Definitivarea creştinismului nostru
(secolele IX-X)
Ritul bizantino-slav la români. În anul 864, hanul Boris (852-889), acest „Clovis al Bulgariei”, sub presiunea bizantinilor, înfrânt de ei, se botează împreună cu tot poporul său, luând numele creştin de Mihail. Creştinarea bulgarilor are loc odată cu victoria deplină a slavizării turanicilor şi cu instituirea feudalismului, în plan social-politic, în Bulgaria. După primirea botezului, Boris şi boierii săi (curtea) au cumpănit între creştinismul grec (bizantin) şi cel latin (roman) şi au păstrat legăturile şi cu Papa de la Roma şi cu Patriarhul de la Constantinopol, primind preoţi şi cateheţi din ambele părţi ale creştinătăţii. Abia în 870, sinodul din Constantinopol, alcătuit din ierarhi greci şi romani, în prezenţa solilor bulgari, a decis ca Bulgaria să aparţină bisericii din Răsărit, cu centrul la Constantinopol. Solii bulgari au afirmat în sinod că la venirea în sudului Dunării au găsit aici preoţi greci (bizantini), nu latini. Dar, la rândul lor, solii Papei au arătat că, înaintea venirii slavilor şi bulgarilor, aceste teritorii din sudul Dunării aparţineau Romei, bisericii apusene (latine). În momentul creştinării din secolul IX, mai dăinuiau urme ale latinităţii dunărene şi ale unui creştinism de limbă latină.
În cele din urmă, instituirea definitivă a bisericii slavo-bulgare, ca parte a creştinătăţii răsăritene, s-a făcut prin traducerea cărţilor sfinte în limba slavonă şi propovăduirea credinţei în Bulgaria în această limbă, prin fraţii Chiril şi Metodiu şi ucenicii lor. Limba în care au fost traduse toate cărţile bisericeşti era, de fapt, limba veche slavă bisericească, care mai este numită vechea bulgară, vorbită în Macedonia, în secolul IX. Ea devine limba sfântă a tuturor slavilor ortodocşi, precum latina la catolici, şi păstrează în mare parte forme arhaice, ca limbă moartă de cultură. Aceasta este limba în care s-a citit şi cântat liturghia şi la români, timp de secole, până în secolul XVII inclusiv, şi în care s-au scris hrisoavele domneşti, letopiseţele, actele particulare şi toată literatura medievală românească. Pentru scrierea în noua limbă s-a alcătuit şi un alfabet propriu, chirilic, de la numele apostolului slavilor, Chiril, numit popular „buchii”, folosit şi de români, până la mijlocul secolului al XIX-lea. Ucenicii celor doi fraţi (apostoli), sfinţii Clement şi Naum, primiţi bine în Bulgaria, după ce fuseseră alungaţi din Moravia, au salvat liturghia slavă. La curtea de la Preslav, a ţarului Simeon (893-927), fiul lui Boris, s-a ridicat o şcoală de clerici învăţaţi în limba slavonă, ce au răspândit liturghia slavă în sânul poporului bulgar. În această şcoală a fost alcătuit alfabetul chirilic, prin imitarea literelor greceşti-cea mai veche inscripţie slavă cu litere chirilice a fost descoperită în ruinele bisericii din Preslav, datată în 906. Inscripţia descoperită confirmă tradiţia hagiografică despre originea scrisului chirilic în Bulgaria, de unde liturghia slavă şi scrierea slavonă s-au răspândit la sârbi, ruşi şi români. Cea mai veche inscripţie slavă la noi s-a descoperit la Mircea-Vodă (jud. Constanţa) şi datează din 943 (6451), referitoare la jupan Dimitrie. Este mai presus de orice îndoială că folosirea alfabetului chirilic datează din secolul X, din Bulgaria el s-a răspândit în Dobrogea şi în nordul Dunării, ca limbă liturgică şi literară.
Slavii stabiliţi la noi şi-au exercitat dominaţia asupra autohtonilor şi după creştinarea lor, în secolul al IXlea. Însuşi procesul de suprapunere slavă ne ajută să înţelegem cum a fost introdusă limba slavă în cultul bisericilor româneşti din nordul Dunării. Conducătorii politici şi bisericeşti slavi din regiunile noastre voiau în cult o limbă vie înţeleasă de ei, alta decât limba autohtonilor. Chiar şi după asimilarea ulterioară a slavilor în masa autohtonilor, această limbă a rămas în cultul bisericilor noastre. Liturgia bizantină în limba slavă a cunoscut epoca ei de maximă răspândire în secolul al X-lea, aşa cum arătam mai sus. În nordul Dunării, ea a fost introdusă inclusiv în biserica românească din Transilvania, înainte de cucerirea maghiară din secolul al XI-lea. O introducere a ei după cucerirea ungurească ar fi fost cu neputinţă, deoarece regii şi episcopii catolici n-ar fi îngăduit aceasta. Concluzia indubitabilă este că liturghia bizantină n-a putut fi introdusă decât în epoca în care ţinuturile româneşti erau dominate de slavi, care înţelegeau vechea limbă slavă, fiind vorbită îndeosebi de clasa conducătoare. Introducerea limbii, liturghiei şi alfabetului slav la români este opera ucenicilor veniţi din sudul învecinat, din centre ca Pereiaslaveţ, Preslav, Dristra, Rila. Organizarea noii biserici bulgare, prin înfiinţarea unor episcopii pe malul drept al Dunării, în locul scaunelor episcopale latine anterioare (secolele IV-VI), precum Durostorum (Dârstor) şi Bononia (Vidin), a contribuit mai mult la întărirea legăturilor bisericeşti cu slavii sud-dunăreni.
Pandele Olteanu, slavist, pe baza unor elemente toponimice şi lingvistice, a dovedit că Transilvania de nord-vest şi Maramureş s-au aflat în sfera de influenţă cultural-bisericească a Moraviei Mari, zonă din care au pătruns unii termeni în limba română. Prin aceşti ucenici moravi, ritul bizantino-slav a reuşit să pătrundă în regiunile noastre de nord şi nord-vest. Pr. Păcurariu presupune că lipsa cărţilor de slujbă traduse în limba română a fost un alt motiv care a determinat pe acei episcopi, horepiscopi şi preoţi să adopte limba slavă în care se traduceau cărţile sfinte. Apoi este interesant de subliniat că desfiinţarea statului bulgar de către bizantini, între 971-1018, ca şi „grecizarea” bisericii bulgare prin numirea arhiepiscopilor bizantini de Ohrida şi sufraganii lor, nu a avut nici o influenţă asupra vieţii bisericeşti din nordul Dunării. Astfel, în bisericile noastre a continuat să se slujească în slavoneşte, după 1018, iar întemeierea statului Asăneştilor, în 1085-1086, a întărit şi mai mult influenţa slavă la noi (în mod paradoxal, slavonismul a rămas intact şi după întemeierea celor două state). În plus, nu trebuie omis amănuntul că, după 1018, ca urmare a stăpânirii bizantine, unii preoţi vlahi şi slavo-bulgari s-au refugiat în nordul Dunării, unde şi-au continuat activitatea cărturărească în limba slavă. În aceste împrejurări, a fost adoptată slavona de către clerul şi clasa cnezială slavo-românească, apoi de cancelariile domneşti. Evident, poporul, mulţimea, vorbea româneşte, predica se rostea în aceeaşi limbă, dar liturghia şi celelalte slujbe se făceau în slavoneşte, şi aceasta timp de sute de ani! În acelaşi timp, ritul bizantin de limbă slavă, consideră Pr. Păcurariu, în împrejurările de atunci, a fost pentru noi un mijloc de păstrare a ortodoxiei. Dacă românii ar fi folosit în continuare limba proprie, Roma ar fi reuşit cu uşurinţă să impună „ritul latin”, însă prin introducerea „ritului bizantin ” de limbă slavă, noi am rămas ca popor sub jurisdicţia bisericească a Constantinopolului. Trebuie însă să se observe că adoptarea ritului bizantin nu a fost opţiunea benevolă a românilor, ci se datorează dominaţiei politice şi bisericeşti a slavilor sud-dunăreni (bulgari), după creştinarea acestora din 864-865.
Vom insista în continuare asupra elementelor slave în lexicul nostru bisericesc. Prin intermediul ritului bizantino-slav, în terminologia bisericească românească au pătruns o serie de elemente slave, care s-au conservat până astăzi. Dacă termenii creştini de origine latină au pătruns în primele secole ale creştinării (IV-VI), termenii bisericeşti slavi au intrat în limba noastră pe măsura introducerii ritului bizantino-slav. Introduşi de către conducătorii politici şi bisericeşti slavi, în secolele IX-X, folosirea termenilor respectivi a continuat în toată perioada „slavonismului cultural”, adică până în secolul al XVII-lea. După traducerea cărţilor de slujbă din slavoneşte în româneşte, aceşti termeni au fost „românizaţi”, fiind menţinuţi în limba liturgică până azi. Iată lista lor: Duhul Sfânt (duh sviatâi), mucenic (muceniku), sfânt (sviati), Maica Precista (maika preacista), moaşte (moşti), duhovnic (duhoviniki), mirean (mireninu), stareţ (stareti), sobor (săboru), ţârcovnic (ţrăkoviniku), vlădică (vladika-stăpân), cădelniţă (kadiliniţa), dveră (dviri), jertfă (jrătva), odăjdii (odejda), prapur (praporu), prestol (prestoli), procoveţe (pokrovu), strană (strana), troiţă (trojka), maslu (maslo), molitvă (molitva), pogribanie (pogribaniie-înmormântare), prohod (prohodu), pomană (pomenu), post (postu), pravilă (pravilo), sfeştanie (osviaşteniie), slavă (slava), slujbă (slujba), căinţă (kainta), taină (taina), spovedanie (spovedaniie), utrenie (utrenia), vecernie (vecernia). Au intrat în limba română unele cuvinte din limba slavă literară: cazanie (kazaniie), ceaslov (ceasoslovul), molitvelnic (molitviniku), predoslovie (predislovie), propovedanie (propovedaniie), stih (stihu), stihiră (stihira), stihoavnă (stihovina), tipic (tipicu). Apoi numele vechi ale unor sărbători: Blagoveştenie (Bunavestire), Stretenie (Întâmpinarea Domnului), Vovidenie (Intrarea în Biserică), Probojenie (Schimbarea la faţă), praznic (prazniku-sărbătoare). Avem, în sfârşit, o serie de verbe: a blagoslovi (blagosloviti), a se căi (kaiti), a ispiti (ispitati), a ispăşi (uspasiti), a izbăvi (izbaviti), a spovedi (ispovedati), a milui (milovati), a răstigni (rastegnanti), a sfinţi (sventiti), a târnosi (tronosati).
Anumiţi termeni dogmatici, liturgici şi de organizare bisericească, de origine greacă (bizantină), au intrat în limbă fie prin mijlocirea slavonei, fie direct din greceşte, la începuturile organizării noastre de stat şi bisericeşti: har, mir, chivot, disc, potir, antimis, paraclis, chilie, metoc, trapeză, sihastru, schimnic, ieromonah, egumen, protoereu, arhiereu, mitropolit, exarh ş. a. Să subliniem că toate aceste cuvinte se referă la cult şi organizarea bisericească, iar nu la noţiunile fundamentale de credinţă, care sunt de origine latină. Deducem că românii erau creştinaţi cu mult înainte de venirea slavo-bulgarilor, iar creştinarea n-am primit-o de la ei, care erau păgâni în momentul venirii lor, secolele VI-VII, ci doar terminologia referitoare la organizarea bisericească şi cult. Iar scrierea slavă în regiunile noastre este atestată documentar în secolul al X-lea (vezi mai sus). Astfel, la Bucov, lângă Ploieşti, s-au descoperit fragmente dintr-o inscripţie în limba slavă, datate de la începutul acestui secol (902-911). Cf. unor cercetători, şi Evangheliarul slavon de la Reims, datat începutul secolului al XI-lea, provine de pe teritoriul carpato-dunărean. Cert este faptul că cea mai veche inscripţie slavă descoperită până acum pe teritoriul românesc datează din 943 şi a fost descoperită la Mircea Vodă (jud. Constanţa).
——————————-
Ioan POPOIU,
istoric/teolog
29 iunie 2019
Interesant și bine scris