Oare are Frumosul scop teologic? Oare ne poate duce la pocăinţă, oare ne poate, cumva, vindeca…?
Să facem un exerciţiu. Să vedem dacă-i aşa.
Iată o epifanie a Frumosului. Acea ocazie când Frumosul coboară în lume, din lumea lui dintotdeauna. Când, de pildă, ca-ntr-o fereastră, îi vezi pe tinerii de la ASCOR şi ATOR Iaşi în cântec, în mers, în comunicare. Câţiva îngeri cu voci bărbăteşti şi câţiva cu voci femeieşti s-au ascuns în trupurile lor, şi se cheamă unii pe alţii… Unii grav, alţii suav. Şi parcă ţi se înfige în minte o imagine plastică a Veşniciei, în care notele grave ale Creaţiei îşi cheamă în iubire notele suave, să vină pentru a fi Una. Când puterile Creaţiei îşi cheamă graţiile lor, ca să împletească o coloană infinită. Şi parcă tot ce se întâmplă e despre altceva, e conţinutul a Altceva…
Atunci te încearcă sentimentul că Frumosul îţi vorbeşte ţie. Te cheamă pe nume şi te ştie. Că totul, tot ce se întâmplă e făcut anume pentru tine.
Şi deodată te trezeşti ca dintr-un somn adânc. Un somn al urâţeniei, al necredinţei şi al uitării de tine. Îţi aduci aminte că odată ai avut credinţă. Că odată ai crezut că ai un Tată…
Şi acum, Tatăl tău S-a întors la tine. Cu Iubirea Lui care le explică, din nou, pe toate. Acum inima ta îşi aduce aminte de toate înţelesurile pe care Tata le-a pus în ea, demult, demult. Şi pe care n-a putut să le şteargă nimeni. Îţi aduce aminte de credinţele tale, care au fost acoperite de urât, de singurătate şi de uitare. Ai descurajat, te-ai întristat, ai păcătuit. Ai păcătuit ca să poţi continua… Ca să nu-ţi pierzi viaţa.
Dar acum Tatăl a venit la tine. Şi Frumosul este cu El. Şi-ţi redă viaţa, ţi-o face din nou a ta. Îţi vindecă inima de nevoia de a păcătui. Îţi umple golul nesfârşit dintre zile. Îţi umple minutele pe care le-ai lepădat de la tine, de dimineaţa până seara. Redă farmecul nopţilor. Şi pune o noutate în fiecare zi.
Frumosul este Duhul cel Bun al zilelor care sunt. Şi al zilelor care încă nu au venit.
Ce poţi să zici Frumosului, decât:
– Îmi pare rău pentru urâţeniile mele. Ia-mă din nou şi fă-mă să cred. Căci eu sunt mort. Şi tu eşti viu. Tu eşti minunat bărbătesc, şi tu eşti minunat femeiesc. Tu eşti Natura umană însăşi şi Frumuseţea cea dintâi. Tu eşti Frumuseţea mea cea dintotdeauna!
Şi aşa, Frumosul are rost teologic. El ne duce la pocăinţă. Şi pocăinţa curăţă Urâtul. Şi cu urâtul curăţat, redevenim frumoşi. Mai frumoşi ca ultima dată când eram frumoşi…
Zile frumoase, vindecătoare şi vizionare plăcută!
–––––––––