IMNUL SOARELUI CĂTRE WAKA – TAGA
Oamenii Muntelui,
ai ultimului munte
pe tobele lunii,
ca fiii de tunet, cu palmele bat:
”Iyahe nakoda, ehage nakoda,
e-ha-ge, e-ha-ge, e-ha-ge,
ehage nakoda….”,
dar Omul Alb nu înțelege
nici un grai de-al pădurii,
decât limba-i de sârmă ghimpată
rupând căprioarelor carnea.
El nu a citit ”Cartea Zimbrului”,
pe care Marea Câmpie ne-a scris-o,
nici ”Cartea Vulturilor”,
cum să rămâi de-a pururi tânăr,
iubind.
Tot el ne-a spus
că oasele noastre-ar fi albe.
De la Munții-cu-Șira-Spinării-de- Stâncă
și până la Marea Câmpie,
oasele noastre, albele…
Bine-ai grăit, Omule Alb,
fratele geamăn al morții!
Nu pielea,
ci tobele noastre sunt roșii,
ca inima
Atotputernicului Waka-Taga,
ca flăcările
iubirii din arderi de tot,
ca buzele
ce-au sorbit din săruturi rubinul
și cântă
ca duhurile roșii prin arțari:
”I-ya-he na-ko-da, e-ha-ge na-ko-da,
e-ha-ge, e-ha-ge, e-ha-ge,
i- ya-he,e-ha-ge na-ko-da…”
DOLIUL ALB
Omul Alb ne-a vânat
până când dintre noi
au rămas
doar munții și apele
cu numele nostru.
În loc de negru
Muntele Yoho poartă pe vârf
doliul alb pentru noi,
iar despre numele
Niagarei
de ce întrebați ce înseamnă?
”Mireasa nebună…”
a-mbrâncit bolțile cerului
și râde.
E toată îmbrăcată în alb,
culoarea de doliu,
așa cum se poartă la noi
de munte, de apă, de lună.
TEEPEE
…și trăgând din împrumutul de pipă
l-am rugat
să ne vorbească de teepee,
iar el,
zâmbind peste umărul meu,
cuvântă sie însuși amar:
”Niciodată să nu te încrezi
în cuvintele Omului Alb…
Mereu sălășluirea i-a fost
în afara numelui său.
Teepee
sunt hărțile noastre în formă de con,
din piele de urs, sau de zimbru.
Fiecare lucru are un teepee
pentru duh bântuind lăuntricul lui.
În piatră
e duhul de munte,
în apă
e duh ce-a zburat peste ape,
de-aceea îl vezi după ploaie
cum își rotește coada,
păunul ce-și bea curcubeul.
Iar noi?
Toți – manito de teepee,
ca melcii-n cochilia lor.
Harta e numai o haină
de primenit pentru școală
izvorul apei de foc,
la fel și
ghețarii, muntele, marea…
Noi locuim în nume,
precum în inima îndrăgostiților
duhul roșu al vinului.
Niciodată să nu te încrezi
în cel nenăscut în teepee.
În afara cuvântului
el își are sălașul,
și-atât de departe de numele lui,
că lacul și codrul și marea
sunt scrise de el pe hârtie,
hârtie uscată,vopsită și tare
ca inima Omului Alb.
PĂDURILE ALGONQUINILOR
Numai ei vorbeau limba lor ,
”Pădurile-de-Dincolo-de-Moarte-care-Râd”.
Într-o toamnă
au plecat spre ”Cascada-Calului-Alb”.
Frunze de-arțar
toată noaptea au plâns după ei,
roșii
ca sângele lor din coroana de pene,
ca vocalele Pielor Roșii
plecați într-o toamnă
spre ”Cascada-Calului-Alb”.
Din când în când Wapiti,
regele cerbilor duși după ei,
cel nevăzut de urmă omenească,
se-ntoarce noaptea spre ”Lacul Pomenirii” –
părintele tuturor apelor
cu nume de-al Pieilor Roșii:
”Rubinele-Suspinului-de-Soare”.
Numai ale lui
sunt cărările spre ”Lacul-Pomenirii”
și ale lunii.
Pe frunte,
împărăteștile-i coarne
poartă rădăcinile
”Pădurilor-de-Dincolo-de-Moarte-care-Râd”.
Plecându-se cu-ngenuncherea mare,
Wapiti bea din ele
”Singurătatea-Rotundului-de-Lună”,
apoi
din cântecul lor,
roșu
ca flacăra din frunza de arțar.
Dimineața
fiecare copac răsfrângând un Wapiti –
varsă din numele Pieilor Roșii
frunze
care-au sorbit din vinul pomeniților,
plecați, cu drum cu tot,
spre ”Cascada-Calului-Alb”.
MUSKOKA
Apele lui s-au oprit
pentru ca pădurile de dincolo,
prin oglinzile lui,
să vină tot mai aproape
de spaimele noastre.
De ce ți-e frică de dorul din noi
ce-adâncul ni-l cheamă
mereu spre dincolo?
Prin liniștea lui
doar cu mocasini de condor
se șoptește
pentru că malul celălalt
e mult mai înalt ca nașterea noastră.
Vino în brațele mele
că numai așa vei putea auzi
cum înfloresc cireșii lui Muskoka,
singura cină-a privighetorilor
din pădurile de dincolo de somn.
Nu-ți fie frică de dorul din noi
cât încă sub brazi
ni-i lotca răsturnată,
cât timp lopețile ei
fâlfâie-n foc rămasului bun
vâlvătaie.
Oare focul acesta
nu-i inima lui Chippewa,
”omul-cu-piele-de-cireș”?
Pe urmele lui va trebui să plecăm
spre malul celălalt.
Tu nu știi că
mestecenii cei mai frumoși
sunt dincolo,
îngăduiți spre veac
doar răsfrângerilor noastre?
Sub coaja lor
sunt bătăile inimii mele,
poemele încă nescrise….
Ce dacă-i timpul lotca s-o adaug
firescului val
și somnului?
Lotca e numai o punte
de la o stea la altă părere,
ca-n manuscrise de mesteacăn
pe care mă grăbesc să le-mbrac
pe malul pădurilor de somn
ale aceluiași Muskoka.
Nu uita,
lasă lumina aprinsă
până când soarele,
la fereastră,
va bate de trei ori
semnul știut doar de noi.
OCHIUL LUI KITCHI MANITO
Genele spicului
seamănă atât de mult
cu genele mielului.
Numai ele cunosc
ochiul lui Kitchi Manito,
duhul
din fiecare lucru.
Grinda seminței
întotdeauna a fost
temelia de piatră-a iubirii.
Pretutindeni – privirea
vistiernicului Kitchi Manito!
Toate lucrurile
sunt darurile ochiului
ca jertfă adusă iubirii.
…și iarăși
întrebat a fost Yoho.
”Spune-ne nouă Începător-de-Lumină:
De unde-i izvodul iubirii?”
Și Yoho tăcea.
Răspunsu-le-a lor Kitchi Manito:
”Din mâinile voastre,
când una alteia-i dor.
N-o căutați prin cuvinte,
c-atât de aproape
e pleava de bobul de grâu.
Lăsați
privirilor voastre vorbirea
până veți fi ochiului cântec.
Fericiți
cei cu inima-n limpede grai
c-adâncul lor pot ca să-l vadă
cu-același ochi
vârf nelumesc al Muntelui Yoho
ce poartă pe umeri de-altar
așteptările Mielului Alb.”
UMĂRUL PĂRINTESC AL LUI YOHO
”Și s-a suit în munte. Si era singur.”
Din soare,
numai atât ați putut să-nțelegeți?
Doar umbra?
În fiecare seară
pe umăr lui Yoho-i adoarme
durerea ca soare,
unica stea alungată
din părinteasca ogradă a nopții.
Primul născut
singurătăților lui…
Toată averea de-acasă,
umbra – ca ultimă haină
i-a dăruit-o omului,
veșmânt spre ființă,
ca jertfa să-i fie deplină.
”Tu,
Kitchi Manito, prin firea culorii,
au învățat-ai pre oameni
să-i cânte lumina?”
Luminătorul zilei
suspină prin somn.
Desigur visează că-i om.
Fiii Soarelui
îl biciuiesc a doua oară
până la umărul părintesc
al Răstignirii pe munte.
Și era singur,
fără de umbră în noapte.
PRAGUL DE SUS AL LUI YOHO
Sunt păsări de baltă
și păsări de cer,
dar nu de aripă grăiesc către voi
ci de zborul înalt al pragului de sus,
rotit de trei ori în piatra albă de ou,
înainte să se nască aripa.
Trageți perdelele
afumatelor lămpi
și ridicați-vă-n cântările voastre
pe unde norii vă strigă pe nume,
ca să-nțelegeți că pragului de sus
chiar soarele capul și-l pleacă.
Numai pragul de sus e chemare
la Cina de Taină a Fiului Meu.
E prag de păduri, dar nu e doar lemn,
e prag ca de ape,
dar nu e ascuns pe sub lotus,
ci-n inima Taborului din rouă.
Eu sunt ușa !,
a zis Fiul Meu către voi,
nu poartă,
tot ce-ngrădirea și-ar dori mai mult.
Nici țarcul, nici ceairul
nu au pragul de sus,
de-aceea-n
poruncă nouă vi-l las să vă fie
pân’ la-nălțimea nourilor voștri,
unde chiar soarele apusul și-l pleacă
să intre-n cămara de nuntă.
Eu și lumina suntem una,
a zis Muntele,
pentru că lumina nu poate fi roasă
de molie, sau de rugina coclirii
și nici jecmănită pe ulița voastră
că pungă nu are și nici hambar să o-ncapă.
Lumina începe măsura de Om
de la cuiul bătut în pragul de sus,
așa cum oul se citește
de-a înaltu-n rotundul de cuib
al Coroanei de Spini.
PRE LIMBA LUI WAPTA
Izvorul Alb
a ajuns la noi pe pământ
din cântecul înalt către Yoho.
Fetele
beau seara pe furiș
din limpezimea lui
și privind spre vârful lui Yoho
își pun o dorință în gând.
În limba lui Wapta
și-al cornului de aur al lunii
taina Izvorului Alb
s-ar putea tălmăci
”voal-de-mireasă-cântând”.
Știu ele ce știu…
Îndrăgostite
beau seara pe furiș
și privind spre Vârful-lui-Yoho
zâmbesc între ele
aceluiași dor.
MUNTELE WAPITI
Știu Yoho
de ce apusul sângeră, pe la mijloc,
din coasta Ta dreaptă…
Fiii zimbrilor Te strigau:
”Minune-ce-nspăimântă-n Frumos!”
Nu Robson, nu Elbert,
nici altfel de tărâțe aduse la Cină.
Munte al munților noștri,
Yoho,
vârf și-nceput al minunii,
iartă-ne Vinerea Mare,
hlamida
pe umerii Mirelui Sfânt!
Aseară
la prea curatul Tău iezer
l-am văzut printre pini pe Wapiti,
Regele Cerb,
genunchii plecând și podoaba.
Pe lacul Tău
Te odihneai Mire și Yoho.
În genunchi
Wapiti, Regele Cerb,
a sorbit
din chipul zăpezilor Tale,
lin băut-a vârfului Tău
strălucirile plutitorului cântec,
apoi,
cu rădăcinile întoarse în coarne,
vesele brațe întinse spre Tine,
deschizând piatra ospățului de nuntă
a intrat în Muntele Wapiti.
–––––––
Dumitru ICHIM
Kitchener, Ontario
1 noiembrie 2019