Te-ntoarce, tu, făptură!
– Sonet –
Un fluture se pierde încet spre ‘naltul cer,
Păşind timid pe urme de nevăzute fire,
Ce toate-ntrepătrunse ţes slavei împletire,
Ca un năvod pe luciul bătrânului eter.
Nu am în piept puterea să-i strig ce rău mă tem,
Că viaţa lui plăpândă se numără în clipe,
Iar zborul lui spre ceruri în zbateri de aripe,
O să îi împlinească al vieţii lui blestem.
Te-ntoarce, tu, făptură, de unde ţi-ai luat zborul!
Sau poate la-nălţime vrei visele să-ţi stâmperi,
Să faci întoarsă calea până nu-i tras zăvorul
Şi-n timp, ireversibil, să n-ai cum să răscumperi
Al vieţii fir, ce stingher, se-agaţă în fuiorul
De vise nemplinite, ce-oriunde poţi să-ţi cumperi.
Pictatele pânze sub lupă …
Maestrul rutina-și impută;
Tiparele vechi vrea să rupă.
Din har, chintesența-mprumută,
Pictatelelor pânze sub lupă.
O tentă se zbate captivă,
În raiul mirabilei schițe.
Promisa lucrare votivă,
Se-așterne sub tălpi de penițe.
Când ziua și-ntinde aripa
Și vezi greu muncite peneluri,
Pe-al lui șevalet a prins clipa,
Ce leagăn își află-n pasteluri.
Pe colțul de masă-o paletă,
Zăcând sub uscate vopsele,
E martoră, lâng-o lavetă,
La nașteri de stiluri rebele.
Cât nuanțe preschimbă sub ochii-i,
O tușă se naște perenă,
Dând pânzei, cum dă unei rochii,
Un aer distins, lunga trenă.
Pe pânză-nflorește pictura,
Sub ochii secundelor sparte.
Minutul își uită măsura,
Când arta pășește-n nemoarte.
Semnează-mplinita lucrare,
El, magul divinelor forme.
Preaplinuri de sens și culoare,
Trezesc noi șabloane și norme.
Cu-o tușă-n crochiu răstignită,
E timpul să tragă cortina.
Cu umeri măreți, dezvelită,
Ne poartă-n extaz Mesalina.
Din ceruri și zeii scrutează
Și îngerii cântă-n amvonuri.
C-un stil de-avangardă flirtează,
Jonglerul de nuanțe și tonuri.
Ridică în cinste-i o cupă
Și-n tihnă s-admiri clarobscuru-i,
Ce-i mult prea grăbit să irupă!
Pe vârfuri pășește-mprejuru-i! …
Pescarul de vieți …
E paznic la cumpăna vieții,
Chirurgul cu mână dibace,
Zdrobind hâdei hoaște pomeții,
Cu gând iscusit și tenace.
La poarta infernului șade
Și-așteaptă, pescarul de veghe,
Zmulgând ale morții năvoade,
Târându-le cale de-o leghe.
Se-apleacă pe-un trunchi fără vlagă
Cu râvnă trudind, trup și suflet.
Imunda, căscata-n piept plagă,
Apasă pe-un firav răsuflet.
– Să-mi dați bisturiu, pense, ace
Și catgut să-mi dați pe măsură,
Tampoane, că moartea-i vorace,
Cu ele să-nchid cruda-i gură!
Îi cere el sorții dispensă,
Tăind cu un dârz sânge-rece.
Izbânda lui fi-va imensă,
Când rana va-ncepe să sece.
Un fluture negru planează.
Ciuvica, a rău, țipă-n grindă.
Avântul lăuntric clachează,
Speranța pășind șovăindă.
Citește-n rărunchi cu migală,
Când stropii i-aruncă în față,
Spurcatele semne de boală,
Ori urme de palidă viață.
Sunt două căi: viață ori moarte,
Răspântia e-nșelătoare …
Doar el firu-n grabă desparte,
Când prins ești la mare strâmtoare.
Cu timpul ce-n goana lui trece,
E-o luptă atroce, dar știe,
Că moartea va lăsa-o rece,
Lipsind-o-ntâi de-anestezie.
Tot răul i-l smulse din carne,
Răzbind îndărătnica rană.
Pescarul de vieți, o să-ntoarne
Un suflet, cât salți o sprânceană.
E viața cu-o aripă frântă?!
Răsuflu-ntr-un fir se mai ține?!
Sunt zeci de-ntrebări ce-l frământă:
Prea multe-a făcut, prea puține?! …
Cu ochi larg deschiși stă la pândă.
Sub mâinile lui treci o vamă.
De-i fiara cu gura flămândă,
I-o-nchide-nfruntând orice teamă.
Un suflet la trupuri împarte,
Din carnea-și rupând hălci de viață.
Dând altora noi pașapoarte,
Din prag de neant îi înhață.
Târcoale când dă hârca hâdă,
El ține-a bolnavului mână,
Nădejde având c-or să-i râdă,
Sicriului gol din țărână.
Pe plac ți-e mereu suferința;
Știu, moarte, n-ai pic de răbdare!
E astăzi a lui biruința …
Rămâi, tu, în săli de-așteptare!
——————————-
Mihaela BANU
Târgoviște
23 iulie 2019