Alexandru NEMOIANU: O mare înșelare

Într-o privire de ansamblu și superficial, comodă, vom putea spune, „oamenii sunt la fel”. Aici este o clară confuzie între aparent și real. În esență suntem asemănători anatomic, dar deosebiți în fizionomii și cei care excelează, sunt cei care dau adâncime deosebirii. Cei buni și inteligenți au un aspect care în esență este frumos. Cei răi și proști sunt și foarte urâți, după cum și gândirea lor este urâtă…Este cu totul greșită și falsă percepția că standardele se așează de „sus” în „jos”, de la “bine” spre “rău”, ele se așează invers, de la rău la bine, și binele strălucește prin contrast cu răul. Deci, în „mare”, superficial, suntem asemănători. Dar această asemănare proclamată este poate cea mai jalnică manifestare de superficialitate.

Oamenii nu sunt ‘la fel” și nu sunt egali, sunt diferiți, fiecare este altfel și fiecare are importantă, în bine sau rău. Nici ca gen nu suntem la fel, există diferența fundamentală între masculin și feminine și, în vorba Francezului, „trăiască diferența”.

Acestea fiind spuse este interesant de urmărit modul în care se așează orânduirile omenești. Modul în care ele pot fi mai bune, ori mai rele.

În această devenire a așezărilor, sistemelor omenești se poate vedea limpede importanță fiecărei persoane. Căci de fibra morală a fiecărei persoane, de capacitatea ei de a se opune compromisurilor și înșelărilor oamenii, în funcție de acestea, pot trăi oamenii decent, sau pot trăi sordid.

Între înșelări, poate cea mai frecventă și mai stricătoare este părerea de sine „autosuficiența”.

Este manifestarea plenară, fără acoperire a unei stări sinistre, autosuficiență, mulțumirea și părerea de sine. Aici se încalcă îndemnul, „cine nu mă iubește mai mult decât pe copii, frați mama nu este vrednic de Mine” Matei 10;36. Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casă lui. Iar mai departe:

Este aici subliniat că poruncile lui Dumnezeu nu sunt opționale. Putem și avem obligația de a iubi pe casnicii noștri dar fără asemănare avem obligația de a iubi pe Dumnezeu și poruncile lui. Putem și avem datoria să ne iubim căsnicia dar mai mare obligație avem să le spunem, verde în față, atunci când încalcă voia lui Dumnezeu.Viața creștină și prin asta înțeleg viața în Ortodoxie, singura credință creștină autentică și mântuitoare, este dificilă și pretinde sacrificii. Dar aici, mai toți, comitem o greșeală. Ne imaginăm că aceste sacrificii înseamnă mai ales disciplinarea trupului, prin post, abstinență, chin. Toate acestea sunt însă doar mijloace pentru disciplinarea trupului și pentru călirea sufletului, pregătirea lui pentru a fi vrednic, măcar, să se roage. Iar esențială condiție este smerenia, conștiința nevredniciei personale. Acesteia în chip necesar îi trebuie adăugată relația de dragoste sinceră și în umilință față de aproapele. Capacitatea de a vedea în el, întotdeauna, chipul lui Hristos, cel prin care am fost aduși în ființă. Viața creştină, în Ortodoxie, este un război duhovnicesc purtat până la moarte.

Nu exista putință de compromis și atunci când este de ales între porunca bisericească și obiceiuri proaste și păcătoase ale rubedeniilor nostre nu exista posibilitate de alegere. Putem sa ne iubim rubedeniile dar sub nici o forma nu putem să iubim păcatele lor și în plus avem datoria morală de a numi păcatul pe nume, fără eufemisme, fără discreție și pudoare de mahala, care convin celui rău. Sunt așa de mulți părintii care se pierd și pe sine și pe copiii lor atunci când nu doar că acoperă păcatele evidente al copiilor dar le și justifică. De câte ori nu am auzit fiecare dintre noi penibila lamentație, ”pa ice era sa facă bietul copil” sau, mai jalnic, ”unii fac și mai rău”. În acest fel și cu asemenea “justificări” ne asigurăm nouă și celor pe care credem că îi “apărăm” pierderea acestei lumi și a celei ce vas a vie. Vrăjmaşul omului, necuratul, ne pune dinainte capcane bine-meşteşugite şi aruncă în noi nenumărate ispite și curse viclene și ucigaşe pentru suflet. Asupra multor oameni lumeşti aruncă momeala atracţiilor lumii și a iubirii de cele materiale, prin mândria bogăţiei, a ostentaţiei, a dorinţelor trupeşti şi a plăcerilor. Acestea sunt ispite „groase”, grosolane, care ne fac să arătăm proști și mulțumiți de sine. Gata să privim de sus pe cei săraci și mai ales gata să îi ignorăm și disprețuim. Dar încă mai distrugătoare sunt ispitele „subțiri”, cele care izvorăsc din mândrie și părere de sine.

Acestea sunt mulţumirea de sine, autoîndreptăţirea şi autosuficienţa, pe care ne este aproape întotdeauna cu neputință să le conştientizăm. Orbiți,mulțumiți de noi înșine ne adâncim din prăpastie în prăpastie și repetăm păcatul trufașului fariseu:”mulțumesc că nu sunt la fel ca ceilalți oameni”. (Luca 18;11) De aici până la trufie nu mai este decât un pas. Si tot un singur pas este până, poate, la cea mai mare înșelare,a considera trufia drept smerenie. O confuzie cu urmări mortale.

Pentru păcătosul stăpânit de părere de sine și de auto-suficienţă, este foarte greu să lase gândul bun și mântuitor să intre în sinea lui. Pentru cel mândru, auto-suficient și stăpânit de părerea de sine, răul, starea rea, ajunge să fie considerate virtuți. Teribilă înșelare! Singur gândul smerit poate alunga toate ispitele. Doar conștiința că te afli în păcat și conștiința că „lumea” nu poate salva și că necontenit trebuie să ceri milă lui Dumnezeu te poate lumina și mântui. Demonii știu că doar smerenia îi poate înfrânge. Această armă, a smereniei sincere, ne poate apropia de Dumnezeu și de Împărăția Lui. Doar cu smerenie și dragoste putem sa ne ajutam pe noi și pe cei din jurul nostru. Să ne bucuram în smerenie și să o urmăm necontenit!