NOSTALGIE DE TOAMNĂ
Eu sunt cocorul călător, ce-mi las cuibaru-n miez de toamnă
Și nimănui rămas dator, mă duc că inima nă-ndemnă,
Spre alte zări cu cald și soare, cu zile lungi și nopți tihnite,
Că am simțit pe-aici schimbare, în serile de-acum răcite.
Vă las pe toți în vânt și ploaie și-n brumele ce-albesc câmpia
În tremurul de plopi ce-nfruntă cu bărbăție vijelia,
În ceața sură, lipicioasă, ce-n dimineți ascunde valea,
Cuibarul meu din stufărișuri și-ncurcă omului cărare.
Mă duc să stau, cum stați cu toții, la meritata mea odihnă,
În soare cald, s-o am alături pe barza, buna mea vecină,
Și-apoi, când simt și-acol’ răcoare, voi ști să mă întorc n-apoi,
Că e sosit atuncea timpul, să fiu alăturea de voi.
Așa-mi țin viața mea cea scurtă, în aste câteva plimbări,
Mereu în cald să fiu că-mi place, pe-un țărm la margine de mări,
Aici la voi îmi e cuibarul și-mi vin pe lume-ai mei urmași,
În alte părți îmi fac odihna, având statut de, chiriaș.
*
Când mi-ți vedea pe cer în cârduri, ducându-mă spre soare-apus,
Să știți că vara cea fierbinte e vis de-acuma și s-a dus,
Din fâlfâirea mea de aripi, vă fac un semn, de bun-rămas,
Spunându-vă de-acol’, din ’nalturi: Ne revedem, pe la Ispas!
**
De-acum te-ai dus vâslind prin ceruri, cocorule, tu prieten drag,
Te-am urmărit cum pieri în zare, înlăcrimat din al meu prag,
Mă rog la ceruri fie-ți bine, ca să te-ntorci curând la noi,
Să-mi ții ’nălțatul în visare, că fără tine, suntem goi.
PREGĂTIRI DE LUNGĂ IARNĂ
Scânteind în bobi de aur, apa-n vaduri clipocește
Și pescuții, cât un deget, îmi fac valuri ne-ncetat,
Pe o trestie-arcuită, un gândac se tot gândește
Cum s-ajungă până-n seară, hăt pe malul celălalt.
Ziua-i la sfârșit de vară și e timp încă destul
Fiecare să mai facă din cât vrea, cât încă-mi poate,
De-asta toți mi se îndeamnă și nici unul nu-i fudul,
Că cea iarnă care vine, chiar că nu-i așa departe.
Ostenește lunca toată, că destul a stat în vară
Tolănită ziua toată sub frunzișuri, în umbrare,
Acumt toți sunt puși pe treabă, scormonesc, adună, cară,
Umplu goluri în cămară, cât mai e la fiecare.
Căptușesc prin mușuroaie, mici furnici umplând spărtura
Ce-a lăsat-o, mai deunăzi, o copită grea de vacă,
Doi gândaci, cu picuri negre pe burtică, dau de-a dura
O sâmânță de fasole, cu ce iarna-o să le treacă.
Melcii, îngrășați de-acuma, un culcuș sub ierburi cată
Mai ferit de ochii lumii, mai lărguț, mai liniștit,
Să le țină cald la iarnă, până dânsa o să treacă
Și-or fi iară-n primăvară la nuntit și de iubit.
Vrăbiuța, hărnicuța, a ochit, la zbor de seară,
Undeva, sub cele sălcii, un mănunchi de gălbenele
Cu semințe mari, gustoase, ordonate grămăjoară,
Ce-o să-i fie ca pomană pentru zile reci și grele.
Numai dară greierașul, cu scripcuța-i subsioară,
Cântă-ntr-una, zi lumină, pe la bar, la bețivani,
La petrecerile care îți fac viața mai ușoară,
La agape deocheate cu papițe și golani.
Ce o fi cu el la iarnă? ce-a mai fost și altădată,
O scăpa și dânsul cumva cu-n cerșit și-un împrumut,
N-o să moară el de-atâta și-apoi lumea nu se gată
Doar cu el, ce-n astă viață prin atâtea a trecut.
*
Zarvă multă și-osteneală e prin lunca însorită,
Toți se-ntrec s-adune câte trebuiesc în iarna lungă,
Totu-i bine pus de-oparte, socoteala-i drămuită,
Să îmi treacă chinul iernii, ca în primăvară-ajungă.
————————————
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
Septembrie 2019