În mental mintea foloseşte simboluri; gândul foloseşte lucruri ; visul scoate subiecţi din simboluri.
Adevărul meu înţeles este cât pot să cuprind cu înţelegerea o reprezentare în imagine, sau peliculă în afară ochilor fizici, în senzaţie extracorporală, sau în interiorul celor două emisfere cerebrale. Imaginea mentală este o îmbinare dintre dreapta, inima şi stânga, minte. În general experienţele aceastea ţin o secundă, maxim două. O reprezentare a ceea ce este înţelegere este că eu că privitor sunt undeva în cosmosul mental, un cer se deschide şi aşa privesc şi înţeleg cunoaşterea pe pământ.
Tot despre adevăr pot spune ceea ce spuneam în primele mele raţiuni : printr-o cunoaştere se dezvolta o sensibilitate, o voinţă de a gândi respectiv o gândire, cu care intru în o nouă cunoaştere. Acum pot puncta faptul că adevărul faţă de o tematică apare nu unul, ci multiplu, iar omul, că tendinţa este deschis mereu spre ceea ce este nou. Şi mintea este deschisă spre noi simboluri.
Dacă un om cu un om au ca reprezentare un gard, prima înţelegerea asupra iubirii a fost : cu iubirea sari gardul, o coteşti, o iei prin spatele meu.
Tot faţă de oameni am văzut că: iubirea faţă de celălalt îl scoate chip O înaintea mea (în voinţa mea); sau ca iubirea celuilalt este ca necesitate. Trebuie să iubim formă. Celălalt fiind O . din experienţa cu femininul am o afirmaţie în acest sens: Chipul tău iese noaptea în tablou. Prin oglindă? Totdeauna chipul tău.
Când nu am iubire, dar fac faptă bună, sentimentul greşelii mă va atinge /). Venind din stânga(centru stânga ? în drum oblic); eu fiind înaintea mea, ca un punct al gândirii.
Prin a da iubire Lui Dumnezeu, omul este mai puţin egoist. Acum înţeleg acest lucru ca fiind normal, căci atunci când strigi la Dumnezeu: Doamne, Doamne, sau eul se duce în Domnul, rupându-se din locul său, rămânând neantul; sau eul se duce în Locul lui Dumnezeu din mental, rămânând sfera eului aparent fără egou.
O dată am avut ca vedenie imaginea unei camere în care Dumnezeu era sfera în colţul din stânga jos, iubirea era un soare alb mare, în mijlocul camerei şi în colţul din dreapta era sfera eului omului. Să fi fost această cameră oglinda mentală? Ştiu din alte două experienţe ca în oglindă mentală este o enormă iubire. Astfel smerindu-mă m-am făcut mare alb în oglindă mentală. Sau suferind din cauza unui păcat, am primit o îmbrăţişare în o curbă; a fost o învăluire vindecătoare a luminii ce a ieşit din oglindă, cuprinzând arcul ce cerc neatins de îmbrăcarea neagră a celuia căruia i-am greşit.
Iubirea Lui Dumnezeu este frumoasă pentru că mărturisind mamei mele nimicnicia mea, imediat am văzut cum o mână străină, albă, lua din cosmosul din dreapta câte o stea, o trecea prin oglinda mentală şi apoi o punea pe coajă euluiou al meu de pe pământ, din stânga oglinzii.
Când nu am iubire nu pot îmbrăţişa adevărul pe care îl ştiam despre o credinţă. Zic un cuvânt de trei ori, un fel de bla, bla, bla mimând credinţa şi numai pe acele trei cuvinte le cred.
Se ajunge la o nouă înţelegere a lucrurilor şi pornind de la ceva rău. Astfel, am înţeles o dată ca iubirea este înainte de “a vrea”.
Pe calea visului am înţeles că: dragostea are suflet şi o lume; sau ca: dragostea e înainte de a vrea, mintea fiind în “era” şi “este”; sau ca iubire egal întuneric. Legat de tandemul feminin-intuneric am două afirmaţii:
Pe plajă e o barcă
să o iau,
să trec cu ea în noapte
marea ei de faţă.
Dorm fecioarele grămadă. Nu pot să trec, se vor trezi. Este noaptea a lor întreaga.
O dată am văzut cu păşeam spre celălalt cu dragostea ce era un dreptunghi alb, la subraţ, din stânga în dreapta (ca din minte în inimă?).
Iubirea de oameni este pentru a câştiga mai mult spaţiu.
Ştiu că i-am spus fostei prietene : acum te iubesc mai mult decât te urăsc ; sau iubirea ta mă atrage, când dau de tine, deci nu te urăsc.
Interesant rămâne textul: ne-am trimis semnale şi aşa ne-am reîntâlnit pe mare şi te-am revăzut din fir a păr şi a început vorba de cutare şi cutare şi marea radia iubire. Din scrierea unei tinere scriitoare am înţeles că marea este “pupila ochiului”.
Iubirea/\obsesia sunt mana în mână.
Este ca o dală între iubire şi neiubire.
Imaginea femininului este rotită în iubire (spre stânga – spre dreapta).
O dată, din cutremurul de iubire al fiinţei mele, părea că s-a format o jachetă roz. Eu îi scrisem cândva :
E caldă iubirea,
E caldă
Şi vorba lunii vine
Odată cu răsăritul.
O dată, vibrând de iubire am surprins dialogul cu femininul :
m-ai făcut să fiu eu în iubirea pe care pot să ţi-o dăruiesc. Aproape că m-ai paralizat. După camisso şi vincero sunt ameţit, îmbătat … şi apoi spiritul din “el condor pasă”. “revenit.”
Ce magic să îl faci pe cel de lângă tine să zâmbească.
De mult, dintr-o primă trăire cu femininul a fost : Pe omul acela singur din mine, care stătuse practic până atunci parcă lipit de peretele deasupra căruia privesc, l-am simţit desprinzându-se şi păşind într-un spatiu-scena, în întunericul care era în preajma lui.
– Ce e sufletule?, mi-am zis.
– Faptul că voi avea un suflet al meu!
Cu iubirea aprind lanternă pe imaginea vertical-feminina, întunecată de trecerea timpului. Iar în o iubire o mână mă spală.
Iubirea mi-a fost în mental şi cerc roz cu rouă. Iar neiubirea spaţiu grizonat = în dreapta iubirii. Atunci am ieşit din iubire în neiubire.
Cunoaşterea se închide în un “unu”. negaţia, ca gând, trage sufletul lui “unu”, îl face moale. Superstita eului este faţă de un “unu” moale. Din superstiţii am înţeles că pot să repet, adică să mă nasc, unde iubesc.
Prima logică a minţii cu răsunet a fost: văd. Este. Cred. Vreau. Când apare iubirea vreau ceea ce nu vroiam.
Învelişul minţii este iubire, este mama şi tata. Numele meu are legătură cu emisfera stângă. Mintea normal vrea să iasă din cap, însă Hristos se face mereu casa a minţii. iubirea noastră pare deci de suprafaţă, superficială.
Când iubirea apare ca gand-cer, are ca reprezentare în natura o bandă legată pe cap. Datorită cerului-iubire construcţiile de rău nu se puneau de rău. Acest aspect îmi aduce aminte de o reprezentare a Dumnezeului Tata: avea pe umeri un prosop, avea un brâu şi pe cap purta o bandă. Brâul este Realitatea. Banda este iubirea Tatălui.
Prezenţa în stânga o, apoi prezenta cu iubire în dreptata spre stânga -o în emisfera dreaptă.
Înţeleg astfel cuvintele Dumnezeului Tata către Dumnezeu-Fiul: şezi de-a dreapta Mea… (Psalmul 110, 1)
De ziua mea, în ochi am fost: eu-mare-iubire-eu-mai-mic
Pe curba buzei am iubire pentru mine.
O dată am simt cum iubirea îmi mângâie sufletul. Apoi am descoperit că vorbă din mine iese prin oglindă, iar când sunt ca un străin faţă de ceilalţi, vorba iese la o distanţă de oglindă mentală. Apoi, mi-am văzut vorbă cu mine, în aer. Cerc în cerc? În stânga? Şi imediat m-am văzut venind, că alt eu, însă mai real; veneam din dreapta, în aer, ca o cometă, spre ceea ce eram în stânga. Aveam chipul ca un bulgăre din sfere de argint, între care era aer.
Iubirea lipeşte.
Iubirea face să prinzi în cui de perete tabloul.
Eu făcând drum imaginar înainte de a vrea: iubire, drum imaginar, a vrea.
O dată am înţeles că cu răutatea mea cu tot sunt, dar sunt condus orizontal de iubire (soare alb) în craniu… apoi eu m-am condus pe mine, nu iubirea, nu Dumnezeu.
Există o iubire albă care nu este iubire.
eugand orizontal se transfera în gândul vertical, din afară granitei minţii, prin iubire.
Vocea unei perverse iubiri = mac mac = are legătură cu “acum” => mac mac = acum
Pozitiv şi negativ stau lipite plastic = iubire perversă.
Iubire bazată pe minciuna şi adevăr istoric. = bucuria potrivirii = bucuria sectarilor = superficialitate.
Mă bucur = raza Lui Dumnezeu ca ecou.
Cosciugul meu este purtat de superingeri ca prin o piramidă pe raza albă a Lui Dumnezeu.
Plâng în Domnul Iisus de fericire.
———————————–
Adrian MOCANU
Constanța