O masă tăcută
Un scaun fără glas
Un felinar ce pâlpâie în liniște
Un condei căzut în visare
În mine îndoieli ce se îmbulzesc
Un vânt ce le suflă în ceafă uimirea
Un zâmbet ironic
O privire fugară
Un sunet bizar
Un urlet disperat
Îndoieli ce cad
În brațele asfaltului rece
Și-și dau ultima suflare
Cu sufletu-mi alături de ele
O libertate ce vine
Frumoasă precum o zeiță
Niște aripi ce spre mine se-ntind
Și divin mă cuprind
Un așternut ce n-are stare
O dorință ce m-aruncă din el
O mână ce trage scaunul fără glas
Pe care m-așez la
Aceeași masa tăcută din fire
Aceeași lumină palidă mă-nvăluie
Același condei doarme adânc
Aceleași zvâcniri mă fac
Să-l trezesc fiindcă
Vreau să mă regăsesc
Un vulcan neștiut
Din mine erupe
Și simt cum a sa lava
Prin suflet liberă curge
Cum condeiul în mână ajunge
Și înțeleg cine sunt
Un strop de ploaie
O lacrimă vioaie
Un timp rătăcit
Prin gând răstignit
Pe crucea neutării
Din valea regăsirii
În cuvânt sfânt
Ce nu va merge-n pâmânt
Cu o carte va face legământ
Să devină al inimii veșmânt.
———————————
Irina-Cristina ŢENU
23 iunie 2019