetarea lui J.A.Vaillant, ar fi fost de origine română, ca nepot al unui boier valah cu moșie la Mărăcini în jud. Buzău. De la o asemenea ascendență ronsardiană nu a mai fost decât un pas până la sugestia poeziei Banu Mărăcine a lui V. Alecsandri, pe care bardul a scris-o, deloc întâmplător, tocmai la Paris în 1855. Finalul explică asemenea asociere: „Ţara mea cu blânde şoapte/ Mi-a zis tainic într-o noapte:/ Mergi, copile, înarmat,/ La Apusul depărtat./ Mergi de varsă al tău sânge/ Pentru Franţa care plânge,/ Căci şi ea pe viitor/ Mi-a veni în ajutor.// Uimit regele-atunci zice:/ Bun sosit la noi, voinice!/ Spune nouă, cine eşti?/ În Carpaţi cum te numeşti?/ Eu sunt banul Mărăcină,/ Cărui Oltul se închină./ Ţine spada mea în dar,/ Brav marcheze de Ronsar.”
O abordare livrescă cu deschideri eseistice este prin excelență și cea din povestirea Contele Dracula sau Făt Frumos al românilor, având ca punct de plecare aprecierea scriitorului „exotic” Constantin Zărnescu, care și-a dedicat studiile lui Brâncuși și lui Țepeș. Acesta din urmă a fost alăturat într-o carte a sa Doctorului Faust și lui Machiavelli. Din Făt Frumos al istoriei noastre românești și apărător al creștinătății, Vlad Țepeș este supus mai multor metamorfozări, terminând, în fabulații germane, prin a fi „părintele universal al vampirilor”. Cartea lui Marius Onicescu intitulată Dracula, (ediția germană apărea în 1985, iar cea românească cinci ani mai târziu) reconstituie genealogia familiei lui Vlad Dracul, tată, care a domnit în Țara Românească între 1436 și 1442, dar numele i se trăgea de la intrarea sa în Ordinul Dragonului, gest menit să obțină favoruri de la Biserica Catolică pentru apărarea statului său de Imperiul Otoman. Născut la Sighișoara, Vlad al III-lea primește numele de „Dracula” al tatălui, dar și renumele de „Țepeș” de la pedeapsa medievală aplicată celor răi. Autorul ține să aprecieze faptul că romanul lui Constantin Zărnescu Patimile lui Dracula este „o operă trans-modernă deschisă”. Așadar, un discurs cu amprentă clar didactică, dedicat îndeosebi cititorilor tineri, dornici de inițiere.
Ioan Barbu este un inovator în măsura în care în specia clasicizată a povestirii el inoculează documentări prezentate cu o pedantă atenție, în ton cu nevoia de cunoaștere a cititorilor de la început de secol XXI, care nu-și mai găsesc răgazul lecturii unor pagini fanteziste ample. I-am sugera autorului o redenumire inedită a textelor acestui volum care sunt în accepția noastră niște „poveștiri”, ca narări concrete și clare ale unor întâmplări cu personalități pilduitoare sub raport eroic.
Autorul construiește ipoteze plauzibile și ne încântă cu noutăți, așa cum erau cele din poveștirea Bălcescu e demult acasă, în care reactualizează data de 17 octombrie 1852 ora 21, când tânărul român, prezentat în acte drept negoziante turco, având pașaport eliberat la Paris în 22 septembrie 1850 de consulul general al Turciei „în numele Majestății Sala împăratul Otomanilor”, se va adăposti la un luxos hotel numit Grande Albergo con bagni al genovezului roșcat Salvatore Radusa. Acolo patriotul român va muri peste o lună la 29 noiembrie 1852, ora 19,30, după ce lăsase în lădițe cărțile dragi și manuscrisele sale, care urmau să ajungă în mâna lui Giovanni Ghyka de la Constantinopol. Dacă nu ați aflat până astăzi cum a decurs înmormântarea lui Bălcescu, atunci puteți citi această descriere a lui Ioan Barbu ca să vă edificați deplin, așa cum se inițiase și autorul citind Cele 44 de zile ale lui Bălcescu la Palermo, evocare datorată istoricului Horia Nestorescu-Bălcești. Mormântul lui Bălcescu nu avea cruce în Cimitirul Capucinilor. Cercetarea făcută în 1863, la 11 ani de la moartea Bălcescului, de istoricul Nicolae Ionescu scapă atenției studentului Alecu Isăceanu, care în 1921 pleacă la Palermo să descopere mormântul lui Bălcescu, lansând ideea falsă că Bălcescu a murit sărac și a fost îngropat, după tradiția locului, într-o groapă comună în Cimitirul Rotoli, unde Academia Română s-a grăbit să pună o cruce cu numele lui. Ioan Barbu comentează lămuritor: ”Această „teză” a fost acreditată și în anii comunismului de către istoriografia proletcultistă, interesată să-l anexeze pe Bălcescu clasei muncitoare.” Realitatea este că așa l-au receptat în cei 50 de ani de socialism multe generații de români studioși, iar din romanul Un om între oameni al lui Camil Petrescu se deduce aceeași imagine. Ioan Barbu demontează cât de falsă era această imagine.
Demnă de remarcat este și maniera în care autorul actualizează în textul intitulat „Coroana de rege” al poeziei receptarea lui Eminescu după 1989, când se declanșează o campanie „de o virulență neobișnuită”, dar și inițiativa ieșenilor de a pune efigia „Poetului Nepereche” în 14 iunie 2003 la Ricanati pe Colina Infinitului, unde veghează palatul familiei de marchizi și conți Leopardi, care dăinuiau din secolele XI-XII, pe Adriatica unde s-a născut poetul Giacomo Leopardi. Placa omagială realizată de sculptorul Ilie Bostan de la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași a fost fixată pe zidul exterior al Centrului Mondial de Poezie și Cultură, stând alături de fastuosul basorelief al lui Leopardi, tot astfel cum în aceeași lună iunie cei doi romantici sunt omagiați, întrucât Leopardi a murit în 14 iunie 1837 și Eminescu în 15 iunie 1889. Ca și în cazul vizitei la Paris, Ioan Barbu prezintă ceea ce a văzut nemijlocit poposind la Ricanati, vorbind cu oameni de acolo, încurajându-le preocuparea de a-l cunoaște pe poetul și pe gazetarul Eminescu.
Poveștirea Magnificul este prilejuită de popasul autorului la Siena, unde descoperă prezența genialului George Enescu după 1950 la Academia Chiagiană, unde marii violoniști îl considerau un model. Ricardo Brengola, violonist și profesor la Academia „Santa Cecilia” din Roma, este citat de autor, pentru impresia relevantă făcută de Enescu: ”Mie George Enescu mi-a schimbat complet personalitatea…Când cânta la vioară, trecea complet la o altă dimensiune, la una extraumană.” Dup[ cele 4 ediții onorate, sănătatea precară îl va determina pe Enescu să mai vină la Siena în 1954, ca în 1955 el să moară. Magnificul a rămas în conștiința următoarelor generații, ca și opera care va dăinui în veșnicie.
Există în volum poveștiri ce au ca protagoniști eroi militari ori victime ale războiului. Evocarea punctuală a locotenetului-erou Alexandru Costeanu din Amărăști adaugă încă o figură legendară desprinsă din lumea Oltului și așezată alături de Ecaterina Teodoroiu, cunoscuta eroină de la Jii, căzută în aceeași luptă de pe Dealul Muncelului la cota 461. Finalul evocării este literaturizat apoteotic. Autorul îl imaginează pe protagonistul său revenind la Amărăști, oprindu-se în dreptul Monumentului Eroilor: Își citește numele: „Eroul locotenent post-mortem Costeanu Alexandru.” Îi privește cu ochii săi de vultur pe cei din jur și le surâde. Apoi se topește în monument.”
Cutremurătoare este povestirea „Ghocei roșii la Fântâna Albă”, inspirată de un măcel istoric, cel al omorârii de către sovietici la 1 aprilie 1941 a 3000 de români civili de la Siret, care doriseră să treacă pașnic în România din Bucovina de Nord, anexată de ruși. Autorul închipuie discuția purtată de cei ce încă nu muriseră după ce au fost aruncați în gropile săpate de sovietici la Fântâna Albă, căreia i-a secat apa de atâta sânge vărsat. Să lăsăm cititorilor emoția parcurgerii acelui final de narațiune, atât de dramatică prin miezul de realitate pe care îl cuprinde.
La rândul său, Cimitirul de sub ape este inspirat de holocaustul roșu din Dobrogea, unde Canalul Dunărea-Marea Neagră era conceput, după un precept stalinist, ca o reconstrucție și totodată ca o stârpire a dușmanilor noii societăți. Autorul primește mărturisirea unui schelet cu glas. Fusese profesor de filosofie la universitate, iar la Canal, pe șantierele morții slăbise nemaiputând să se ridice, așa că au aruncat o basculă cu fiertură de smoală și pietre încinse și i s-a luat carnea de pe el. Poetul sibian Wolf von Aichelburg scăpase cu viața din acel gulag comunist. Cu reflexele jurnalistului, autorul revine în Bărăgan însoțit de Aichelburg, care povestește coșmarul trăit în acea uzină de exterminare cât și procesul de la Poarta Albă când conducătorii șantierului au fost condamnați la moarte sau cu închisoare pe viață, metodă stalinistă de suprimare a colaboratorilor. Canalul trebui să fie „un mormânt comun al moșierimii și burgheziei românești”. Impresia că viața bate filmul o produc și povestiri ca „O dimineață albă”, unde scriitorul imaginează momente din viața temnițelor socialiste, cu dialogul dintre victime ca Roman Braga, și torționarii lor, sau „Zimbrul rănit” unde se evocă arestările și moartea tinerilor patrioți. Completând panorama ororilor, „Liliacul” are ca erou pe Vasile Gavrilescu, pentru care mai grea decât însăși temnița a fost descoperirea celor 40 de turnători ai săi, dintre care nu a lipsit nici propria soție. „Doctorul fără arginți” Grigore Schileru va găsi în cele din urmă salvarea plecând în America.
Destine reale, așadar, într-un crescendo dramatic spre istoria contemporană a României, una scrisă exact, spre a scoate din tenebre siluetele unor eroi, cu care nu ezită să intre în dialog, așa ca în Oameni care au atins cerul. O asemenea panoramare a dramelor contemporaneității noastre într-o poveștire a experiențelor directe de cunoaștere, împărtășite astfel cititorilor, este menită, în proiectul mai amplu al autorulu, să umple golurile unei literaturi actuale, mai deloc preocupată să-și slăvească eroii.
––––––-
Anca SÎRGHIE
Sibiu, 1 Martie 2020