Florile nopții
E tare rece-n noaptea asta,
în ceață a pălit cadaveric lumina,
colind străzi goale într-o haină prea largă,
eșarfa mă-ncălzește în plasă de zgârieturi.
„Te-aștept, iubito!” aud o chemare,
un abur suflat pe gură în ger.
Făgăduința mi-atinge frigul din cer,
gheara rece în clește m-a prins,
șoapta vântului îmi strecoară dorinți,
imagini cu tine, de mă scoate din minți.
Pe un geam aburit de fereastră
plâng cuvinte nescrise,
amprenta unui sărut,
o inimă desenată în fugă,…
Ce crezi tu, noapte, de toate astea?
Spune, de unde vine-acum așa lumină
când multe stele sunt acoperite
și-un nor s-a țesut rochie Lunii?
Încep lumini să licărească
a mână ce mă saltă din ruine,
se împletesc într-o manta vrăjită
să-mi țină cald, să nu mai știu ce-i frigul,
să văd cum înfloresc, incandescent,
în roșul buzelor, florile nopții,
cum buzele unesc lumina mea și-a ta
într-un sărut al Soarelui cu Luna.
Tremurătoare stele scutură strălucire,
mi-arată cum să mă lepăd de griji.
Felinare cos tiv de lumină pe margini
de inimi abandonate-n străzi pustii.
Dantela de lumină singurătatea-mi soarbe
să pot păși spre magic tărâm
unde iubirea nu sfâșie florile
ce, din dragoste mare, înfloresc zi și noapte.
Glezna rănită
În umblet pe țărm
s-a rănit glezna în cioburi de scoici
apa se-ndură și-i alină durerea
în dantelă de spumă.
Ce trup şi ce viaţă se târăște la marginea mării?
De ce-s mute cuvintele pictate-n nisipurile fine?
Cărarea-i prea strâmtă
să vezi clar între lumi,
e mult prea îngustă.
Îngrozit să te frângi de trădări,
nici nu vrei să privești,
prea mult ai fost înșelat.
Naivitatea copilului din tine,
atinsă dureros,
tânjește după ce n-a fost să fie.
În fântână adâncă-i căzut
copilul din tine.
De te iubeşti, lasă-l să lupte,
să se salveze
prin rugă spre binele tău.
Despuiat de candoare,
te-ai făcut mare acum.
Știi oare
la ce-ar trebui să fii mai atent?
Ce-ar trebui să iei în considerare?
Din glezna rănită o iubire stă să-nflorească!
Așteaptă doar o privire!
În inimă
Ne scoatem veșminte sfâșiate de orgolii,
fără măști- găteala minciunii-
scrâșnindu-și dinții în surâsuri inerte,
cu armele-n rastelul hidoasei trădări,
spargem oglinzi despletite-n reflexie falsă
și pătrundem unul în inima celuilalt.
Aici, dăm tristețile jos- eu te dezgolesc de a ta,
tu mă dezbraci de a mea,
doi captivi în tărâm de iubire eternă.
Aici, nu-i urmă de umbră, lumină nu-i,
scăpare nu-i de priviri întrebătoare:
Cum suntem de fapt, cu adevărăt?
Lasă-mă să te ating cu-n tremur de pleoapă,
să te prind în mireasmele-ntâiului păcat!
Răsfață-te în ele, șoptesc ispititor!
Aici, putem fi orice-n fulgerări de amor,
în arderi împăcate-n dorinți,
dansăm, strigăm, plângem fior de nemurie,
râdem din lăuntrice străluciri
mai mult decât ieri,
dăm și luăm iubire din za de lanț vrăjit
în inimi de bănuieli golite.
Aici, nimic nu mistuie dragostea
din altare clădite-n carate de iubire.
Aici, suntem totul sau nimic.
Fostul tumult e nimic din tot ce-ar putea fi.
Aici, de mare preț sunt arderile.
Ai grijă, nu cumva să sufli și să le stingi!
Lasă-mi alintul să-ți mângâie tâmpla,
înoată-n ocean revărsat de iubire,
lasă-te cuprins în mreje de-ardoare!
Tu însă pleci, golit de mine petală cu petală,
în spuma nălucirii, spre alte-ademeniri.
Ai spart cristalul vrăjii
și-ai irosit tezaurul iubirii.
Nici urmă n-a rămas din noi,
doar o aripă ciuntă cu amprenta buzelor tale.
Ultimul dans
Așteptare-ți crește boabe de străluciri pe frunte,
arzi prin toți porii, fiori îți trec trupul firav,
fluturi adunați roi în stomac,
gata de zbor în luminile rampei,
să se ridice cortina așteaptă.
Un sunet de flaut te-atrage,
vraja-i o prinzi în ochi albaștri lan de in
gândul că prea fragezi genunchii ți-ar fi
a zburat rostogolit amețitor,
ezitarea s-a dus și ea fir de vânt.
Pășești pe scenă-n poante sagitale,
cu foșnet de tutu în piruete,
respirația-n sală se-oprește-n magie,
țâșnești dintr-un nor emotiv ce fulgeră patimi,
spinteci spațiu și timp furat de strălucire,
Universu-i ritm ce-ți împresoară
plutirea-n dans pe munți de pasiune.
Oglinda ta reală e-n ochi de spectator
ce inima-ți iubește, ce sufletu-ți trăiește
el, publicul, pentru care inima-ți tremură,
și sufletu-ți vibrează până arzi,
iar scrumul din tine-acoperă-n plutire
gene de frumoasă adormită-n valea plângerii,
țipăt de pescăruș rănit în mal pustiu,
cânt fascinant de jertfită lebădă neagră.
Fulgii risipiți în fâlfâit de-aripi istovite
urcă în cer, în stele violete,treaptă cu treaptă
scară de nori spre raiul neuitării.
Cortina cade pe ultimul dans,
tu frunză plutești spre pământ,
aluneci din viață-napoi,
pieri flacără de lumânare
suflată de vântul ce mătură scena.
Tată
azi îngeri aripi își deschid în chip de cruce
copacii ursuzi își leapădă frunza-n covor
cuiburi goale-ncâlcite în ramuri năuce
noi orfani suntem păsări rătăcite în zbor
e toamnă tată și-asfințitul tău nu-i răcit
dorul ne doare-n frigul dimineții treze
azi boabe de rouă sub pleoap-au îmbobocit
se îmbulzesc în zori chipul să-ți contureze
la noapte-o să-ți miroase-a must de tămâioasă
sita zorilor cerne întrebări fără rost
fluturi cu aripi arse și ziua-i pioasă
e septembrie tată ziua ta ar fi fost
Umbra
O umbră, delicată ca o bănuială,
se zbenguie spoind, în alb de opal,
urmele rămase pe trepte de nisip.
Cuvintele de dragoste, scrise pe mal,
le-a luat vântul într-un dans interzis.
Marea fredonează, abia auzit,
cântec de dor.
Freamătul plajei, zăluzit,
jelește sfâșietor,
ascuns într-un golf neștiut.
Un castel de nisip, fortul trăirii
înflorite într-o dimineață de dragoste,
devenit refractar printr-o ardere mare,
ține ostatică cenușa iubirii,
nălucă ucisă în focul de soare.
O umbră adie uitare s-aducă.
Marea mă îmbrățișează-n boare de-alint,
spuma de val în râvniri nebune gleznă-mi apucă
și-ntinde balsam de săruturi vindecătoare.
Briza răcoroasă vrea să înghețe
iubirile ce mint.
Rătăcite acum, amintirile-mi cad la picioare.
Umbra-mi șoptește:
N-ai milă! N-ai teamă! Nu doare.
Pășește!
Alianță
De-aș putea să prind singurătatea mea
de singurătatea ta, și a ta, și a ta…
s-ar face-o mare de singurătate, nu-i așa?
O mare-a cărei valuri nu-s singure niciodată
se au unul pe altul până-și sparg spuma brodată
de același mal izbăvitor ce-n zbateri îl tot cată.
Abia atunci nu va mai fi solitar valul meu
tandru în vals s-ar legăna pe ritm de curcubeu
pe lângă singuratic valul tău, și al tău, și al tău…
am izgoni solidar spre liman singurătatea mea
ce tihnit ar pluti alinată-n mângâieri de catifea
atașată acum riguros de a ta, și de a ta, și de a ta…
————————–
Silvia CUZUM