DE CIOBURI ȘI DE TINE NIMIC NU TE MAI SCAPĂ
De ieri e tot mai rece, parcă e noapte-n lume,
Vin hoți să-ți fure anii și dramul de speranță,
Pun în valize munții și-ndeasă în costume
O țară șifonată de-atâta aroganță.
Foșnește-un vânt năprasnic prin ochii primăverii,
Ca un bujor te lepezi de frunze și petale,
Răstorni destinul acru din cănile tăcerii
La rădăcina prinsă de lutul Clipei tale.
Primești în dar un Soare decorticat de raze,
Îl storci în călimară și-ncepi să-i scrii sfârșitul,
Lumina-ți varsă rouă și virgule în fraze,
Născând izvoare-n care se scaldă Infinitul.
N-ai timp să mori, dar iată, oglinda-n miez se crapă
Și pare că-ți zdrobește cu cerul ei, arcada,
De cioburi și de tine nimic nu te mai scapă,
Căci scribul, cu un rânjet, închide acolada.
Mai este până mâine un scârțâit de cretă,
Un țipăt inefabil, strivit între iluzii,
O simplă răsucire de cheie în planetă
Și-o patrie bătrână cu visele-n perfuzii.
—————————-
Mihaela BORZEA
Noiembrie 2019