Ultima scrisoare
Se zbate tăcută lacrima în geană,
De dor amar mi-e sufletul pustiu,
Încerc să scriu și-mi este tare teamă,
Când despre tine eu nimica nu mai știu.
Condeiul pe hârtie parcă ar plânge,
Dorul acesta la tine vrea s-ajungă – ndat,
Să simți și tu cum sufletul se frânge,
De-atâta dor flămând, hain, înstrăinat.
Dar ești tăcut iubitul meu, tot mai tăcut,
Eu umplu calimara cu lăcrime fierbinți,
Și cerul de deasupra-i de nerecunoscut,
Îmi ești tot mai absent, încercând să mă uiți.
O stea dacă ai fi în astrele cerești,
Spre care eu privirea într-una îmi îndrept,
Cu departarea asta și faptul că nu-mi ești,
Precum o ran-adâncă te simt arzând în piept.
Îmi este-atât de greu să scriu cuvinte-amare,
Nu știu dacă vreodată voi mai primi răspuns,
Chiar de presimt că asta e ultima scrisoare,
Te rog să nu mă uiți măcar atât…, în vis.
22 august 2019
Pedeapsa
Nici nu mai știm ce valoare mai are cuvântul,
Toate-s schimbătoare, schimbător și pământul,
În cine încredere astăzi mai poți încă avea,
Când lumea e atâta de strâmbă, haină și rea.
Nici nu mai știi în cine azi să mai crezi,
Și demonii sunt îngeri cu-aripile frânte,
Cu vorbe dulci, false, te fac să nu vezi
Lașitatea, cu care încearcă să te încânte.
Unul mai hoț ca altul caută mereu să profite,
Nici nu mai contează dacă e sau nu păcat,
Se pierde omenirea în rău a început să se schimbe,
Nimic și nimeni nu mai e cum a fost altădat.
În viața asta apăsătoare, ce-i o luptă cruntă,
Iubirea unuia față de altul complet s-a pierdut,
Întreaga lume o vezi cum spre abis se cufunda,
Și nimeni nu simte cum iadul o înghite tăcut.
Nepăsarea, trufia, hoția, lașitatea nu ne doare,
Ne îndreaptă cu pași siguri, repezi spre iad,
Clepsidra vieții se scurge, nu simțim timpul că moare,
Odată cu sufletele ce-n ghena întunericului cad.
Pedeapsa cumplită ne va fi la judecata cea mare,
Puterile dumnezeiești parcă nu ne mai rabd,
Să ne rugăm, căci ruga e unica noastră salvare,
Spre a nu cădea în flăcările focului ce cumplit ard.
21 august 2019
——————————-
Elena TUDOSA
FELICITĂRI !