(Gânduri de Rusalii)
Există întrebări care pot deschide uşi incredibile către înţelegerea lui Dumnezeu. Către a şti dacă Fiinţa care ne conduce e fundamental bună sau rea. Sau indiferentă. Dacă se mulţumeşte să ne consoleze durerile şi suferinţele după ce deja s-au întâmplat, promiţându-ne că „dincolo va fi bine”. Sau dacă are un medicament pregătit înainte ca suferinţele să se producă. Dacă nu cumva are pansamente pentru durerile care nu s-au întâmplat…
Întrebarea care se ridică din noi pentru Fiinţă, pentru a-i cerceta căile Ei, este: „Ce vine mai întâi, mângâierea sau durerea?”.
În logica vieţii de toate zilele, bineînţeles că am spune – durerea. Întâi ne lovim la picior. Şi apoi ne pansează cineva. Întâi cădem la pat bolnavi. Întâi ne supără o veste rea. Întâi ne doare rătăcirea celor dragi. Întâi ne moare cineva… Şi apoi, încet, lumea ne consolează, timpul mai şterge rănile, Dumnezeu ne mângâie. Părem că înţelegem ceva şi ne liniştim după ce durerea a avut loc.
Dar dacă Fiinţa cea Atotbună şi înţeleaptă nu-i aşa?… Dacă nu seamănă deloc cu un Părinte care aşteaptă ca răul să vină peste copilul Lui – neputincios şi, oarecum, neştiutor – pentru ca apoi să-l oblojească? Dacă timpul la Ea e cu totul altfel? Şi dacă, în acest timp, toate durerile, toate suferinţele, toate Crucile existenţei noastre au fost deja cântărite mai dinainte, de când Duhul a suflat suflare de viaţă în nările fiecăruia dintre noi?… Ar însemna un gând teribil, nebun faţă de înţelepciunea lumii, o revoltă faţă de structurile bunului simţ omenesc şi ale raţiunii!…
Ar însemna – ce gând! – că întâi vine mângâierea şi apoi durerea.
La auzul acestei posibilităţi, am putea să fim revoltaţi faţă de Fiinţă, să se stârnească energii contrare în fiinţa noastră. Să fim împărţiţi între fericire şi un soi de nebunie nelumească, neştiind cum să cântărim amestecul acesta ciudat de suferinţă şi har aprioric care defineşte viaţa noastră. Dacă lucrurile stau aşa, Fiinţa e ori revoltător de crudă ori… mai presus de mintea noastră în Bunătatea Ei.
Şi nu ne rămâne decât uimirea ca să punem mintea noastră să gândească aşa!
Uimire. Căci iată primul fapt al existenţei. Iată un copil care se naşte, şi părăseşte căldura pântecului matern, şi este dus într-o lume în care-i e frig, în care-şi forţează plămânii să respire pentru prima dată, şi ochii să vadă în lumina orbitoare a Vieţii. Nu numai mama naşte în durere, ci şi copilul însuşi se naşte în durerea proprie. Dar această durere a Vieţii – într-un chip de neînţeles şi desăvârşit – a fost deja mângâiată timp de 9 luni prin locuirea în căminul cald şi familiar al mamei lui. Fiinţa întâi l-a mângâiat, nu a vrut să-l sperie, l-a adus pe lume încet, într-o casă prietenoasă şi protectoare. Pentru ca, după ce a fost hrănit îndestul cu Dragoste, să aibă puterea s-o părăsească. Pentru ca durerile naşterii să aibă sens pentru ceva. Mai dinainte.
Căci, dacă ne ducem cu mintea la Cer, înţelegem că fiecare copil care se naşte trăieşte, în felul propriu, acea suferinţă universală a Fiinţei care părăseşte sânul părintesc. Acea suferinţă a lui Iisus însuşi, omul universal, care a părăsit sânurile Tatălui ca să se întrupeze, să locuiască în trup, să moară şi să învieze. Cu fiecare copil născut se petrece o iniţiere a Umanităţii în suferinţă. Dar suferinţă după ce Viaţa a fost deja mângâiată. Căci Iisus a petrecut din veci în căldura sânului Tatălui, mai înainte să se facă om. Şi fiecare copil a petrecut 9 luni în căldura casei mamei, mai înainte de lume. Aşa, deşertarea, naşterea, venirea pe lume, durerea – au sens. Au fost înţelese dinainte. Au fost mângâiate. De Însuşi cel numit Mângâietorul a Toate. Duhul Sfânt.
Sau hai să ne gândim la una din cele mai mari dureri de pe lume. Maica Domnului care şi-a văzut Fiul răstignit. Oare credem că Maica Domnului s-a consolat postum, mângâiată de ucenici, de femeile mironosiţe, şi apoi de însăşi Învierea Fiului Ei? Nicidecum. Fiinţa îi mângâiase în taină inima Maicii Domnului mai dinainte, ca să poată purta această suferinţă. S-o poată desluşi. Şi când adică? Maica Domnului a fost mângâiată încontinuu timp de 33 ani prin existenţa Fiului Ei. Prin Bunăvestirea lui Gavriil, înainte de zămislire. Prin salutul Elisabetei – „Binecuvântată eşti tu între femei!” – când Iisus era încă în pântecele ei, şi nu se născuse. Prin fiecare gest incredibil al Fiului Ei, copil prodigios, care-i revela mama Cui este. Şi ştim că ea, Maria, pe toate aceste înţelesuri „le păstra în inima Ei” (Luca 2, 51). Pentru ca de aici să poată purta Marea Durere de mai târziu, din care avea să se salveze întreaga umanitate. Să lăsăm in mintea noastră acest adevăr incredibil: viaţa cea mai tragică şi mai salvatoare de pe pământ a început cu o mare Mângâiere, cu mângâierea Mamei acestei Vieţi. Încă de la Bunavestire. Anunţul măreţei drame a început cu o măreaţă mângâiere.
O, şi atunci, dacă Fiinţa a fost atât de mângâietoare cu Mama lui Dumnezeu, oare nu e mângâietoare cu fiecare dintre noi? Cum ar putea să fie altfel, căci etalonul după care judecăm cum se poartă Fiinţa este cum se poartă, mai întâi, cu Mama Sa. Fără această mângâiere dată în arvună, Fiinţa ar fi fost crudă şi absurdă cu propria ei Mamă. Însă prin aceasta, Fiinţa se revelează ca dumnezeiesc de tandră, de gingaşă. De maternă – dacă vrem… Înainte să sufere pentru lumea întreagă, Iisus şi-a mângâiat mai dinainte Mama. Căci când Fiinţa şi-a asumat postura de Fiu, a ştiut să se facă cel mai mângâietor Fiu.
Şi dacă primim în inima noastră aceste lucruri… Şi dacă lăsăm mintea să fie învinsă de aceste înţelesuri dumnezeieşti. Şi dacă primim convingerea Bunătăţii apriorice a Fiinţei, mai înainte de orice durere şi de orice rău. Şi dacă înţelegem că Dumnezeu, la Facerea Lumii, le-a făcut „pe toate „bune foarte” (Facerea 1, 31). Şi pe prima Femeie a mângâiat-o de blestem prin promisiunea incredibilă a unui Fiu Mântuitor. Şi dacă încetăm să mai căutăm omeneşte mângâierea după o durere, înţelegând că ea – într-un mod frumos şi minunat – era aşezată mai dinainte în inima noastră, din timpul veşnic al Mângâietorului. Atunci ce înţelegeri minunate cuprind mintea noastră?
Atunci, ca un văl care cade de pe ochii noştri, lumea şi existenţa ni se revelează în lumina Bunătăţii ei dintotdeauna. În lumina Mângâietorului, care a pregătit mai dinainte inima noastră pentru toate încercările. Care, într-un mod nebunesc de frumos, ne-a pregătit deja pentru necazurile „şcolăreşti” ale restului vieţii noastre. Ne-a mângâiat deja pentru zilele de boală care ne stau înainte. Ne-a mângâiat deja pentru dezamăgirile unor copii crescuţi câteodată, strâmb, fără vina noastră. Ne-a mângâiat deja pentru strângerile de inimă şi îndoielile din ziua în care un soţ se ceartă cu o soţie. Pentru ziua când ne simţim trădaţi de cel mai bun prieten. Ne-a mângâiat deja de nedreptăţile unui servici, ale unui şef sau ale unei instituţii care, uneori, ne tratează sub demnitatea de oameni. Ne-a mângâiat deja de dreptele cauze pierdute ale vieţii noastre. Şi, pentru cine poate să primească – o Bunăvestire mai mângâietoare ca orice durere! – ne-a mângâiat deja de neştiuta şi neanticipata posibilitate a morţii unui părinte, unui soţ, unui copil, şi chiar ne-a mângâiat de propria noastră moarte. Şi de fiecare dată când căutam puterea de a îndura o suferinţă petrecută, întâmplată, noi nu făceam altceva decât să tânjim după hrana pusă deja în inima noastră, mai dinainte de necaz. Ceream din hrana care era deja a noastră, din pre-bunătatea înţelegătoare a Mângâietorului. Iar dacă de multe ori nu putem să identificăm acest ajutor antum, şi ni se pare că el a fost dat „după”, şi acest răspuns „după” e din veşnicia bunătăţii lui Dumnezeu. Îl simţim ca fiind fost acolo dintotdeauna, aşteptând să ni se reveleze cu prilejul acelui necaz. Deci parcă era tot… dinainte. Căci veşnicia e totdeauna dinainte de timp. Dinainte de răul temporal. Şi seninătatea veşniciei e totdeauna dinainte de dezamăgirea noastră.
Să ne gândim bine. Să ne gândim dumnezeieşte. Fiinţa e ori crudă, ori incredibil de bună. Nebunesc de bună. Nu se joacă nimeni cu sentimentele noastre. Durerile luate singure ne fac cinici şi resemnaţi, şi nu ne ajută consolarea post-factum. Dar mângâierile date ca arvună, tainic, de când am venit pe lume, ne fac fii şi fiice ale Mângâietorului. Fiinţa ne-a mângâiat din prima clipă, aşa cum, în fotografia de mai sus, tatăl îşi întâmpină cu o mângâiere fiul venit pe lume. Şi cine înţelege asta, înţelege că Mângâietorul trimis de Dumnezeu la Pogorârea Sfântului Duh a şi venit. Şi nu a venit calendaristic, în timpul omenesc, după Înălţare. Ci a venit şi era deja cu noi, dintotdeauna, ca şi când şi noi, oamenii, am fi fost născuţi din El, dintotdeauna. Şi, într-un fel, chiar aşa este… „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului (…) voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!” (Ioan 14, 16-17).
Rusalii noi şi vieţi mai înainte mângâiate! Căci nu a fost un timp în care să nu-I aparţinem…
———————————
Ierodiacon Iustin T., 15 iunie 2019, Ajunul Pogorârii Sfântului Duh