Alexandru NEMOIANU: ,,La izvor…”

În urma cu mulți ani, când eram încă doar copil, mă întorceam dintr-o preumblare la “Grădina Mare”, în hotarul Borloveniului. Era spre amiază, vreme senină, cu un vânt ușor care sufla pe culme, era o liniște tainică și se auzeau depărtate bătăi de clopot, probabil o înmormântare. Întregul spațiu era de o frumusețe încremenită și în care se simțea o anume tainica jale, ”suspin”. Atunci am simțit prima dată că spațiul are glas și că este viu. Iar mai târziu am înțeles că însăși natura suspina pentru ieșirea din căderea post-edenică. Atunci am simțit că nu numai oamenii, dar și pământul “Țării Almăjului” este viu și față de el avem o solemnă responsabilitate.

Să cauți istoria Românilor Almăjeni și să te rezumi în a o reconstitui din ceea ce arată izvoarele istorice convenționale și oficiale înseamnă să te condamni singur la neînțelegere, insuficiență și finalmente plictiseală.

Istoria Almăjului nu este și nu poate fi rezumata la depanarea unor evenimente, convențional considerate „importante”. Ea este un trup viu, atotcuprinzător, care mereu crește și mereu rămâne credincios sieși și autenticității sale. Pentru a putea pătrunde în istoria Almăjului, pentru a o putea înțelege este mai ales lipsa sa îi privești și asculți pe Almăjeni, cum lucrează, cum povestesc, la bucurie și la necaz, să le vezi casele, portul, să le asculți cântecele. Iar atunci vei putea spune că istoria Almăjului este o doina și o poveste doinită. Doar două dintre cântările lor pot ilustra cele spuse mai sus: „La izvor, la izvorele” și „Tot trecând la mândra dealu'”.

Primul cântec da glas dorului unei fete pentru cel ales. Ea îi amintește ca pentru întâia dată s-au văzut, „la izvor, la izvorele” și acolo au cules ei, împreună, „viorele flori adânci, când le vezi badeo să plângi”. Iar apoi fata îi spune celui drag că îl așteaptă în același loc, „că-nfloresc iar viorele, la izvor, la izvorele.”

Al doilea cântec, „Tot trecând la mândra dealu'”, exprimă gândul unui tânăr care spune „tot trecând la mândra dealu’, mi s-o despotcovit calu”. Iar apoi caută să afle cine este de vină, calul, potcovarul, mândra („c-o pus casa-n dealuri grele”) și încheie ca singur este de vina căci „mă duc prea des la ea”. Dincolo de frumusețea textului și farmecul liniei melodice aceste două cântări ne dezvăluie o lume în toată măreția ei.

Almăjenii erau așezați între „dealuri grele”, la margine de pădure, feriți de primejdiile ce le putea aduce răul din afară. Casele le erau risipite între dealuri, pentru a face încă mai grea o aflare a lor de către cei răi. Intre ei erau relații de o buna cuviință și decență impresionante. Aceste legături arată că acolo era o societate străveche, cu rânduieli ce merg într-un timp ce trece de istorie, și ei duceau o viata exemplară. O viață care lega demnitatea de modestie și modestia de eleganță.

Sunt puține locurile și oamenii care sunt amintiți fie și într-o singură cântare. Dar Almăjul și oamenii lui sunt o doina, începută cine știe când și care se continuă și azi, mereu aceiași în fond și mereu tânăra și fermecătoare în formă, în forma nouă în care se îmbracă din nou și din nou.