“Manolescu poate fi gelos că nu a avut un Kadare român, ca să-şi consolideze ‘teoria’: îi faci temenele Tiranului, dar rezişti eroic prin literatură. Nu a fost de mirare că Niki a avut un ‘mare prieten’ ca Ivasiuc, un mare ‘maestru’ ca Ivaşcu, iar în ultimul deceniu de dictatură a căutat ocrotire la… Gogu Rădulescu!, sfătuit de Zigu Ornea, cel care îl introdusese, la sfârşitul lunii iunie1990, după Marea Mineriadă, la Iliescu, cel cu sânge pe mâini, altfel ‘Om cu o mare” (Paul Goma, Jurnal, 27 aprilie 2009). Un Kadare, dar un Dinulescu!?
În aparenţă, Puşi face, ca totdeauna, comedie, tot cu ţoape, tot în salonul refuzaţilor, sporind însă cu o carte bibliografia despre N.M. – Gaşca şi diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu, Minerva, 2009 (ultimă opţiune după variante de titluri de pe parcursul caravanei polemice: “Manolescu şi ai săi” – cf. “Oaie şi ai săi” de Eugen Barbu -, “Manolescu sub aripa diavolului”,”Demascarea lui Manolescu”). Ceva diferit de Criticul literar Nicolae Manolescu de Laszlo Alexandru, Dacia 2003 (cf. Polemici pro şi contra Paul Goma) sau Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele de Mircea Mihăieş, Curtea Veche, 2003 (cf. două cărţi cu şi despre Vladimir Tismăneanu sau una despre Leonard Cohen). De fapt, subiectul, declanşarea lui ar fi “Istoria” din care prozatorul, dramaturgul, poetul, teleastul Puşi lipseşte mişeleşte, împreună “cu ai lui”, nedemascaţi, ne sub aripă, îngeri prin el binevestitori, extraşi de sub talpa arhanghelului- cum este reprezentat pe uşa altarului un om-vierme pe post de satană. Şi lui NM, crede, s-ar cuveni să-i placă fiind “înjurat”, în fine, cu talent.
Dar cititorilor să-le placă (e scandal, regie, burlă).
”Stimaţi cititori, iertaţi-mi măgăriile, dar sunt şi eu om, ca şi N. M., şi am şi eu răutăţile mele, dar deosebirea este că unul ca mine n-a făcut niciodată caz de imparţialitatea, seriozitatea şi alte-alea, în care m-aş bălăci şi eu” (p.24). “Pentru că pe Manolescu nu-l interesează operele, nu-l interesează textele, nu-l interesează decât amicii şi interesele mai mult sau mai puţin vizibile pentru toată lumea, achitarea unor poliţe” (p.30). “pe domnul N.M. nu prea-l interesează textele, important e cine le semnează” (32). “Dacă nu ai religia textului, n-ai niciun Dumnezeu, domnule Manolescu” (33). “Şi cum îţi permiţi tu, Manolescule, să-i pui la index pe Bassarabescu, pe Brătescu-Voineşti, pe Nichifor Crainic şi Radu Gyr, pe Magda Isanos, pe Panait Istrati şi pe Ion Druţă?” (33). “Să trecem însă la lucruri mai vesele.!” (39). “De altfel, Mazilu nu prinde şi el din istoria lui N.M. decât o pagină şi în aceea, de la început, este pus sub observaţie cu severitate, fiind taxat ca un călător prins în tramvai fără bilet.” (40). “Documentându-se despre Ion Ghica, Dana îl descoperă în trecere pe C.A. Rosetti şi-i închină o monografie mai scurtă, în 1984: Introducere în opera lui C. A. Rosetti, care, considerat mai mult un textier de Şerban Cioculescu, dar şi de mine, remarc eu cu obrăznicie, atrage şi atenţia încruntată a lui Manolescu, probabil din solidaritate cu fosta iubită, ridicându-l pe politician până la înălţimea de 6 pagini literare, adică mai mult decât Octavian Goga şi cât Nicolae Bălcescu, mai tare decât Hogaş (2 pagini), Tudor Vianu (3 pagini), Ion Agârbiceanu (2 pagini) sau Şt. O. Iosif sau Gala Galaction sau Fănuş Neagu, la acelaşi nivel cu Mihail Sebastian şi Nichita Stănescu, peste V. Voiculescu, Teodor Mazilu, George Topârceanu, Constantin Stere şi Zaharia Stancu sau Nicolae Labiş.” (52). “Nicolae Breban e tratat foarte bine, are 12 pagini, mai mult decât Mihail Sebastian, Vasile Voiculescu, Gib I. Mihăescu şi Cezar Petrescu la un loc. Eugen Simion, cu care în tinereţe nu se avea bine deloc, acum are aici 7 pagini, cât Noica şi Negoiţescu la un loc, mai mult decât Ibrăileanu. Nici Buzura nu stă prea slab, cu tot atâta spaţiu ca Ion Marin Sadoveanu, George Topârceanu şi Eugen Jebeleanu la un loc. D.R. Popescu are 6 pagini, cât Mihai Sebastian sau cât Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu şi Nicolae Labiş la un loc. Numai Fănuş Neagu, rămas cam de căruţă, nu a primit decât 3 pagini, dar trebuie să fie fericit, că a scăpat doar cu atât, a trecut totuşi clasa, chiar dacă prietenii lui Nicolae Velea, Ion Băieşu sau Mircea Micu n-au primit nimic.”(59). “Ce vede Manolescu în Papu? Deşi îi recunoaşte marile merite, cu care de obicei Manolescu este foarte parcimonios, numindu-l aici “comparatist excepţional”, îl ceartă totuşi părinteşte pentru lansarea nefericitei idei protocroniste” (p.61). “Dar îndrăznelile poţi să le ai numai dumneata, domnule N.M., proliferându-ţi la nivelul de sentinţe demiurgice nişte partipriuri de domniţă râzgâiată, mizând pe o gravitate care nu-i decât grosolănie şi, chiar eu, care sunt atât de pudic, am să-mi permit totuşi şi un termen mai tare: nesimţire. / Aşa că v-aţi speriat? Credeaţi c-o să fiu mai dur? Vedeţi ce blând sunt?” (64). “Dracul se pare că nu are moarte, dracul e întotdeauna viu, e o permanenţă şi mai ales se pare că înaintează în grad la soroc şi iese la pensie, ca toţi oamenii, dar vin după el alţii şi alţii din aceeaşi tagmă. / Dar nu ne întoarcem noi la Manolescu? Ba cum să nu! Cu mare plăcere.” (71). “Şi mă gândesc neapărat cine, ce şi cum a făcut din dumneata o zdreanţă de critic, după ce te-am cunoscut când erai tânăr şi cu pieptul în bătaia vântului ca un alergător, venit de la Marathon la Atena pentru a anunţa victoria Binelui asupra Răului.” (74). “Paul Goma e opoziţia reală, nu o trupă fără arme participantă la un joc de război. De aceea Paul Goma nu are ce căuta în Istoria lui Manolescu” (72). “Şi pentru că mi-e frică de prea multă seriozitate şi mi-e frică şi de răutatea mea, care cine ştie în momentul ăsta ce mai poate scoate din ea, să stăm puţin şi să citim sau să cităm un pic de poezie, de poezie adevărată” (76). “Te manifeşti, sărmane profesor, prin acte de voinţă sau caritate, nu prin gust pentru dreptate sau pentru metafizică, mai ştii”” (194). “ Mihail Sebastian, care nu probabil, ci sigur ocupă un solid loc doi, după I.L. Caragiale” (205). “Mă opresc deodată din teatru, unde voi reveni, pentru că acolo e întradevăr casa mea” (214). “Eu tot aduc în discuţie câte pagini are unul sau altul şi poate că treaba asta nu ţine decât de ludicul din mine, care mă duce spre miştouri ieftine.”(220). “În cartea cea groasă din 2001, Marian Popa îi aplică lui Manolescu o corecţie de o severitate şi o precizie care trezeşte invidia oricărui alt autor care se ocupă de personajul N.M.” (229). “Cei care citesc această carte sunt oricum tipi selecţi şi cu simţul umorului” (238). “Marius Robescu, un alt exemplu de uitare nejustificată, Ion Iuga sau Gheorghe Anca, un talent polimorf, un cultural globe-trotter, cu o poezie întotdeauna surprinzătoare, nouă şi vie.”(239). “Sigur, poate par eu prea generos şi găsesc aşa de mulţi scriitori de valoare, dar, înţelegeţi-mă, dar priviţi-mă în ochi, domnilor, vedeţi ce vreau să spun. Adică vreau să spun, ca să fiu clar, că în locul celor aleşi de domnul Manolescu, pentru a-i băga în criptele alea de istorie, ar putea intra alţii şi mult mai justificat.” (239-240). “Iertaţi-mă, dragi cititori, că m-am oprit aici, pe lespezile unei vechi iubiri, deşi n-au vreo legătură cu prostia despre care scriu.” (244). “Dar esenţialul (mereu folosesc cuvântul esenţial, dar, înţelegeţi-mă, sunt însetat de esenţe!) nu-i actualitatea într-o piesă de teatru, să zicem, că mai actual decât un Telejurnal ce-i? Păi, mai bine ia-ţi Telejurnalul şi rămâi acasă cu el! Ce cauţi la teatru?” (268). “Nici Ion Vinea nu figurează-n cartea ta, domule Manolescu” (309). “Dar ce? L-am ascultat eu pe Nichita? Aş! Mi-am văzut de-ale mele, mi-am trăit viaţa ca pe cartea asta, sărind de la una la alta, când înjurând, când emoţionat, distrus, căzut pe gânduri sau iubind, iubind mereu şi pe cine merita şi pe cine nu merita.” (316). “Noi, scriitorii mici: Velea, eu, Brătescu-Voineşti, Iulian Neacşu, Postolache, Tudor Vasiliu, Pituţ trebuie să fim solidari şi să ne facem şi noi un Salon al refuzaţilor.” (337).
Cartea pretextată de Istoria critică a literaturii române pune în scenă, poate psihanalitic, un flux al reactivităţii regizat nu de Şerban, nici de Tocilescu, parcă de un Hamlet burlesc-elegiac spre a-şi dovedi unchiul fratricid, ba chiar de Puşi, dacă nu de unul din copiii ucişi ai Medeeai, care nu apare (cei doi fraţi sunt executaţi în culise, spre respectarea canonului tragic-scenic din vremea lui Euripide – un Dinulescu al Eladei?) Am citat fără oprire ca să vadă şi alţii, neajunşi la cartea cu o copertă “hidoasă”, potrivit unui psiholog, speriat ori de diavol, ori de critic, prescurtat şi cric. Şi Eliade s-a pronunţat că dacă ar fi avut bani ar fi cumpărat cât mai multe exemplare din toate cărţile lui Paul Goma pentru a le dărui prietenilor şi cunoscuţilor (românilor). L-am înţeles şi citind cartea lui Puşi, invidiind, prima oară, personajul, care are un motiv epatant pentru a scoate a doua ediţie în care să treacă la “dicţionar” (la “antologie”, în ediţia a treia, impulsionată de volumul al doilea al acestui scriitor împotriva antiscriitorului, antihristului etc.) numele Euripide Dinulescu (numele poetului este Cezar Ivănescu, iar crima, premeditată).
Premiera de la librăria Sadoveanu, cu Doru Braia anti Ruy Blas, Ion Coja în step-preşedinţie, el şi Gelu Voican Voiculescu încadrându-l pe lansat (diferit de Gigi), a şi fost tradusă în “Cotidianul”, ne omonim, a se spera, tot cu “gaşcă” (redacţional, Pafka, aţi schimbat aripa diavolului pe dânsa, gaşca?) Ce face domnul Puşi mereu, acum era chiar momentul, nu scandal – nici cartea nu e – hai, show boem, de trezire la text, că nu viaţa lui, ci, foarte probabil, drama, trasă ca din repertoriul dell arte al clovnului shakespearian sau al vidushaka lui Kalidasa. Că tot e ticul lui Puşi “să ne întoarcem” în pădurea lui de etichete-pamflet, simetrice pădurii de simboluri, incendiată pe un rug-istorie.
Virgiliu i-ar fi Mazilu, ori Sebastian, în destule tablouri. Corul nu se mai sfârşeşte, vaiete, chiote, leşinuri la atâtea sacrificări de pugatoriu, să zicem (nu e infernul atât de la îndemână şi însuşi diavolul – aici autorul ne-o fi trişând din bonomie – nu-şi declină identitatea, dându-ne de bănuit, făcându-ne să ne bănuim înşine.).
Puşi s-a vrut – de student-regizor – cabotin, ca pentru fi jucat de Sir Lawrence Olivier. Pe când autorul, John Osborn, tânărul părinte al Furioşilor (beatnics, Puşi, ori cum ne intima Vera Călin?), la bătrâneţe s-a întors împotriva acelora, poate ca foiletonistul-canonard-istoric în cauză (cum te-ar fi desfuriat pe tine dacă şi pe maestrul său, Ivaşcu, l-a eludat ca pe o meandră?) Vai Puşi, n-ai îmbătrânit, cât te-ai lăuda în carte că ai avut ocazia să-ţi pierzi un picior, ori te cam întrebi ce se alege de viaţa ta după cartea asta, cum o să ajungi cerşetor. Nu te-ai întristat decât ca să dai drumul pe alte tonuri râsetelor înţelepte, erotice, paramonahale. Frate eşti lui Manolescu şi nouă, refuzaţilor. Ne-ai pomenit, ne-ai luat sufletul tu, că el nu ni-l şmecherise-degustase. Ca să nu spun ce retroclaustrat eşti în boema ta bucureşteană, îngroşată şi cu figuranţi holişti, între busturile lui Eminescu şi Ovid (Densusianu).
Vorba ta, să ne întoarcem, brother (big-ul e nick-name-ul N.M.), la “paznicul de cărţi”, istoria ca ogradă personală, o mână de cenuşă, un fel de gunoi, cocoţat într-o rubrică, uitat de libertate, sadism de sine; îl face harcea-parcea pe bietul şi bunul Nicolae Filimon; stimaţi cititori, iertaţi-mi măgăriile, dar sunt şi eu om; cu deosebită nesimţire; calamitatea Vişniec; Boule; Sebastian s-a inspirat din Luceafărul; marele profesor Tudor Vianu; l-o fi iniţiat Ivasiuc în ceva foarte concret? Cine ştie; cine era în spatele lui trebuie; Masa Remarcaţilor; dracu n-are moarte; dar cu Nae Ionescu ce-ai avut; dar cu Nicihifor Crainic; Eminescu defăimat; lupta între modernişti şi protocronişti; toată şmecheria e gaşca, omul fără gaşcă e ca melcul fără cochilie; între protocronişti şi manolescoizi; Zaharia Antinescu (prototipul lui Caragiale pentru Trahanache – sic); Patapievici Snobăsescu; ageamiu în materie de teatru; detractorul lui Camil Petrescu; maestru trăgători de sfori; voinţa discreţionară a decimatorului; un tip purtat sub aripă de Cel cu coadă; focul e karma ce arde pentru a ne desăvârşi; dezgustul pentru snobi; toate curvele cred în farfurii zburătoare; eu, care sunt tot un polemist; acest neguţător de suflete moarte, care se numeşte Nicolae Manolescu; Manolescu e rece ca o moluscă; are şi ceva de fantomă etc.
Temele se înlănţuie vodevil autosacramental pierotesc nemanolesc. Trist o fi inaccesul la diavol, maimuţărirea lui criticoidă, cu parodie din zona tabu, reconstituită crailâc matein boemian la sentiment, i-auzi p-asta. Rău făcea N.M. să-l fi băgat pe Puşi în Istorie, nu mai aveam stabor hamletian întru arătarea fantomei.Chiar lui Puşi îi convine din ce în ce, deposedat de ură, chiar epuizând măcar şi reproşul, iubindu-şi nebăgătorul. Că nu se lasă, că nu-i ajunge nici atâtica muzica din La piaţă, purtându-se, ca Iosif Sava, pe lângă Mazilu la operă? Da’ Puşi declamă anima. Trăieşte roluri de-o mai mult decât literatura şi numai literatura, textul, logosul alfabetizat (cred că Goma zice alfabatizat). Nu că nu i-o fi păsând de Mircea Eliade şi Ioan Alexandru, de Ionesco-Unesco. Se sfârtecă, în replică interdicţiei paranoide, extinse de la nepieritoarea Secţie cătărnită, pentru mântuirea prin implanturi de creaţie empatică, beţivănită, la o adică, până a nu se comanda plutonului rima uciderii intelectuale, fizice, ancestrale.Ce operă bufă ar fi de compus ca eternă. Din nou – ciupiţi-l – cu Eminescu (-Sebastian), Mioriţa (-Alexandri), protocroniştii edgarieni şi nu numai, întâlniri de râs-plâns cu Alexandru Piru, Teodor Mazilu, Ştefan Stoian, Marin Preda, Ion Coja, Horia Lovinescu, George Calboreanu, Nicolae Manolescu. Sinecdoca oratoriului-carte pare a fi testamentul lui Ştefan /Apus de soare, cu toate numele cadenţate-ducere-eroism, în contrapartidă cu fresca dedublată a scriitorilor băgaţi (ca într-o beznă) şi nebăgaţi ( de dezăgăzuit înmlăştinarea ignorării, că doar s-a dus vreamea când un titan, eventual Călinescu, se mai înhăma, de unul singur, la iadul-raiul literaturii române, cu origini şi prezent. În chinuri reabilitante recitative din Octavian Goga, Radu Gyr, Nichita, leaduri şi prozeme pe prietenie din Mihai Elin, Iulian Neacşu, Iolanda Malamen, Alexandru Grigore, Teodor Pâcă, Mircea Micu, Adrian Dohotaru, Tudor Vasiliu, Paul Vinicius, Marius Ianuş, Adi Cusin, George Anca, Ruxandra Cesereanu, Gheorghe Pituţ, Ion Drăgănoiu, Sandu Stelian, Ion Iuga, Ion Larian Postolache, Pan Izverna, Vintilă Ivănceanu.
Istorie (Puşi versus Niki), memorialistică (şi cu Niki), polemică (tot la Niki). Incomparabilă. Autopremiu. Autodafe. I-ai făcut un mare serviciu criticului nebăgător, să audă numai corul întemniţaţilor din Fidelio – tu cânţi Spiess. Deconstruirea inchizitorului se diluează – ţi-o mai fi trecut – făcând loc operei paraistorice, pe terenul tău dramaturgic, culisat memorial-elogiastic, contra-polemos, unde chemi suflet după suflet – spune drept de câte ori ai plâns trepădând tastatura în onoarea lui Manolescu? Şi ce băiat frumos erai şi să ajungă în final Cicikov – Gogol a fost român (a citit undeva Cimpoi, cu bunic dac şi poet) iar sufletele alea moarte din Tighina, ca o altă istorie, necritică, a lui Niki-Puşi.
Dacă trăia, aşa scria şi Vasile Văduva; chiar prin ’73, cu leucemie, tot a publicat un articol din rubrica lui contra plaivasului preşedintelui de atunci al Uniunii Scriitorilor, Virgil Teodorescu, pentru că beştelise nişte tineri (cum şi al nostru de acum ne lasă fără clasici, fără sânge, fără Pământuri, din Preda, că le scrie pământuri). Doamne, îl aud intonând pe Vasile (voce ca a ta, mai bas din ce bariton vei fi fiind matale), luaţi plaivasul dumneavoastră de preşedinte…, mi se făcea şi frică, şi a şi fost ca o anchetă prin preajma rezervei din pavilionul soljeniţânian. Ai scris tu şi pentru el şi pentru noi. Cu Fane Stoian am fost la înmormântarea lui Vasile, cu tine la a lui Fane, tu te-ai nimerit şi la infarctul lui Alexandru Grigore (Paul Dobrescu scrie că s-a prăbuşit chiar peste celălalt mort, din sicriu) – măcar moartea find a ne fi literatură neindexabilă, spre o recunoaştere eliberată din decapitare şi aruncare de cap în fântână, cam cum debitezi tu puccinian, dar şi humosrescă după humorescă de să şi îndrăznima a râde că a plânge. Că auzindu-l dr. Neagu pe Vasile că-l doare piciorul, i-a zis, păi ţi-l taie, şi uite că doctorul fu asasinat în Găeşti, Paşte 2009 (îl şi sunase pe Pan Izverna, că unde-l poate întâlni pe N.M., ermetic, între patru ochi, de ce, să-i dau două palme; tot pe chestia istoriei – Dumnezeule, câţi rămăserăm încă neasasinaţi decât simbolic).
La Puşi, compasiunea pentru Dana este şi pentru N.M. “Pârţurile” preferaţilor lui N.M., în top cu Mircea Cărtărescu, se orchestrează în grotesc răcoritor, topless. “În lături”, trâmbiţează, cu Maiorescu, nu la adresa lui Andrei Mureşanu, ci a lui N.M. Şi ce să fi scris N.M. despre umorismul sau bucureştenismul impenitent ale lui Puşi (care a dat-o în bară la Ploieşti, iar la prima lor întâlnire, de seminar, când asistentul N.M. a invitat studenţii să se împărtăşească împreună din opera lui Geo Bogza, Puşi s-a scuzat că a mâncat de dimineaţă şi nu se poate împărtăşi, iar acum ar vrea să fie împărtăşit cu grijania istoriei). Poză retuşată, stilistică bulevardieră, umor liric până la “poezii bestiale”? Evaporare romanescă în televiziune şi piesă jucată la Craiova?
De-aia e pur Puşi – şi ca dânsul suntem atâţia şi încă pe atâţia – că n-a scris N.M. despre el, nu l-a băgat în gaşca-harem, l-a lăsat de cartier, la Mogoşoaia, la ceai, la o bere, în cârje. Măcar să fi montat A Game at Chess de Thomas Middleton, cu albele englezii (regină Dana, rege “bulgarul”) cu negrele spaniolii (nebuni Puşi cu ai lui pioni, cât că personajul-diavol e calul/the Knight, ambasadorul filipic, de unde şi inconştientul folcloric “dar cu Crainic ce-ai avut”?).
Şi ce-a căutat la Paris, la Aurora Cornu, la Paul Goma? Face pe curajosul întru distracţia refuzaţilor în distribuirea lui stradală-catedrală. Unde-o fi mai de fală – în Niki sau în Puşi? În istorie sau în praştie? Tunul canonului lui N.M. ignoră bandul lui Puşi, nu chiar şi invers. Şi ce (nu) mai face? Pe câţi enervează, începând cu N.M., magnifiindu-l de-al pamfletului.
Om fi murind, ucişi sau nu, pe acelaşi drum? Asasinarea prin ignorare tăticul Belindei o recompensează cu sărăţele, cu amintiri mişto-şmechere şi estetică între Mazilu şi Musil. Pe filiera Costin – Eminescu – Goga, dar mai ales Caragiale – Sebastian – Mazilu. Mai rar ca Puşi. Ca Zoe, coane Fane. Ce lecţii şi cui le-o fi dând plaivasul nemescnik, dar şi ce praftoriţă, cu cârja, primeşte de la un scriitor pentru scriitori rămaşi în viaţă, cât de câţi, în carnavalul refuzaţilor. Ce invidioşi. Nemuritoare, mezafizică bufă, de Puşi nu-i zice Niki, ca Monica şi, după ea, Goma. Să-i iubim pe amândoi, Arhanghele.
“De fapt, sigur, e o istorie de gaşcă şi se iau şi scriitori din trecut, numai de dragul de a părea totul şi serios şi autorul a se putea compara, măiculiţă Doamne, cu George Călinescu! Pentru că se pare că numai el a scris o istorie a literaturii până-n zilele lui şi ilustrată cu poze de mare calitate. Dar valoarea lui Călinescu nu stă în cantitate şi poate nu întotdeauna în judecăţi, ci în stil, în stilul formidabil. / Dar stilul dumitale, domnule Manolescu, e încâlcit, mohorât, lipsit de aer şi apă.” (p.87)
“Parcă din cele scrise de Marian Popa rezultă un personaj de roman britanic şi mă face să mă gândesc la figura aceea a lui Soames Forsyte, pendulând între abjecţie, uscăciune şi dor de o femeie pierdută pentru totdeauna. Şi mă gândesc că poate cândva şi Manolescu a iubit literatura, deşi a tot violat-o, o iubeşte însă prea pragmatic, aşa cum iubeşte arabul cămila, uneori şi calul, ca în neuitata poezie a lui George Coşbuc.” (231)
“Cam asta-ţi lipseşte dumitale, domnule Manolescu, focul, îţi lipseşte dragostea, dragostea pentru literatura română, pentru cuvântul românesc, pentru cei care vorbesc şi scriu în limba română, eşti ceva în genul acelui Mann ohne Eigenschaften (Omul fără însuşiri) al lui Robert Musil, dar care, precum la Mazilu, după cum ai observat şi dumneata, se caracterizează cel mai bine prin impostură acest personaj.” (279-280)
“Ca un adevărat Cicikov, N. Manolescu, vânător de suflete moarte, străbate paginile literaturii române cu trăsura lui diavolească, împins pe undeva, protejat pe undeva, da’ de cine şi de când şi până când?” (340).
————————–
Dr. George ANCA
București
Septembrie 2019