Mai înainte de a încerca să adresez acest subiect trebuie stabilit ce înțelegem prin Biserică.
Biserica nu este o instituție și nu este o organizație.Biserica este un trup teandric, divino-uman, și încă mai exact este Trupul lui Hristos, totalitatea celor credincioși,totalitatea celor DREPT măritori, din veci. Biserica cuprinde, Biserica “biruitoare”, cea care este în cer și “biserica “luptătoare”, credincioșii, Dreptmăritorii, din această lume. Fiind Trupul lui Hristos Biserica nu poate fi decât Una, căci “Calea, Adevărul și Viață”, o singură Persoană, Iisus Hristos, sunt. Discuțiile despre “biserici surori” sunt de fapt aberații, formalism diplomatic și politețuri fără acoperire și nu au nici un rost.
Biserica este UNA și ea este cea Drept Măritoare, Pravoslavnică, Ortodoxă. Este singura care poate călăuzi spre mântuire și singura care poate mântui. Ce se întâmplă cu cei din afară Bisericii noi nu știm. Ce știm este că toți cei care se mântuie, într-un anume fel, uneori tainic, sunt parte din Biserica. În ce fel, repet, nu știm. Cred că cel mai apropiat răspuns în această privință l-a dat Episcopul Kallistos Ware, ”noi știm unde este Biserica, nu știm unde nu este”.
Cu aceste gânduri mai trebuie arătat că Biserica și Împărăția lui Dumnezeu sunt ale bunei rânduieli, opuse fundamental oricărei stări de haos. Răspicat ne spune acest lucru, în mai multe rânduri, Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor: ”Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii”(Sf.Pavel I Corintieni,14;33).
În formă văzută Biserica a fost așezată de către Mântuitorul și s-a organizat prin îndrumările date Apostolilor și apoi transmise de ei urmașilor în sfânta succesiune apostolica, veche de două mii de ani.
Temeiurile acestei organizări sunt Sfânta Tradiție și Scripturile.
Sfânta Tradiție reprezintă învățăturile care la început nu au fost scrise,ci transmise prin viu grai. Mai târziu, cele mai multe dintre ele Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe le-au pus în scris. Deci, din punct de vedere istoric, Sfânta Tradiție este mai veche decât Sfânta Scriptură și este și mult mai cuprinzătoare, mai amănunțită. Învățăturile date de către Mântuitorul au fost numeroase și doar parte, o mică parte, dintre ele, au fost cuprinse în Sfânta Scriptură. Răspicat ne spune asta Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan: ”Dar sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris”(Ioan,21;25).
Evangheliile nu au reținut nimic din îndrumările practice pe care,cu neputință nu se putea să nu le fi lăsat Mântuitorul. Dar această predanie lăsată Sfinților Apostoli și ucenicilor lor s-a păstrat și s-a transmis. Aceasta este Sfânta Tradiție, comoara dată oamenilor și transmisă din Neam în Neam. Tradiția este dinamică în aplicare și neschimbată, mereu aceiași, în dogme. Tradiția crește în exprimare și rămâne aceiași în esență. Așa se explică de ce Rânduiala în Biserică apare deplin formată în prima generație, imediat după Înălțarea la Cer. Există dovezi istorice pe care doar cei slabi la minte, sau cotropiți de rea credință le pot tăgădui. Sunt scrierile Apostolilor și ale urmașilor lor imediați. Scrieri care datează din veacurile I și ii d.Chr.
În Epistolele către Timotei și Tit, Sfântul Apostol Pavel le da răspicate îndrumări pastorale; cum să vorbească celor bătrâni, celor tineri, văduvelor. Tot acolo sunt arătate calitățile pe care trebuie să le aibă un Episcop, un Preot, un Diacon. Deci fără putință de tăgadă este arătat că Biserica avea o clară ierarhie, că avea Taine și Rânduială tare. Scrisori ale ucenicilor Apostolilor, Sfinții Clement al Romei, Ignatie Teoforul al Antiochiei, Sfântul Palicarp al Smirnei, vorbesc despre aceiași organizare clară, și aceleași rânduieli pe care le aflăm în Biserica Ortodoxă azi. In Epistola Bisericii din Smirna către cea din Philomelium (cunoscuta și ca Martiriul lui Policarp), scrisă în jur de 156 d.Chr., în mod clar spune Sfântul Irineu, Episcopul din Lyon.
Ca….”a fost învățat de către Polycarp al Smirnei și acela i-a încredințat rânduiala bisericii universale”. Deci, Irineu fusese învățat de către Policarp, căruia îi fusese ucenic și care, la rândul său, fusese ucenic Sfântului Episcop și Evanghelist Ioan. Modul în care rânduiala din Biserica și Sfânta Tradiție s-a transmis este arătat fără putință de tăgadă! Iar despre rolul de neînlocuit al Sfintei Tradiții ne vorbesc marii dascăli ai Bisericii: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur. Oare pe acești Sfinți să îi credem sau pe “predicatorii” sectari?
Dar acestea fiind spuse trebuie să fim foarte conștienți de un alt lucru.
Libertatea și Tăria Bisericii Drept Măritoare, Ortodoxe, ”una, sfântă, sobornicească și apostolească”,au fost și sunt, sub permanent atac. Un atac care este inspirat de “cel rău” și dus prin slujitori, fie amăgiți, fie convinși, ai lui. Așa au apărut ereziile și urmașul lor sectele.
Erezia este o învățătură greșită, neconformă cu dogmele dreptei credințe. (Spre exemplul, adaosul “Filioque” adăugat de romano-catolici la Simbolul Credinței.) Dar primele erezii au apărut curând după întemeierea Bisericii. În esență ereziile răstălmăceau Tradiția și Scripturile și introduceau blasfemii. Esențial a fost “arianismul”, care contesta “dumnezeirea” Mântuitorului. Din acest “arheretic” s-au desprins alte asemenea aberațiuni și blsafemii. Biserica le-a lepădat și dovedit ca mincinoase pe toate, inițiatorii și următorii lor au fost dați “anathema”. Dar aceste erezii au fost reluate din nou și din nou, sub alt nume și având același conținut. Să nu uităm că necuratul nu este “deștept”, este tenace.
Ereziile sunt inspirate de către demonii “teologi”, ”arhiconi”. Acești demoni știu învățăturile Bisericii în amănunt și rostul lor este de a rătăci pe oameni. Cei care se lasă rătăciți o fac din mândrie și trufie deșartă, din dorința de a arăta “că sunt ceva”. Iar urmarea este că pierd și lumea asta și cea care va să vină. Mai ales după dezastrul “reformei”, după ce acești eretici s-au separate de Biserică și au pierdut comunicarea și Harul Sfântului Duh, ereziile au decăzut în secte, tot mai blasfemice, până a ajunge la otrava “mormonă” sau “martorii lui Iehova”. Numărul acestor secte crește exponențial, sunt câteva mii astăzi, la nivelul că fiecare cartier își creează propria “sectă”. Efectiv aceste secte sunt foarte asemănătoare, dacă nu identice, găștilor!
Tipul de argumentare sectar este absolut stupefiant. Fără urmă de logică, pur și simplu samavolnic, ei afirmă că Sfânta Tradiție nu are importantă și în fapt nici nu există și nu trebuie luată în considerare. Deci o tradiție de două mii de ani este înlocuită cu tradiții sectare create…după anotimp. Dar dincolo de faptul că tăgăduirea Sfintei Tradițîi este o blasfemie, simplul fapt de a nu o lua în seamă reprezintă o greșeală de metodologie sinistră.
Societățile organice și vechi, din vremi imemoriale, s-au întemeiat pe Tradiția păstrată oral. Opere fundamentale ale omenirii s-au păstrat prin viu grai. Așa a fost cazul, spre exemplu,cu “Iliada” și “Odiseea”. Oare dacă versurile lui Homer s-au păstrat și transmis prin viu grai, prin tradiție,este așa de greu de acceptat că și Învățăturile Mânuitorului s-au păstra, prin tradiție? Abia foarte târziu, în epoca modernă, când structurile organice au început să se spargă, abia atunci informația scrisă a căpătat importantă primară. Dar a transpune o abordare recentă în trecut este o greșeală metodologică elementară și ea se numește anachronism.
În continuare ei folosesc o argumentație “circulară”, circulus in probando”, (argumentul circular este o construcție logică aberantă, în care se afirmă la început ceea ce se dorește să fie concluzia) incredibilă. Ei spun: “nu credem în Tradiție și deci Tradiția nu poate fi crezută”. Greu de egalat asemenea judecată în rea credință și, sincer, prostească. De fapt sectarii, prin modul lor de comportament și judecată, au făcut cu putință totalitarismul în formele lui cele mai brutale. ”Argumentarea” sectară a fost preluată de polițiile totalitare, sub formula, ”dovedește că ești nevinovat”. Sectarismul este ceea ce a inspirat fiorosului univers descris de George Orwell în “1984”.
Acești rătăciți nu mai cinstesc pe Maica Domnului, pe Sfinți, Tainele, Preoția, icoanele. Toată comoară și învățătura Bisericii, caldă și mântuitoare, o înlocuiesc cu aberații și, în cel mai bun caz, cu cântece lacrimogene. Însuși acest sentimentalism superficial, de mahala, este nu numai dovadă de prost gust, dar și dovadă sub a cui stăpânire se află. Să ne gândim doar la un singur caz, la respingerea cinstirii Maicii Domnului, ”cea mai mărită decât Heruvimii și mai cinstită, fără asemănare, decât Serafimii”, pe Stăpână noastră, de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria.
Maica Domnului nu este pomenită în Evanghelii decât de câteva ori și în “Faptele Apostolilor” o singură dată, la Coborârea Duhului Sfânt și Ea nu a făcut minuni în cursul vieții Ei doar, indirect, la nunta din Cana Galileei. Vedem aici o discreție sacră și smerenie fără egal! Dar cinstirea Maicii Domnului, faptul că nu există credincios care să nu îi ceară ajutorul, reprezintă o dovadă mai mare decât oricare altă. Iar la asta se adaugă încă o împrejurare crucială.
Fiind pe Cruce, Mântuitorul o încredințează grijii ucenicului sau iubit, Sfântul Ioan, Apostolul și Evanghelistul. În casa lui a trăit Maică Domnului până la sfânta Ei Adormire. Dar influența și puterea pe care a exercitat-o pot fi văzute în faptul că Evanghelia lui Ioan este Evanghelia Dragostei și a profundei înțelegeri mistice a misiunii pământești a Mântuitorului. Acest lucru a fost datorat Maicii Domnului și acest lucru a fost mai întâi arătat de către Origen.
Ce nivel de veștejire și decădere spirituală poate fi mai mare decât tăgăduirea Maicii Domnului? Cum este cu putință să se mențină în lume o asemenea nesimțire spirituală, este, de fapt, “secretul” sinistru al sectarilor!
Probabil că este libertatea lor să creadă ce vor și pentru aceste credințe vor da samă. Dar ce este de neimaginat este cum mai cutează să se numească asemenea oameni creștini!
Dramatic este că dincolo de această rătăcire sinistră, sectarii sunt căzuți în cea mai pierzătoare ispita, ei consideră mândria lor luciferică drept smerenie! Nu contenesc cu vorba mieroasă,cu apelativele de “frate” și “sora” și în același timp profesând cele mai absurde și cutremurătoare blasfemii. Ei sunt cei care sunt pomeniți de Proorocul Isaia, ”vai de cei ce numesc răul bine, și binele rău; întunericul lumină, și lumina întuneric; amărăciunea dulceață, și dulceață amărăciune”.(Isaia 5;20)
Să nu ne mirăm de atacurile îndreptate împotriva Bisericii Ortodoxe, atacurile împotriva Trupului lui Hristsos. Aceste atacuri au pornit atunci când Pruncul Divin abia se întrupase, pe el l-au căutat călăii lui Irod. Aceiași călăii, în altă formă, bântuie și azi. Nu vor putea să ucidă “Cuvântul care s-a făcut trup”. Dar de felul cum vom mărturisi, de felul în care vom sta, alături sau împotriva Bisericii Lui, vom avea de dat răspuns. Dumnezeu să aibă milă de noi toți!
——————————
Alexandru NEMOIANU, istoric
Jackson, Michigan, USA
24 ianuarie 2020