Unirea Basarabiei cu România
Dar Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor, în ciuda măsurilor luate, nu au putut ameliora situaţia care a devenit gravă, în ianuarie 1918. Dezordinele din Basarabia, în special în prima fază a revoluţiei, au fost în mare parte opera soldaţilor ruşi, ele au început cu devastarea depozitelor de băuturi la oraşe, de unde s-au extins şi la sate. De la începutul revoluţiei până la venirea armatei române (ianuarie 1918), Basarabia era invadată de dezertori, iar când bolşevizarea s-a declanşat în armată şi soldaţii ruşi au început să părăsească frontul, bande întregi de soldaţi prădalnici cutreierau Basarabia, îndreptându-se spre casă. Comitetul militar moldovenesc din Odesa protesta împotriva purtării soldaţilor ruşi din Basarabia: ,,Soldaţii ruşi au început să se poarte ca într-o ţară duşmană. Prin târguri, ei sparg beciurile, varsă vinul, se îmbată ca nişte porci şi fac fel de fel de batjocuri. Pe la sate, ei fac acelaşi lucru, îşi bat joc de bietele femei, ai căror bărbaţi sunt pe front, ies la drum, unde pradă pe moldoveni şi pe toţi” (,,Cuvânt Moldovenesc”, din 25 octombrie 1917). Cele mai multe din omoruri săvârşite în Basarabia, cum a fost acela a lui S. Murafa, G. Hodorogea, M. Razu, din august 1917, precum şi pogromurile asupra evreilor din oraşele basarabene, au fost săvârşite numai de către soldaţi ruşi.
Propaganda revoluţionară, doctrinele partidelor radicale, moţiunile congreselor ţărăneşti şi telegrama oficială a guvernului, că ,,tot pământul, averea mişcătoare şi toate acaretele de pe pământul boieresc trec în folosul poporului” au incitat spiritele, au antrenat dezordini grave la sate. Încă din iulie 1917, preşedintele Uniunii proprietarilor din jud. Hotin aducea la cunoştinţa autorităţilor următoarele: ,,cu ajutorul unor comitete săteşti (ţărăneşti), oamenii arestează fără judecată, alungă lucrătorii de pe la economii (ferme), opresc strânsul pâinei…, opresc plata pentru arendă, taie pădurea…dau drumu iazurilor…Aceste turburări se fac mai în tot satul din îndemnul anarhiştilor (bolşevicilor), care fac o propagandă foarte vie” (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 57, din 15 iulie 1917). Aceste fenomene nu erau locale, fiind generale pentru întreaga Basarabie, încep să vină ţărani şi din Rusia (de dincolo de Nistru) şi să se aşeze pe moşiile boiereşti, aşa cum s-a întâmplat în satul Glinjeni, ,,unde au venit oameni plugari din Podolia cu familiile şi plugurile şi, aşezându-se, au început a ara” (ibidem, nr. 74, din 24 august 1917). Însă situaţia devine catastrofală, în octombrie-decembrie 1917, când aproape n-a rămas o moşie, un conac, o fermă nedevastată.
Sfatul Ţării şi-a deschis lucrările, la 21 noiembrie 1917 (st.v.), în toiul anarhiei, când lumea basarabeană ajunsese la disperare. El a luat o serie de măsuri (Anexa, n.217), dar fără niciun rezultat, era necesară o forţă militară de care ,,Sfatul Ţării” nu dispunea, iar puţinele unităţi moldoveneşti pe care le avea la dispoziţie erau contaminate şi ele de bolşevism şi nu se putea conta pe ele. Bolşevicii, alungaţi de la Iaşi şi de pe întregul front românesc, şi-au instalat secţia frontului (,,front otdel”) la Chişinău şi au ocupat întreaga Basarabie. Un document contemporan, nepărtinitor, prezintă situaţia de la sfârşitul anului 1917, în cele mai negre culori, este vorba despre ,,Chemarea comisarilor naţionali militari de pe frontul românesc (comisarii unităţilor naţionale formate pe front, alcătuite din ucraineni, polonezi, letonieni): ,,Ei (bolşevicii) au început a-i îndemna pe soldaţi să părăsească frontul, iar soldaţii mergând spre casele lor au prins a prăda munca şi averea locuitorilor. O mulţime de sate din Basarabia au fost date focului şi prădate. S-au prăpădit sute de mii de puduri de pâine, pregătită pentru sate şi locuitori. Averea întreagă a norodului se pradă şi se risipeşte”.
,,Însă prădătorii”, continua documentul, ,,nu se mulţumesc numai cu aceasta, ei vor să puie mâna şi pe stăpânire, din Socola, ei s-au mutat la Ungheni, apoi la Chişinău, continuând a prăda şi a face silnicii.Ei i-au arestat pe toţi ofiţerii străini, care se aflau la Chişinău, şi şi-au bătut joc de dânşii, ei prădat chiar şi comisia, care cumpăra pâine pentru armata de pe frront. La Chişinău, ei şi-au aşezat ştabul (statul major) lor, care folosea toate mijloacele pentru a împiedica aprovizionarea frontului şi a distruge căile ferate. Sfatul Ţării însuşi, ca supremă instituţie a republicii, şi fruntaşii naţionalişti din Blocul moldovenesc se aflau în mare primejdie! Unele elemente dubioase din componenţa Sfatului Ţării începeau să încline spre bolşevism şi se alăturau acestora. Atmosfera sărbătorească şi plină de încredere, de la începutul lucrărilor Sfatului, era doar o amintire. Situaţia politică şi socială se deteriora cu mare repeziciune, devastările continuau nestânjenite şi luau o formă barbară, acum se distrugeau uneltele agricole, maşinile, se omorau nu numai oamenii, ci şi animalele, se evacuau farmaciile de la sate. Lumea se zbătea în căutarea unei ieşiri, trebuia găsită o soluţie imediată, deoarece primejdia era foarte mare. Problema nu putea fi rezolvată decât printr-un act decisiv, de mare curaj, revoluţionar în acest sens, şi acest act a fost chemarea armatei române.
După încheierea armistiţiului de la Brest-Litovsk, în ianuarie 1918, aceste fenomene s-au intensificat, dezordini, devastări, omoruri. Populaţia, îngrozită, lipsită de apărare, se adresa Sfatului Ţării şi Consiliului Directorilor cerând protecţie şi sprijin faţă de aceste atacuri. Către sfârşitul anului 1917, în Basarabia, în special la Chişinău, luptele între trupele lui Scerbacev (ostil guvernului bolşevic) şi cele roşii au dus la o situaţie critică. Locuitorii cereau Consiliului Directorilor luarea de măsuri energice pentru păstrarea liniştei publice şi instaurarea ordinei, în timp ce Rumecerod-ul de la Odesa exercita presiuni pe diferite căi asupra Sfatului Ţării, pentru a obţine (impune) alipirea Basarabiei la Ucraina. În această situaţie, Consiliul Directorilor, susţinut de Blocul moldovenesc, a obţinut un vot din partea Sfatului Ţării, prin care era autorizat să procedeze cum crede de cuviinţă pentru păstrarea ordinei. În acest scop, s-a hotărât, la 8 decembrie 1917, să trimită, în secret, o delegaţie la Iaşi, alcătuită din cei doi miniştri, V. Cristi şi I. Pelivan, pentru a cere guvernului român şi reprezentanţilor Antantei ajutor militar împotriva anarhiei bolşevice din Basarabia. Delegaţia a avut convorbiri inclusiv cu generalul Scerbacev şi generalul Berthelot, pentru a fi trimise în Basarabia trupe ,,disciplinate şi sigure”, iar aceştia au promis să trimită o divizie sârbă şi una cehoslovacă, dar trimiterea nu a putut avea loc. Ca urmare, la 22 decembrie 1917 (st.v.), Consiliul Directorilor Generali, a decis să ceară într-o telegramă guvernului român trimiterea la Chişinău a unui regiment ardelenesc, care să rămână la dispoziţia autorităţilor republicii moldoveneşti.
Solicitarea oficială de ajutor era semnată de preşedintele Consiliului, P. Erhan, şi de cei doi miniştri, I. Pelivan şi V. Cristi. Dar situaţia rămânea foarte complicată, delegaţia plecase în secret, la Iaşi, însă plecarea a fost totuşi cunoscută la Chişinău, iar asupra Sfatului Ţării se exercitau mari presiuni pentru a se decide chemarea armatei ruse, în vederea instaurării ordinii în Basarabia. Astfel, la 26 decembrie 1917, partidele socialiste ruseşti din Sfatul Ţării adoptau o moţiune ostilă deciziei Consiliului, reproşându-i că nu a intrat ,,în legătură strânsă cu republica ucraineană”: ,,Intrarea armatelor româneşti pe teritoriul Basarabiei poate fi pasul cel dintâi pentru ocuparea ei şi pentru smulgerea ei de fapt din sânul republicei ruse şi, desigur, va prezenta un pericol pentru toate drepturile politice şi sociale dobândite prin revoluţie. Intrarea armatei române poate provoca război civil pe teritoriul republicei moldoveneşti”. Grupările politice socialisto-comuniste (bolşevice) minoritare ar fi dorit orice armată străină pe teritoriul Basarabiei, rusă, ucraineană, numai română nu! La 28 decembrie 1917, reprezentanţii partidelor socialiste ruse, în frunte cu Grinfeld, protestau împotriva chemării armatei române, considerând că, în acest caz, Basarabia ,,nu va rămâne în hotarele republicii ruseşti”. Încercările acestor grupări de a modifica hotărârea privind chemarea armatei române au eşuat, Blocul moldovenesc, gruparea ţărănească şi reprezentanţii minorităţilor au aprobat acţiunea Consiliului Dorectorilor. La 3 ianuarie 1918, socialiştii ruşi s-au retras din Sfatul Ţării, precizând într-o declaraţie că vor ,,unirea cu revoluţia rusească (bolşevică)”, reproşau că moldovenii au prea multe locuri în Sfat, în componenţa acestuia sunt ,,multe elemente burgheze” şi se opun venirii armatei ,,ţariste” române.
Decizia de intrare a armatei române în Basarabia a fost luată de guvernul de la Iaşi, la 1 ianuarie 1918, dar comunicatul oficial a fost remis presei la 12 ianuarie: ,,Comandamentul rus ne-a cerut, în urma intervenţieis Sfatului Ţării din Chişinău, să asigurăm, prin trimiterea de trupe române, ordinea în Basarabia. Era cu atât mai necesar să se răspundă chemării comandantului rus şi (celei) a republicii moldoveneşti, cu cât bande răzvrătite din armata rusă opreau trenurile cu aprovizionări, pentru armata română şi cea rusă, şi dădeau foc sau prădau depozitele de hrană, înfiinţate de noi în Basarabia…”. În Basarabia, situaţia era foarte gravă, la 5 ianuarie 1918, forţele bolşevice au ocupat Chişinăul, aici se instala ştabul (Front otdel), compus din oameni precum Perper, Kaabak, Spult, Katowski, Lewinson, toţi evrei bolşevici. După ocuparea Chişinăului, membrii Comisiei interaliate pentru aprovizionare armatei au fost arestaţi, iar fondurile lor confiscate. La rândul lor, membrii Sfatului Ţării şi cei ai Consiliului Directorilor s-au risipit de teamă în toate părţile. Primejdia era cât se poate de reală, dovadă o telegramă semnată de Nastarum Kaabak, şeful de stat major al bolşevicilor, din 13 ianuarie 1918, adresată Sovietului din Odesa, în care afirma textual: ,,Sfatul Ţării nu cedează. Ne gândim să lichidăm azi, mâine Sfatul Ţării şi Directoratul”. În aceste împrejurări, în seara de 5 ianuarie, Blocul moldovenesc, fracţiunea majoritară din Sfatul Ţării, s-a întrunit, în şedinţă secretă, în sala zemstvei guberniale din Chişinău, şi a hotărât să trimită mai multe delegaţii (pentru a fi sigur că vor ajunge la destinaţie) la Iaşi, pentru a cere insistent guvernului de aici intervenţia rapidă a armatei române în Basarabia, împotriva ,,urgiei bolşevice”.
După ocuparea Chişinăului, bolşevicii exercitau o veritabilă teroare asupra autorităţilor legale moldoveneşti. Astfel, la 6 ianuarie 1918, Nastarum Kaabak a convocat la cartierul său general, Consiliul Directorilor, dar o parte a acestuia, formată din V. Cristi, N. Codrean, T. Ioncu şi Şt. Ciobanu s-a ascuns, iar o altă parte, formată din directorul I. Pelivan, împreună cu deputaţii din Sfatul Ţării, Buruiană, Crihan, Buzdugan, Gafencu, Ţanţu ş.a., a reuşit să se refugieze la Iaşi. Însă P. Erhan, preşedintele Consiliului Directorilor, şi I. Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, n-au reuşit să scape, arestaţi de bolşevici, ei au fost aduşi în aceeaşi zi (6 ianuarie) la cartierul general al lui Kaabak şi siliţi să expedieze, la Iaşi, următoarea telegramă (nr. 757 din 6 ianuarie): ,,Protestăm contra introducerii armatelor (trupelor) române pe teritoriul republicei moldoveneşti. Cerem în mod categoric oprirea imediată a trimiterii armatelor şi rechemarea neîntârziată a acelor armate, care sunt deja introduse. Introducerea armatelor române în Basarabia ameninţă cu grozăviile războiului civil, care deja a început. Armatele ruse (evacuate din România) trebuiesc lăsate să treacă libere fără nicio împiedicare”. Conţinutul telegramei a fost dictat de bolşevici celor doi, I. Inculeţ şi P. Erhan, prizonierii lor, care au fost siliţi să semneze. Dar evenimentele se precipitau, după pătrunderea armatei române (vezi infra), trupele bolşevice ale lui Kaabak s-au retras din Chişinău, la 13 ianuarie, iar Inculeţ şi Erhan, rămaşi liberi, au părăsit oraşul şi au plecat la Străşeni, pentru întâmpinarea armatei române.
—————————————–
Prof. Ioan POPOIU
5 august 2019