Neîntreruptă ardere
Visul cel mai înalt al neamului nostru a fost să fie Unirea tuturor românilor separaţi de vicisitudinile istoriei într-o singură ţară, vorbind cu toţii aceeaşi limbă, având acelaşi crez, aceeaşi credinţă creştină, aceeaşi vatră sub cerul care veghează Pământul oamenilor.
Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 1918 este rezultatul luptei de veacuri a fiilor acestui pământ al nostru pentru care au înscris în istorie pagini de glorie şi jertfă Basarabii şi Muşatinii – Mircea cel Mare, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Ioan Cuza, regii României Carol I, Ferdinand Întregitorul, dar mai cu seamă eroii ştiuţi şi neştiuţi ai neamului românesc.
La înfrăţire întru iubire de neam şi de limbă au visat poeţii anonimi când şi-au cântat bucuria şi-amarul, spre neuitare a faptelor de vitejie şi luptă pentru libertate ale păstrătorilor de moşie au înscris cronicarii momentele însemnate ale istoriei noastre. Din zestrea de cunoaştere a oricărui şcolar român nu poate să lipsească numele lui Grigore Ureche (1590? –1647), primul cronicar moldovean de seamă, autor al primei cronici de istorie în limba română – Letopiseţul Ţării Moldovei, Miron Costin (1633-1691) continuatorul Letopiseţului Ţării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche, cu a sa mărturie: „Fost-au gândul mieu, iubite cititoriule, să fac létopiseţul ţării noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintăi, carele au fostŭ de Traian-împăratul şi urdzisăm şi începătura létopiseţului. Ce sosiră asupra noastră cumplite acestea vrémi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acestŭ fel de scrisoare gândŭ slobod şi fără valuri trebuieşte. Iară noi prăvim cumplite vrémi şi cumpănă mare pământului nostru şi noaă. Deci priiméşte, în ceasta dată, atâta din truda noastră, cât să nu să uite lucrurile şi cursul ţrii, de unde au părăsit a scrie răpăosatul Ureche vornicul”, Ioan Neculce (1672 –1745), cronicar moldovean care a ocupat importante funcţii în perioada domniei lui Dimitrie Cantemir şi, nu în ultimul rând, Dimitrie Cantemir (1673–1723), în două rânduri domn al Moldovei (martie-aprilie 1693 şi, 1710 –1711), mare cărturar umanist, etnograf, filozof, istoric, geograf, muzicolog şi compozitor, ale cărui scrieri – Descriptio Moldaviae, Istoria creşterii şi descreşterii imperiului otoman, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea; sau Gâlceava sufletului cu trupul, Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor, etc. sunt giuvaieruri de preţ în literatura lumii.
Şi-a fost mai întâi Unirea celor trei Ţări Româneşti sub un singur sceptru, împlinită de Viteazul Voievod Mihai la 27 mai 1600 – „Pohta ce-a pohtit-o” el. Şi-a fost la 24 Ianuarie 1859 Unirea Moldovei cu Ţara Românească sub conducerea unui singur Domnitor – Alexandru Ioan Cuza, după ce au fost anihilate multele intrigi pe la înalte porţi evropeneşti şi mai cu seamă pe la „Sublima”… Şi-a fost Războiul de Independenţă – 1877 când ţara şi-a dobândit prin luptă şi jertfă dreptul de a fi între naţiunile lumii „Naţiune Independentă, Naţiune de sine stătătoare”. Şi-a fost Primul Război Mondial. Şi mai apoi au trecut batalioane române Carpaţii. Au fost momentele de eroism şi sacrificiu de la Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz cu acel Pe aici nu se trece!
Pe Monumentul Eroilor – Leul, ridicat în capitală pe dealul Cotrocenilor întru neuitarea celor care şi-au dat viaţa pentru ţară în Războiul cel Mare stă scris: Spuneţi generaţiilor viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpul de bătălie pentru întregirea neamului.
Şi generaţiile viitoare au ascultat. Și s-a împlinit visul de veacuri al românilor prin Actul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, în cetatea Albei Iulia. Dar lupta pentru păstrarea integrităţii României nu a contenit, nu s-a încheiat şi ea s-a cerut, se cere mereu continuată. Râvnitori la pământul românesc aveau să încerce iar şi iar prin vicleşuguri să ni-l răpească.
Prin odiosul Diktat de la Viena din 30 august 1940 ţara era din nou ciopârţită. Şi-a fost cel de Al Doilea Război Mondial şi ostaşii ţării au ascultat şi au răspuns ordinului comandantului suprem: […] Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. Ostaşi, plecaţi azi pe drumul biruinţelor lui Ştefan cel Mare ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii noştri cu lupta lor. Înainte! Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aci strajă dreptăţii şi zid de cetate creştină. Fiţi vrednici de trecutul românesc. Ostaşi, înainte! Să luptaţi pentru gloria Neamului. Să muriţi pentru vatra părinţilor şi a copiilor voştri. Să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă şi a lui Ştefan cel Mare, a martirilor şi eroilor căzuţi în pământul veşniciei noastre cu gândul ţintă la Dumnezeu. Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori. Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea.
După Cel de Al Doilea Război Mondial, România a trecut prin teroarea roşie când „marele popor eliberator” ne-a exterminat prin „experimente” de tortură fizică şi morală vârfurile intelectualităţii româneşti, ale politicii, ale diplomaţiei şi armatei naţionale, floarea tinerimii, ţărănimea, pilonii credinţei creştine şi ai moralei, transformând întreaga ţară într-o imensă închisoare, lagăr de muncă forţată, cu gropi comune, morminte fără cruci, familii dezmembrate, dislocări ale populaţiei căreia i s-au impus domicilii obligatorii. Astfel, prin îndurarea unor inimaginabile suferinţe de către cei întemniţaţi în anii prigoanei comuniste, „ ni s-a umplut cerul cu sfinţi”.
Poezia carcerală – „poezia în cătuşe”, creată fără creion şi hârtie de martirii închisorilor, fiind parte a nădejdii noastre întru libertate, este cea mai cutremurătoare mărturie a continuării luptei pentru unire-n cuget şi-n simţiri a neamului nostru prin suferinţă, jertfă şi credinţă în izbânda adevărului, a dreptăţii şi a dreptului nostru de a aduna, cum spune Radu Gyr, poetul cel mai autorizat al arhipelagului durerii, liberi fiind, o claie de zări şi-o căciulă de stele de pe cerul care ne veghează fiinţarea.
În Basarabia, poeţii au înălţat Ţării-Mamă, fraţilor întru sânge şi grai, limbii române şi cu osebire lui Eminescu – lumina cea mai înaltă a verbului românesc, cântec de slavă şi iubire, închinare ca la altarele înalte ale sufletului, iar Prutului i-au aşternut pod de flori pentru ca revenirea celor rămaşi dincolo de fruntariile samavolnic trasate după Cel de Al Doilea Război Mondial să se facă nu prin graiul armelor, ci prin cel al dorului de Casă.
Şi iată-ne acum, la aniversarea unui secol de la Marea Unire.
În poezia populară, doine, legende, în cronicile cărturarilor, în întreaga literatură inspirată din lupta neamului românesc pentru păstrarea limbii, identităţii naţionale, a pământului strămoşesc, a neatârnării şi, mai cu seamă în poezia cultă, răzbate iubirea de patrie înţeleasă ca iubire de pământul care ne ştie, de străbuni, de limbă, de libertate, de credinţă, de vatra strămoşească, de tot ce-i românesc.
Imnul Naţional ne aminteşte că datorăm mult întregitorilor de ţară, dar şi că se aşteptă de la noi să fim la înălţimea acestora pentru că altă soartă este mereu de clădit acum ori niciodată!
***
„Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire:
reşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire.”
(Ienăchiţă Văcărescu – 1740-1797)
Creaţia populară
„Poezia poporală este întâia fază a civilizaţiei unui neam ce se trezeşte la lumina vieţii, iar când acest neam cade din vechea sa civilizaţie, poezia poporală devine paladium al limbii şi al obiceiurilor strămoşeşti. Pentru noi ea este şi o fază şi un paladium.”
(Alecu Russo – 1819-1859)
MIORIȚA
Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrancean.
Iar cel ungurean
Şi cu cel vrancean,
Mari, se vorbiră,
Ei se sfatuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre şi cornute
Şi cai învăţaţi
Şi câni mai bărbaţi.
Dar cea mioriţă,
Cu lână plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
– Mioriţă laie,
Laie, bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Drăguţă mioară?
– Drăguţule bace,
Dă-ţi oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Şi umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş-un câne,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Şi cu cel vrâncean!
– Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană
Şi de-a fi să mor
În câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii,
Să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
C-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Pasări, lăutari,
Păsărele mii
Şi stele faclii!
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întâlni
Măicuţă bătrână,
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe câmp alergând,
Pe toţi întrebând
Şi la toţi zicând:
„Cine-a cunoscut
Cine mi-a văzut
Mândru ciobănel,
Tras printr-un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Mustăcioara lui,
Spicul grâului;
Perişorul lui,
Peana corbului;
Ochişorii lui,
Mura câmpului?”
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m-am însurat
C-o fată de crai,
Pe-o gură de rai,
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntaşi
Brazi şi paltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Pasări, lăutari,
Păsărele mii
Şi stele făclii!
BALADA SFÂNTULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU*
Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui din viaţă,
Brâncoveanu se scula,
Faţa blândă el spăla,
Barba albă-şi pieptăna,
La icoane se-nchina;
Pe fereastră el căta
Şi amar se spăimânta!
– Dragii mei, coconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat,
Ieniceri cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!
Bine vorba nu sfârşea,
Turcii-n casă năvălea,
Pe toţi şase mi-i prindea
Şi-i ducea de-i închidea
La Stambul, în turnul mare
Ce se-nalţă lângă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.
Mult acolo nu zăceau
Că sultanu-i aducea
Lângă foişorul lui
Pe malul Bosforului.
– Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin,
Adevăr e c-ai gândit
Pân-a nu fi mazilit
Să desparţi a ta domnie
De a noastră-mpărăţie?
Bani de aur ai bătut,
Făr-a-ţi fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să dai seamă!
– De-am fost bun, rău la domnie,
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pre pământ,
Cată-acum de vezi ce sunt!
– Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene!
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!
– Facă Dumnezeu ce-o vrea!
Chiar pe toţi de ne-aţi tăia
Nu mă las de legea mea!
Sultanul din foişor
Dete semn lui imbrohor,
Doi gealaţi veneau curând
Săbiile fluturând,
Şi spre robi dacă mergeau
Din coconi îşi alegeau
Pe cel mare şi frumos
Şi-l puneau pe scaun jos.
Şi când spada repezea
Capul iute-i reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”
Cei gealaţi iarăşi mergeau
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu,
Şi pe scaun îl punea
Şi capul îi reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”
Sultanul se minuna
Şi cu milă îi grăia:
– Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin!
Patru fii tu ai avut,
Din ei, trei ţi i-ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas!
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!
– Mare-i Domnul Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreu…
Taci, drăguţă, nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci şi mori în legea ta,
Că tu ceru-i căpăta!
Imbrohorul se-ncrunta,
Gealaţii înainta,
Şi pe blândul copilaş,
Dragul tatii fecioraş,
La pământ îl arunca
Şi zilele-i ridica.
Brâncoveanu greu ofta
Şi din suflet cuvânta:
„Doamne, fie voia Ta!”
Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga:
– Alelei! Tâlhari păgâni!
Alei! Voi feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toţi patru i-aţi pierdut!
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu:
Să vă ştergeţi pre pământ
Cum se şterg norii de vânt,
Să n-aveţi loc de îngropat,
Nici copii de sărutat!
Turcii crunt se oţărau
Şi pe dânsul tăbărau
Şi zilele-i ridicau…
– Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-aţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncoveanu Constantin!
_______________________
* Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti (1688-1714), a fost decapitat de turci, împreună cu cei patru fii ai săi, la 15 august 1714. Domn luminat, ctitor de biserici şi de aşezăminte laice, el a impus în arhitectură un stil care-i poartă numele.
***
POEȚII ȘI PATRIA
„Din suflet eu fi-ţi-voi, tu, neamule-al meu,
De-a pururi, nerupta sa parte!”
(George Coşbuc, Poetul)
- Ion Heliade Rădulescu*
O NOAPTE PE RUINELE TÂRGOVIȘTEI
Soarele după dealuri mai străluceşte încă,
Razele-i rubinoase vestesc al lui apus,
Şi seara, pânditoare subt fiecare stâncă,
Cu-ncet şi-ntinde umbra cutezătoare-n sus.
Muntele al său creştet şi-nalţă şi priveşte
Linul cobor al zilei, tainicul ei sfinţit,
Şi raza cea din urmă pe fruntea lui izbeşte,
Ce mândră ţine faţă cu cerul cel ruşit.
Vântul de seară suflă şi frunza-nfiorează,
Roua seninul varsă verdeaţa renviind;
Dealurile-n cunună câmpia-ncorunează
Şi râul p-a lui cale şopteşte şărpuind.
P-a dealului sprânceană, pe fruntea-i cea râpoasă,
O cetăţuie veche, lăcaş religios,
Păstrează suvenirea d-o noapte sângeroasă
Ce mult s-asemănează cu sânu-mi cel noptos.
Astfel într-al meu suflet se nalţ-a mea credinţă,
P-a patimilor râpă ca monument s-a pus
Şi-mi ţine şovăinda, clătita mea fiinţă
L-a vieţii-mi viforoase prea liniştit apus.
Soarele-acum sfinţeşte şi noaptea naintează,
Cu-ncetu-şi cârmuieşte carul cel aburos;
Mii de lumini în preajmă-i, pe frunte-i scânteiază,
Ș-acuma îşi întinde vălul de abanos.
Ochii-mi în mărmurire se uită la vecie,
Din stea în stea se plimbă, în orice stea citesc;
Sufletu-mi s-aripează şi zboară în tărie,
Se scaldă în lumina eterului ceresc.
D-acolo se întoarce şi-n sânu-mi se aşază –
Tăcere, întunerec în preajma mea domnesc!
Natura toată doarme, fiinţa-mi privighează
Dasupra pe ruine mormântul strămoşesc.
Un rece vânt se simte ca a morţii răsuflare,
Pe piatra cea-nverzită şuieră trecător:
Ca viaţa se răvarsă o mută-nfiorare,
Pustiul se însuflă d-un duh încântător.
Tot este viu în preajmă-mi: frunza pe zid şopteşte,
Iarba pe muşchi întreabă: „Aici cine m-a pus?”
Zidul ca o fantomă dasupră-mi se lăţeşte,
Ca uriaş la spate-mi turnul se nalţă-n sus.
La locul lor stau toate, ca moartea neclintite,
Gata să năvălească; umbrele mă-ncongiur,
Trec şi retrec, se primblă asupră-mi pironite;
Pasări de noapte, cobe fâlfâie împrejur.
…………………………………………………………………….
Eu n-am venit, o, umbre, să turbur pacea noastră,
Fiinţa-mi rătăcită aleargă între voi;
Este ş-a mea odihnă sălăşluirea voastră:
Eu sunt însumi o umbră împinsă de nevoi.
Sunt de al vostru sânge, braţu-mi nu se armează
D-acea armă slăvită ce voi aţi mânuit;
Muza-mi a voastre fapte la umbră cercetează
Ș-a voastră pomenire pana-mi a consfinţit.
Eu cânt în miezul nopţii a voastre biruinţe,
Eu pe mormântul vostru laure împletesc;
Izbânzi, fapte viteje, războinice dorinţe
Recomandez eu lumei, l-ai voştri fii vestesc.
Câmpia îmi arată slăvitele războaie
Şi câte biruinţe pe dealuri s-au sărbat;
Râul în treacăt spune de cât sânge şiroaie
În vremile trecute unda-i a purpurat.
Aci îmi stau de faţă eroii Rumâniei
Din Câmpulung, din Argeş, din Iaşi, din Bucureşti,
De la Traian şi Negru, martiri ai vitejiei,
Până la împilarea trufiei strămoşeşti.
Ici glasul: Radu Negru! peste Carpaţi răsună;
Viteazu-şi pune tronul în locul strămoşesc;
Orice rumân în preajmă-i subt steagu-i se adună
Şi-şi apără pământul cu braţ, duh rumânesc.
În capul unei armii Mircea viteaz răcneşte,
Insuflă bărbăţia rumânilor soldaţi;
A lui Murat trufie învingător smereşte,
Şi locul este slobod din Istru la Carpaţi.
Balcanul până-n poale-i văzu pe fiii Lunei
Bătuţi, goniţi, nemernici, scăpare a căta;
Dunărea este martur de preţul al cununei
Ce fiii Rumâniei ştiură a lua.
D-aici văz în Moldova toată slava romană
A renvia subt Ştefan şi ai vechimii ani
Iarăşi a se întoarce; a vitejiei hrană
Subt el îmbărbătează a-nvinge pe tirani.
P-a Neamţului cetate eu văz o eroină
Moldoveană în toate, spartană l-al său dor,
Certând nemernicia la moldovean streină,
Zicându-i ca să moară ori fie-nvingător.
Aci Mihai cel Mare deşteaptă bărbăţia,
Steagurile destinse slobode fâlfâiesc;
Subt dânsele el cheamă pe toată Rumânia,
Şi trâmbiţa răsună, vitejii se-nmulţesc.
Buzeştii comandează, tătarilor e spaimă,
Hanul l-a lor picioare muşcă ţărâna jos
Calofirescul arde d-a lor vitează faimă,
Şi braţul lui împumnă fierul şi mai vânos.
De glasul cel războinic altarul se despică,
Din sânu-i vitejia e foc mistuitor.
Farcaş într-însul arde, sfânt crucea sa ridică,
E comandir de arme, păstor răzbunător.
Paşa cu barba lungă spre fugă comandează,
Fierosul Manaf pierde orice curaj barbar;
Arabul beat de sânge în lanţ acum turbează;
E plin câmpul bătăii de cruntul ianicear.
Dunărea e mormântul taberii musulmane,
Crucea în triumf zboară, Hristos e răzbunat;
Rumânul este spaimă trufiei otomane:
Cel hotărât la cruce în veci a triumfat.
Preste Carpaţi acuma vulturul rumân zboară,
D-aicea spre Moldova îşi ia falnicul zbor:
Două capete are, cu patru ochi măsoară,
E-n toată Rumânia acum poruncitor.
……………………………………………………………
O, ziduri! rămăşiţă din slava strămoşască!
O, turn! de unde ochiul de mii de ori văzu
Biruinţa să zboare p-oştirea rumânească,
În muta voastră şoaptă câte-mi vorbiţi acu!
Muşchiul acesta verde ce vremea-l grămădeşte,
Aste ierburi sălbatici ce în pustiuri cresc,
La inima gemândă sunt laure ce creşte
Deşteaptă bărbăţia; din ochi robii vorbesc.
Vitejilor războinici! frunza când vă suspină
Şi când astupat geme vântul pân boltituri,
Este al vostru nume ce ca o undă lină
Murmuie, se strecoară pân aste crăpături.
…………………………………………………………
Dar ce glas întrerupe astă tăcere sfântă!
E glasul cucuvaii ce plânge al său dor.
Asta este poetul? p-al vostru mormânt cântă
Acest fiu al pustiii?… O, glas preacobitor!
Ce-mi spui d-a noastră soartă? vaietul ce nu-ţi tace?
Ca ce fel de restrişte? ca ce fel de nevoi?
Corbul nu este vultur? ce nu mă laşi în pace?
Plângi numai pentru tine, nu plânge pentru noi!
…………………………………………………………………
Fatala presimţire acum mă părăseşte,
Dar vai! eu ca şi tine sânt slab, neputincios;
Glasu-mi nu-mbărbătează, poate şi el cobeşte,
Sau plânge slava veche, şi plânge dureros.
Ss! Clopotul s-aude! E ceasul după urmă?
Îngerul pocăinţii cu ast d-aramă glas
Cheamă la rugăciune pe rătăcita turmă.
Natura se deşteaptă, visurile mă las.
Ruşaşte răsăritul, muntele rubinează,
Îngânat pântre aburi dealurile verzesc;
Râul adapă câmpul ce roua însmăltează,
Răcoarea dă viaţă şi stelile albesc.
Turme, cai, dobitoace la apă se coboară,
Clopote bat, se scutur, cu-al dimineţii zvon;
La vâjâitul morii undele se-nfăşoară,
Deschis e ochiul zilei acum pe orizon.
____________________________
* Ion Heliade Rădulescu (1802-1872): Poet, scriitor, editor, revoluţionar, fondator al Academiei Române al cărei prim preşedinte avea să fie, militant pentru unire, personalitate marcantă a vieţii culturale din vremea sa, promotor al culturii şi literaturii române prepaşoptiste.
ADIO LA PATRIE*
Te las, patrie, soţie,
Ah! şi dorul v-a-mpilat,
Jugul greu v-a-ngenuncheat,
Viaţă-amară, moarte vie!
Te las, patrie,-n lamente
Şi-n catene fiii tăi;
Râd şi danţă toţi cei răi
La suspinele-ţi ardente.
Pruncul ţipă, mama plânge,
Tata geme greu sub fier,
Junii nalţă pumni la cer,
Şi tiranii-s beţi de sânge.
Rusul bate, neamţu-ntinde,
Veneticul blestemat,
Lor ce naibei s-a-nchinat,
Ţara, fata, toate-şi vinde.
Te las, patrie,-n sclavie;
Şi-n pământ şi loc străin
Nu m-aşteaptă decât chin,
Viaţă-amară, moarte vie.
Voi vedea munte şi vale,
Feţişoare, ochi frumoşi,
Gesturi, datini, juni voioşi,
Dar nimic ca ale tale.
Râuri, mare, vânturi, stele,
Toate-s surde l-al meu chin;
Nu eşti, Oltule, străin:
Spune tu de ale mele!
D-oi vedea şi lumea-ntreagă,
Spune că nu sunt ai mei;
D-oi vedea eroi şi zei,
Nu e Romania dragă.
Te las, dulce Românie,
Dar, d-a vrea şi Dumnezeu,
A veni şi rândul meu
Să mor, să trăieşti tu vie.
Moarte, pentru-a ta scăpare
A fost toată ţinta mea;
Fericirea-mi cea mai mare
E să mor când vei via.
___________
* După ce Revoluţia română de la 1848 a fost înfrântă, Heliade, figură marcantă a acesteia, ia drumul exilului (1848-1858).
- Costache Negruzzi*
EU SUNT ROMÂN
Francez, Neamţ, Rus, ce firea te-a făcut,
Pământul tău e bine-a nu-l uita;
Oricui e drag locul ce l-a născut.
Eu, fraţii mei, oriunde-oi căuta,
Nu mai găsesc ca dulcea Românie,
De-o şi hulesc câţi se hrănesc în ea
Corci venetici. Dar oricum va fi, fie,
Eu sunt Român, şi-mi place ţara mea.
Străine ţări îmi place-ades să văd.
Dar sunt sătul lumea de-a colinda ;
În ţara mea de-acuma voi să şed ;
Căci, fraţii mei, oriunde voi umbla,
N-o să găsesc acea bună primire
Ce m-am deprins în ţară-mi a vedea ;
Şi în străini e rece găzduire !
Eu sunt Român, mi-e dragă ţara mea.
La masă beau adesea vin străin,
Tocai, Bordo, şampanie iubesc,
Iar mai ales prefer vinul de Rin,
Dacă nu am Cotnar şi Odobesc;
Când însă am, deşert pline pahare,
Apoi încep să cânt vre-o manea,
Şi sunt tot beat cât ţin zilele-amare !
Eu sunt Român, mi-e dragă ţara mea!
_______________
* Costache Negruzzi (1808-1868): Scriitor, militant în Revoluţia din 1848 şi pentru Unirea Principatelor
- Vasile Cârlova*
MARȘUL OȘTIRII ROMÂNE
[…]
Dragii mei copii războinici, ascultare mumii daţi,
Iată vreme, mic şi mare armele s-îmbrăţişaţi,
Strigând toţi c-o glăsuire,
Spre a mumii fericire
S-alergăm de obşte fraţi.
Cerul vouă vă deschide un drum foarte lăudat,
Ca să mergeţi cu pas mare către slavă nencetat.
Vie-vă, copii, aminte
Că Europa însuşi simte
În ce cale aţi intrat.
Glasul patriei să sune în auzul tuturor,
Strigând vouă : „Lenevirea ruşinată subt picior!”
Toţi acuma c-o mişcare,
Spre a voastră înălţare
Să daţi mână de-ajutor.
Acea armă ruginită şi ascunsă în mormânt
Braţurile să-nfierbânte; iasă iarăşi pe pământ.
Tinerimea s-o-ncunune
Cu izbândă foarte bune ;
Pe ea facă jurământ.
Înaintea fieşcărui îndestul v-aţi umilit,
Îndestul şi lenevirea în somn greu v-a stăpânit.
Acea soartă fără milă,
Sau de voie, sau de silă,
În sfârşit v-a slobozit.
Priviţi slava de aproape; voi în urmă-i aţi călcat
Și pe fruntea fieşcărui raza ei a luminat.
Deci la arme daţi năvală
Și la rând ieşiţi cu fală,
Corbul iată s-a-nălţat.
El subt aripă-i vă cheamă şi vesteşte ca să ştiţi
Că de-acuma înainte naţie să vă numiţi.
Deci cu dânsul înainte
Alergaţi cât mai fierbinte,
Laudă să dobândiţi.
Pe această sfântă cale înfruntaţi orice nevoi.
Biruinţa pretutindini să se ţie dupe voi,
Și strigaţi c-o glăsuire :
„Slavă, dragoste, unire,
În veci fie lângă noi !”
__________________________
* Ofiţerul poet Vasile Cârlova (1809-1831) a rămas în literarura română cu doar 5 poezii prin care şi-a asigurat loc de neşters: Marşul oştirii române, Ruinurile Târgoviştei, Înserare, Păstorul întristat, Rugăciune.
- Grigore Alexandrescu*
UNIREA PRINCIPATELOR
I
Pe antice monumente am văzut ades sculptate
Acvila ce poartă crucea, zimbrul ţării-nvecinate,
Sub o mână, o coroană, întrunite figurând;
Şi în vechea capitală, o măreaţă mănăstire,
După lupte sângeroase monument de înfrăţire,
De-al Moldovei domn clădită, stă trecutul atestând.
II
Ce spun aste suvenire? Ele-arată că-altădată,
Înainte-acelor lupte, în vechimea depărtată,
Fii ai Romei cei eterne, aceşti popoli au fost fraţi;
C-ale lor restrişti cumplite au izvor în despărţire,
Că la răul ce-i apasă nu pot s-afle lecuire,
Decât numai în unirea către care sunt chemaţi.
III
Căci de urile interne mult a profitat străinul;
Căci în suflete şi-n inimi el a infiltrat veninul,
Ce corumpe, ce îneacă tot instinctul generos;
Căci slăbiţi prin moliciune, umiliţi prin apăsare,
În furtune şi în intrigi balotaţi fără-ncetare,
Am uitat noi vechea cale şi trecutul glorios.
IV
Astăzi nu ni se cer lupte, sacrificiuri de sânge,
Virtuţi mari de altădată; astăzi ţinta vom ajunge
Prin credinţă în unire, prin unire în dorinţi.
Mari puteri acum iau parte la destinul ce ne-aşteaptă,
Orizontul se-nsenină, calea noastră este dreaptă,
Şi asupră-ne se-ntinde mâna bunei provedinţi.
V
Români! Dulce e unirea! Ascultaţi… glasu-i răsună…
De la fiii României cere patria comună…
Steaua merge înainte-i, simbol sacru pe pământ;
Cum în Vitleem odată stea din cer mântuitoare,
Conducea pe-ncoronaţii cavaleri, din depărtare,
De le marginile lumii, către leagănul cel sfânt.
VI
Când citim în vechea carte a istoriei străbune
Virtuţi mari, ilustre fapte ale naţiei române,
Care inimă stă rece? care suflet nemişcat?
Cine n-are dor să vadă ţara sa în fericire,
Cu legi bune, cu legi drepte, în tărie şi-n unire,
Cultivând artele păcii pe al său pământ bogat?
VII
În tăcutele morminte Bogdan, Mircea se-ntâlniră,
Şi-ntr-o lungă-mbrăţişare pe români îi înfrăţiră;
Împrejuru-le stau dese umbre de măreţi eroi…
Ele astăzi zbor în aer, inimile-nflăcărează…
Deputaţi! asupra voastră ei privirea-şi aţintează;
Fala sau ruşinea ţării se aşteaptă de la voi.
VIII
Fiii voştri vor ascunde a lor frunte în ţărână,
Dacă voi acum veţi pierde marea cauză română,
Prin meschine interese ce-n mici inimi locuiesc;
Timpul trece, omul piere, dar a patriei iubire
E averea cea mai rară, cea mai scumpă moştenire,
Ce de la părinţi de merit, nobili, fiii o primesc.
___________________
* Grigore Alexandrescu (1810-1885): Poet paşoptist. Militant pentru Unirea Principatelor, cel mai important fabulist din literatura română.
UMBRA LUI MIRCEA LA COZIA
Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:
Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate
Zidul vechi al mânăstirii în cadență îl izbesc.
Dintr-o peşteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară:
De pe muche, de pe stâncă, chipuri negre se cobor;
Muşchiul zidului se mişcă… pântre iarbă să strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.
Este ceasul nălucirii; un mormânt se dezveleşte,
O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…
Iese… vine către ţărmuri… stă… în preajma ei priveşte…
Râul înapoi se trage… munţii vârful îşi clătesc.
Ascultaţi!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…
Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez…
Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stâncă-n stâncă,
Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.
Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute,
Şi puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sunt ţie cunoscute,
Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?
Este el, cum îl arată sabia lui şi armura,
Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpân,
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura,
Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?
Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.
Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc,
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nştiinţează,
Ş-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.
Sărutare, umbră veche! priimeşte-nchinăciune
De la fiii României care tu o ai cinstit!
Noi venim mirarea noastră la mormîntu-ţi a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.
Râvna-ţi fu neobosită, îndelung-a ta silinţă,
Până l-adânci bătrâneţe pe români îmbărbătaşi,
Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă,
Ş-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi.
Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sunt de mirare,
Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a câştigat,
Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare,
De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat.
În acel locaş de piatră, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gândeşti poate la norodul ce-ai iubit,
Câtă ai simţit plăcere când a lui Mihai soţie
A venit să-ţi povestească fapte ce l-a strălucit!
Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură
Ce un uriaş odată în războaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,
Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat.
Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,
Însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc,
Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite
În gândire şi în pace drumul slavei îl găsesc.
Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubeşte,
Şi ai lui sângeraţi dafini naţiile îi plătesc;
E a cerului urgie, este foc care topeşte
Crângurile înflorite, pădurile ce-l hrănesc.
Dar a noaptei neagră mantă peste dealuri se lăţeşte,
La apus se adun norii, se întind ca un veşmânt;
Peste unde şi-n tărie întunerecul domneşte;
Tot e groază şi tăcere… umbra intră în mormânt.
Lumea e în aşteptare… turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc;
Şi-ale valurilor mândre generaţii spumegate
Zidul vechi al mânăstirei în cadenţă îl izbesc.
- Andrei Mureşanu*
UN RĂSUNET
Deşteaptă-te, Române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!
Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfători în lupte, un nume de Traian!
Înalţă-ţi lata frunte şi cată-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!
Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
Vieaţă-n libertate ori moarte! strigă toţi.
Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!
O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fiii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrămi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericul s-ar face vânzători!
De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!
N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!
N-ajunge despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!
Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!
Preoţi, cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!
__________________________________________
* Andrei Mureşanu (1816-1863): Poet revoluţionar, gazetar. A făcut studii de filosofie şi teologie la Blaj. Poemul său Un răsunet a devenit imnul revoluţionarilor paşoptişti din Transilvania şi a fost interpretat pentru întâia oară în Şcheii Braşovului. Pus pe muzică de Gheorghe Ucenescu, învăţăcelul lui Anton Pan ( memoria colectivă păstrând însă numai numele magistrului, cel cu Povestea Vorbei), Un răsunet a răsunat sub tricolor la 29 iulie 1848 la Râmnicu Vâlcea şi de atunci a fost intonat la toate marile evenimente care au marcat istoria românilor: La Unirea Moldovei cu Ţara Românească sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza, la proclamarea Independenţei României, în Primul Război Mondial, în Cel de Al Doilea, la Revoluţia anticeauşistă de la Braşov din 15 noiembrie 1987, la Revoluţia anticomunistă din Decembrie 1989, dată de la care a devenit Imnul Naţional al României. Are unsprezece strofe dar, la ocazii festive, se cântă numai strofele 1, 2, 4 şi 11. De la poet a rămas un singur volum : Din poezeiele lui Andrei Mureşanu.
CĂTRE MARTIRII ROMÂNI DIN 1848-1849
Dormiţi în pace, umbre, martirii românimei,
Ce-aţi îngrăşat pământul cu sânge de eroi!
Bătrâni cărunţi cu vază, voi floarea tinerimei,
Ce-n lupte sângeroase căzând, v-aţi rupt de noi!
Pământul ne desparte, iar cerul ne uneşte
În patria cea sfântă, egală pentru toţi,
Acolo nedreptatea şi ura nu răzbeşte,
Nu cumperi cu viaţa pământul de trei coţi.
Voi v-aţi plinit chemarea şi sânta datorinţă,
Când pentru-a Patrii bine cu glorii v-aţi luptat!
Păstrând viitorimei modelul de credinţă,
Ce Patria ni-l cere ş-augustul împărat!
A voastre brave fapte sunt scrise-n istorie,
Iar dulcea suvenire în inimi de roman!
Mihalţul, Luna, Bradul au dat dovadă vie,
Că nu e laş românul, nu fuge de duşman!
Un Iancu, un Buteanu, un Dobra ş-alţi o sută
Vor sta pururea faţă cu orişice eroi,
Şi până când naţiunea română-i prevăzută
Cu stâlpi aşa gigantici, nu-i pasă de nevoi!
Uniţi-vă cu Mircea, voi, umbre glorioase,
Al cărui nume-insuflă respect şi la păgân,
Precum a lui bravure şi fapte generoase
Fac sacră suvenirea-i la fiece român!
Uniţi-vă cu Ştefan, principele cel mare
Ce-l recunoaşte întreaga Europa de erou,
Supt care românimea scăpată d-apăsare,
Putea cu drept să zică c-a re-nviat de nou!
Sau cu Mihai eroul şi cu Ioan Corvinul,
Geniii românimei d-a căror rari numiri
Ce luce-n Istorie întocmai ca rubinul,
Şi astăzi se înfioară a turcilor oştiri!
Nu plângeţi, mame, fiii, căci ei ne-au scos din moarte
Onoarea, existenţa, tezaurul mai frumos;
Prin sângele lor sacru s-a şters tirana soarte,
S-a stins pentru pururea suspinul dureros.
Surori, nu plângeţi fraţii, căci ei vă liberară
De turmele rebele al căror scop au fost
Să taie tot, să arză, cu furie tătară,
La prunci, femei, fetiţe, să nu dea adăpost.
Copile ruşinoase, voi plângeţi cu durere
Pre-amanţii, cari în lupte cu glorii au căzut!
Dar nu ştiţi că-a lor inimi juraseră-n tăcere,
A fi eroi prin moarte, iar nu sclavi, ca-n trecut!
Dormiţi, dormiţi în pace, voinici feciori de munte,
Subţiri şi-nalţi ca bradul, cu braţe de eroi,
Dedaţi din tinereţe a merge tot în frunte,
A nu şti de pericol, de moarte şi nevoi!
Iar voi, plăntuţe crude, ce-acum păşiţi în lume,
Păstraţi cu reverenţă acest act omenos,
Săpând profund în inimi al bravilor fraţi nume,
Ce sângele-şi vărsară în câmpul glorios!
- Nicolae Bălcescu*
„Unitatea naţională fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari, care întrupară în sine individualitatea şi cugetarea poporului spre a o manifesta lumei. Pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră şi muriră. Pentru dânsa Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare se luptară toată viaţa lor îndelungată şi traseră asupră-le năvălirea îngrozitoare a turcilor, pentru dânsa Mihai cel Viteaz cade ucis în Câmpia Turzii, pentru dânsa Şerban Cantacuzino bea otravă, pentru dânsa Horia moarte cumplită pe roată suferi.
*
„Vrem să fim o naţie, una puternică şi liberă prin dreptul şi datoria noastră, pentru binele nostru şi al celorlalte naţii, căci voim fericirea noastră şi avem o misiune a împlini în omenire. Aceste condiţii de putere de care avem nevoie nu le putem găsi decât în solidaritatea tuturor românilor, în unirea lor într-o singură naţie, unire la care sunt meniţi prin naţionalitate, prin aceeaşi limbă, religie, obiceiuri, simţăminte, prin poziţia geografică, prin trecutul lor şi, în sfârşit, prin nevoia de a se păstra şi de a se mântui.
*
„Dacă naţionalitatea este sufletul unui popor, dacă, câtă vreme el păstrează acest semn caracteristic al individualităţii sale, acest spirit de viaţă, el este investit cu dreptul neprescriptibil de a trăi liber, unitatea naţională este chezăşuirea libertăţii lui, este trupul lui trebuincios ca sufletul să nu piară şi să amorţească, ci, din contră, să poată creşte şi a se dezvolta. Unitatea naţională fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari, care întrupară în sine individualitatea şi cugetarea poporului, spre a manifesta lumii. Pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră şi muriră. A crea o naţie! O naţie de fraţi, de cetăţeni liberi – aceasta este, români, sfânta şi marea faptă ce Dumnezeu ne-a încredinţat. În zadar veţi îngenunchia şi vă veţi ruga pe la porţile împăraţilor, pe la uşile miniştrilor lor. Ei nu vă vor da nimic, căci nici vor, nici pot. Fiţi gata dar, a o lua voi, fiindcă împăraţii, domnii şi boierii pământului nu dau fără numai aceea ce le zmulg popoarele. Fiţi gata, dar, a vă lupta bărbăteşte, căci prin lucrare şi jertfire, prin sângele vărsat poporul dobândeşte conştiinţa drepturilor şi datoriilor sale.
*
„Ziua izbândirei, ziua dreptăţii se apropie, în care se vor ridica popoarele ca să măture rămăşiţa tiranilor dupe faţa pământului. Atunci vă veţi rădica şi voi toţi ca unul şi veţi începe lupta naţională, lupta mântuirei. Atunci nu veţi mai fi singuri în faţa duşmanului, ci toate popoarele Europei vor alerga într-agiutorul vostru şi vor sta împreună cu voi, căci acum toate au simţit că au unul şi acelaşi duşman şi că împreună unite trebuie să se lupte în contra lui. Voi, însă, veţi avea nenorocirea şi gloria de a-l întâmpina mai întâi, de a sta în avangarda civilizaţiei în contra barbariei, ca în veacul de mijloc, dar ca atunci laurele ce veţi dobândi va creşte în mâna voastră şi va umbri universul. Bărbăţie şi credinţă, fraţi români! Dumnezeu în ceriu şi omenirea pe pământ muncesc pentru noi.
*
„Gemând sub aceeaşi crudă soartă, suferind aceleaşi chinuri, simţind aceleaşi trebuinţe, românii din toate părţile României se sculară într-acest an strigând înaintea lumei: „Libertate vrem!” Era însă o strigare care ar fi trebuit a o arunca mai înainte de orice alta, aceasta era: „Unitatea noastră naţională vrem!” Nu poate fi fericire, fără libertate, nu poate fi libertate, fără putere, şi noi, românii, nu vom putea fi puternici până nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp politic. Uniunea naţională, dar, e singurul principiu de viaţă, singurul principiu de mântuire pentru noi. Astăzi, dar, e vreme ca, moldoveni şi munteni, să ne aducem aminte că suntem români, să ne strângem împreună inimă lângă inimă, să ne organizăm, să ne concentrăm toate puterile, toate voinţele într-o singură putere, într-o singură voinţă. O naţie nu se poate mântui decât prin sine însăşi.
*
„Sufletu-mi te slăveşte încă, înzeită libertate şi cred că va veni ziua fericită, ziua izbândirii, când omenirea întreagă se va scula şi va sfâşia acest văl şi duşmanii tăi se vor împietri la vederea chipului tău de lumină; atunci nu va mai fi niciun om rob, nici naţia roabă, nici om stăpân pe altul, nici popor stăpân pe altul, ci, domnirea Dreptăţii şi Frăţiei. Aceste cuvinte ce odată am dat deviză naţiei mele vor domni lumea. Vai, nu voi avea nevoie de a vedea această zi, dar şi eu asemenea am muncit şi am pătimit pentru dreptate şi cel din urmă al meu cuvânt va fi încă un imn închinat ţie, ţara mea mult dragă. Tot ce nu este prin noi, nu va fi pentru noi.
*
„Pe culmea cea mai naltă a munţilor Carpaţi se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreţ şi întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate şi aşezate cu măiestrie toate frumuseţile naturale ce împodobesc celelalte ţinuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere ni le aduce aminte. Un brâu de munţi ocolesc, precum zidul o cetate, toată această ţară, şi dintr-însul, ici-colea, se disface, întinzându-se până în centrul ei, ca nişte valuri proptitoare, mai multe ziduri de dealuri nalte şi frumoase, măreţe pedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi şi peste lunci. Mai presus de acel brâu muntos, se înalţă două piramide mari de munţi, cu creştetele încununate de o vecinică diademă de ninsoare, care, ca doi uriaşi, stau la ambele capete ale ţării, cătând unul în faţa altuia. Păduri stufoase, în care ursul se plimbă în voie, ca un domn stăpânitor, umbresc culmea acelor munţi. Şi nu departe de aceste locuri, care îţi aduc aminte natura ţărilor de miazănoapte, dai, ca la porţile Romei, peste câmpii arse şi văruite, unde bivolul dormitează alene. Astfel, miazănoapte şi miazăzi trăiesc într-acest ţinut alături una de alta şi armonizând împreună. Aci stejarii, brazii şi fagii trufaşi înalţă capul lor spre cer; alături te afunzi într-o mare de grâu şi porumb, din care nu se mai vede calul şi călăreţul. Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu, şi tabloul cel mai încântător farmecă vederea. Stânci prăpăstioase, munţi uriaşi, a căror vârfuri mângâie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, gârle a căror limpede apă lin curge printre câmpiile înflorite, pâraie repezi, care mugind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele ameninţătoare stânci de piatră, care plac vederii şi o spăimântează totdeodată. Apoi, în tot locul, dai de râuri mari, cu nume armonioase, a căror unde port aurul. În pântecele acestor munţi zac comorile minerale cele mai bogate şi mai felurite din Europa: sarea, fierul, argintul, arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua, teluriul şi, în sfârşit, metalul cel mai îmbelşugat decât toate, aurul, pe care îl vezi strălucind până şi prin noroiul drumurilor.
Astfel este ţara Ardealului. Dar nu numai artistul şi naturalistul, ci încă strategicul, politicul şi arheologul au de multe a se minuna într-acest împodobit ţinut. Cel dintâi va privi şi va cerceta cu mirare această puternică şi întinsă cetate naturală, scăparea neamurilor în epocile grele ale istoriei lumei. De oriunde vei veni, ai să urci mult spre a ajunge la dânsa şi nu poţi intra fără numai prin şapte porţi întărite de natură, lesne de apărat, foarte anevoie de cuprins. Politicul va admira feliurimea naţiilor şi a religiilor adunate din toate colţurile lumei pe acest pământ, unde Dumnezeu însuşi pare a le fi chemat, întinzând înaintea lor o masă aşa de îmbelşugată, cum şi minunatele instituţii democratice ce au ocrotit aceşti munţi, pe când despotismul le mătura din toată Europa. În sfârsit, istoricul-arheolog va cerceta cu interes suvenirile şi rămăşiţele dacilor, a acestui viteaz şi nenorocit popor, cea din urmă odraslă din acel neam minunat al pelesagilor, care se arătă la leagănul civilizaţiei tuturor popoarelor şi formă vârsta eroică a omenirei”. (Nicolae Bălcescu, Români supt Mihai-Voievod Viteazul, cartea a IV-a,Unitate naţională, Opere complete I-II, ed. îngrijită de L. Predescu, Bucureşti, 1953.)
––––––––––
Nicolae Bălcescu (1819-1852): Scriitor, istoric, cap al revolutiei din 1848, „primul nostru revoluţionar în sensul modern al cuvântului” (Al. Piru). Opera princilală, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.
- Dimitrie Bolintineanu*
CEA DIN URMĂ NOAPTE A LUI MIHAI CEL MARE
Ca un glob de aur luna strălucea
Şi pe-o vale verde oştile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Şi pe dalba-i mână fruntea lui se lasă.
Stă în capul mesei, între căpitani
Şi recheamă dulce tinerii săi ani.
Viaţa noastră trece ca suava rouă
Când speranţa dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viaţa lor cura;
Cugetele triste nu-i mai tulbura;
Luna varsă raze dulci şi argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Şi în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală şi le mulţumeşte
Şi luând paharul astfel le vorbeşte:
Nu vă urez viaţă, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viaţa noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul ş-a trăi mai vor,
Merită să-l poarte spre ruşinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge braţul, iau de martur cerul!
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile lungi şi triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul şi român sunt eu
Şi sub jugul barbar nu plec capul meu.
____________________________
* Dimitrie Bolintineanu (1819-1872): Poet aromân macedonean dedicat României, diplomat, participant la Revoluţia Naţională de la 1848.
NĂVALA LUI ȚEPEȘ
Noaptea-i furtunoasă şi superbul domn
În zadar mai cheamă fugătorul somn:
O gândire mare sufletu-i îmbată;
Printr-o faptă rară să triumfe cată.
Printre noapte, ploaie, tunete de foc,
Cu cinci mii de roşii el îşi face loc:
Cum furtuna cade pe-ape dormitoare
Şi deodată-nalţă valuri mugitoare,
În ordia turcă roşii năvălesc…
Turcii se deşteaptă, strigă, se-ameţesc.
Sunetele de-arme, strigăte turbate,
Printre vijelie zbor amestecate;
Caii calcă rânduri de fărâmituri;
Sângele ca ploaia cură din săcuri.
Mohamed sub cortu-i dulcea pace cată;
Vise graţioase sufletu-i îmbată;
Uşile, la cortu-i, iată, se smicesc
Şi pe cal apare domnul românesc.
Mohamed pe-o poartă repede dispare,
Printre umbra deasă caută scăpare.
Când pe fruntea nopţii zorile se joc,
Domnul cu românii las al luptei loc;
Dar sultanul cearcă spaimă-atât de rară,
Că, la miezul zilei, fuge spre hotară.
BAIA
I
Trage-ţi înc’ odată spada-ţi fulgeroasă,
Ţară de mari fapte, ţa mea frumoasă!
Un minut în viaţă tu te-ai odihnit
Şi pe păru-ţi mândru florile-au pălit!
Dulcile surâderi pe buze fecioare
Stinsu-s-au la umbra grijei gânditoare.
Peste tot răsună cântece de dor
Cu suspine triste îngânate-uşor.
II
Cetele maghiare pe câmpii s-adun.
La cetatea Baia tabăra lor pun.
Mateiaş soleşte marelui Ştefan
Ca să-l recunoască drept un suzeran.
Dar eroul nostru încă-i dă de ştire:
– „Până ce românii, mândri de mărire,
Pentru ţară moartea vor dispreţui,
Mânele de lanţuri nu-şi vor umili!”
III
În cetatea veche ungurii-au rămas,
Şi-n plăceri molateci inimile las.
Într-o noapte tristă, într-o sărbătoare,
Ei înşeală dulce grija gânditoare;
Viaţa dezbrăcată de-ale ei dureri,
Cură pentru dânşii plină de plăceri.
Dar p-atunci românii ce cel călcător
Nu beau dintr-o cupă viaţa tării lor,
P-a fecioarei frunte aste sărbători
Nu puneau plăpânde şi suave flori.
IV
Noaptea toate seamăn mai spăimântătoare,
Moartea le-mprumută valul de teroare.
Conjuraţi d-odată în orgia lor,
Ei se dau ca mieii la cei ce-i omor.
Ştefan pune focul, tabăra s-uneşte
Cu teroarea morţii şi pe toţi uimeşte.
Zorile se varsă, pe cetatea lată,
Către cer se-nalţă flacără turbată.
Junele bacante, bete, despletite,
Mai cătând cu gura sărutări dorite,
Cu amanţii tineri, spectacol amar!
Într-un râu de flăcări, repede dispar.
Iar Corvin cel mare, nevărsând suspine,
Cu trei răni şi singur fuge cu ruşine.
MIHAI ȘI CĂLĂUL
Cu Mihai se vede tânăra domniţă,
Tremurând de spaimă ca o porumbiţă;
Printre geana-i lungă, ai ei ochişori
Ard ca două stele ce lucesc la nori.
„De ce plângi, întreabă bravul cu mirare,
Eu mor pentru ţară şi neatârnare.
De aceea, dragă, să te voioşeşti,
Şi cu flori cosiţa să ţi-o împleteşti.
Cel ce pentru lege, pentru ţară moare,
Vede a sa moarte ca pe-o sărbătoare!”
„Pleacă capul!”, strigă palidul călău
Iar Mihai întoarce spre el capul său.
Fierul se ridică. Popolul şopteşte:
Vă uitaţi!… Călăul se împleticeşte,
Fierul său aruncă… Cade fermecat
Sub căutătura mândrului bărbat.
Fetele-ncunună părul lor cu flori,
Tot românul strigă de mai multe ori:
„Cel ce pentru lege, pentru ţară moare,
Vede a sa moarte ca pe-o sărbătoare!”
VISUL LUI ȘTEFAN CEL MARE
Seara răspândeşte umbrele-i uşoare
Şi melancolia trece gânditoare.
Dar Ştefan cel Mare, rătăcit prin văi,
Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi.
Inima-i zdrobită ca a lui oştire,
Ţara-i întristată ca a lui gândire.
Pe un colţ de peatră şade el în dor,
Vântul suflă-n păru-i lung, fluturător.
Pentru-ntâia oară inima lui plânge,
Ochii lui revarsă picături de sânge.
Acolo dă capul somnului mijind
Ce-i închide ochii cu-aripa-i de-argint.
Iată că-i apare o fecioară jună
Ale cării plete strălucesc la lună
Negre şi bogate sub cununi de flori.
Ochii ei asupra-i cad pătrunzători.
Cad ca două raze, dulci şi călduroase,
Mâna ei atinge coarnele-i undoase.
– „Ce? Eroul mare, umbra a grăit,
Însuşi el suspină şi s-a îndoit?
Înţeleg fricosul ce ascuns loveşte,
Robul ce sărută jugul ce-l striveşte;
Dar un suflet mare, suflet de bărbat,
Nu-nţeleg, o, Ştefan, cum s-a întristat!
Mergi pe a ta cale, nu sta niciodata,
Urmă datoria care ţi-a lăsată!
Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri,
Cu orice-mpiedicare, ţar-a ta va fi!”
Pe un nor de aur zboară ea cu fală;
Un parfum de roze pasul ei exală.
Ştefan se deşteaptă, şterge faţa sa
Unde-o lăcrimioară dulce se scura.
Luna argintoasă luce printre nori,
Dulcea filomelă cântă între flori.
Iar la focul lunei, când mi se deşteaptă,
Vede-a lui oştire care îl aşteaptă,
Vede căpitanii ce în înconjor,
În tăcerea nopţei le vorbeşte lor:
„Fraţilor de arme, fala românească!
Dacă o să peară ţara părintească,
Dacă-n cartea soartei este însemnat
A peri poporul cel mult lăudat,
Cel puţin atuncea peară vitejeşte,
Remuşcând toiagul care îl loveşte,
Ca un ager şarpe ce lovit, şi-nvins
Caută să muşte cel ce l-a atins!
Astfel e românul şi-n a lui cădere
Cine îl răneşte, după dânsul pere.
Astfel e românul, astfel să perim,
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!”
Mii de glasuri strigă, luna bucuroasă,
Dintr-un nor de aburi pare mai voioasă.
Stelele de aur mai cu foc lucesc,
Şi-n adâncul nopţii văile mugesc:
„Astfel e românul, astfel să perim,
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!”
- Vasile Alecsandri*
HORA UNIRII
Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!
Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!
Măi muntene, măi vecine,
Vino să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire
Şi la moarte cu-nfrăţire!
Unde-i unul nu-i putere
La nevoi şi la durere
Unde-s doi puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!
Amândoi suntem de-o mamă
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină
Ca doi ochi într-o lumină.
Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!
Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,
Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!
____________________
* Vasile Alecsandri (1821 – 1890): Acel rege-al poeziei veşnic tânăr şi ferice, cum l-a numit Mihai Eminescu pe poet, a fost creator de teatru, culegător de folclor, diplomat, militant pentru Unirea Principatelor Române, creator de poeme ca tot atâtea imnuri de slavă închinate ostaşilor români făuritori ai Unirii, ai României – Stat Independent. Deşi sunt în general cunoscute numele compozitorilor care au pus pe muzică multe dintre poeziile sale, cântecele par creaţie a întregului neam românesc. Dintre volumele sale de poezii: Ostaşii noştri, Doine, Legende. Poezia Hora Unirii a apărut în 1859, cu ocazia Unirii Principatelor Române.
ȘTEFAN, ȘTEFAN, DOMN CEL MARE !
Ştefan, Ştefan, domn cel mare
Seamăn pe lume nu are
Decât numai mândrul soare
Decât numai mândrul soare.
Din Suceava când el sare, el sare!
Pune pieptul la hotare, hotare,
Ca un zid de apărare
Ca un zid de apărare.
Lumea-ntreagă stă-n mirare,
Ţara-i mică, ţara-i mare
Şi duşmanul spor nu are
Şi duşmanul spor nu are.
Din Suceava când el sare, el sare!
Pune pieptul la hotare, hotare,
Ca un zid de apărare
Ca un zid de apărare.
DEȘTEPTAREA ROMÂNIEI
Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare,
N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător,
Ce se-nalţă pân’ la ceruri din a lumii deşteptare,
Ca o lungă salutare
Către-un falnic viitor?
Nu simţiţi inima voastră că tresare şi se bate?
Nu simţiţi în pieptul vostru un dor sfânt şi românesc
La cel glas de înviere, la cel glas de libertate
Ce pătrunde şi răzbate
Orice suflet omenesc?
Iată! lumea se deşteaptă din adânca-i letargie!
Ea păşeşte cu pas mare către-un ţel de mult dorit.
Ah! treziţi-vă ca dânsa, fraţii mei de Românie!
Sculaţi toţi cu bărbăţie,
Ziua vieţii a sosit!
Libertatea-n faţa lumii a aprins un mândru soare,
Şi-acum neamurile toate către dânsul aţintesc
Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare
Se cerc vesel ca să zboare
Către soarele ceresc!
Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire?
Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?
Numai tu să nu iei parte la obşteasca înfrăţire,
La obşteasca fericire,
La obştescul viitor?
Până când să creadă lumea, o! copii de Românie!
C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi?
Până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie,
Şi la caru-i de trufie
Să ne-njuge ea pe noi?
Până când în ţara noastră tot străinul să domnească?
Nu sunteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpâni?
La arme, viteji, la arme! faceţi lumea să privească
Pe câmpia românească
Cete mândre de români!
Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie!
Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi,
Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mândrie
Şi de-acum pe vecinicie
Cu toţi mâinile vă daţi!
Hai, copii de-acelaşi sânge! hai cu toţi într-o unire
Libertate-acum sau moarte să cătăm să dobândim.
Pas, români! lumea ne vede… Pentru-a Patriei iubire,
Pentru-a mamei dezrobire
Viaţa noastră să jertfim!
Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!
Care vede-n a lui ţară libertatea re-nviind,
Fericit, măreţ acela care sub un falnic soare
Pentru Patria sa moare,
Nemurire moştenind!
ODĂ OSTAȘILOR ROMÂNI
Juni ostaşi ai ţării mele, însemnaţi cu stea în frunte!
Dragii mei vultani de câmpuri, dragii mei şoimani de munte!
Am cântat în tinereţe strămoşeasca vitejie,
Vitejie fără seamăn pe-acel timp de grea urgie
Ce la vechiul nostru nume au adaos un renume
Dus pe Dunărea în Mare şi din Mare dus în lume!
Vin acum, la rândul vostru, să v-aduc o închinare,
Vin cu inima crescută şi cu sufletul mai tare,
Ca eroi de mari legende, vin să vă privesc în faţă,
Voi, nepăsători de moarte, dispreţuitori de viaţă,
Ce-aţi probat cu-avântul vostru lumei pusă în mirare,
Că din vultur vultur naşte, din stejar stejar răsare!
De la domn pân’ la opincă, duşi de-o soartă norocoasă,
V-aţi legat în logodire cu izbânda glorioasă
Şi-aţi făcut ca să pricepem a trecutului mărime,
Măsurându-vă de-o seamă cu-a strămoşilor nălţime,
Şi-arătând, precum prin nouri mândrul soare se arată,
Cine am fost odinioară, cine iar vom fi odată!
Să trăiţi, feciori de oaste! Domnul sfânt să vă ajute
A străbate triumfalnic în cetăţi şi în redute,
Ca la Rahova cu tunul, ca la Griviţa cu zborul,
Ca la Plevna, unde astăzi cei dintâi aţi pus piciorul,
Înfruntând pe-Osman-Gaziul, şi prin fapt de bărbăţie
Ridicând o ţară mică peste-o mare-mpărăţie!
O, viteji de viţă veche! Auziţi în depărtare
Acel vuiet fără nume ce răsună ca o mare? …
Sunt bătăile de inimi al întregui neam al nostru
Ce adună zi şi noapte dorul lui cu dorul vostru,
Sunt vărsările de lacrimi pentru-acel care se stinge,
Sunt urările voioase pentru-acel care învinge!
O! români, în faţa voastră, colo-n tainica cea zare,
Vedeţi voi o rază vie care-ncet, încet răsare,
Străbătând prin umbra deasă de lungi seculi adunată?
E voiosul fapt de ziuă mult dorită, mult visată,
E lumina renvierei, e luceafărul sperărei,
E triumful luptei voastre, soarele neatârnărei!
Dragii mei! din focul luptei oţeliţi când vă-ţi întoarce
La cămin, unde românca, aşteptând, suspină, toarce,
Tot poporul: rudă, frate, soră, mamă şi părinte,
Ca la domni, cu pâni şi sare, vor ieşi vouă-nainte.
Căci din voi fieştecare poartă-n frunte o cunună
Şi de gloria de astăzi, şi de gloria străbună!
Pas dar! Pas tot înainte! Timpul vechi din nou zioreşte!
Viitorul României dat-au mugur ce-ncolţeşte!
O, copii! de voi sunt mândru! simt acea mândrie mare
Care creşte cu mărimea unui neam în deşteptare.
Mi-am văzut visul cu ochii, de-acum pot să mor ferice!
Astăzi lumea ne cunoaşte: Român zice, Viteaz zice.
- Bogdan Petriceicu Haşdeu*
SĂ VORBIM ROMÂNEȘTE
Cugetarea românească
Are portul românesc:
Nu lăsaţi dar s-o ciontească
Cei ce limba ni-o pocesc.
Când românul se-ndârjeşte,
Din ţărână când mi-l scoţi,
El îţi toarnă româneşte
Un blestem de şapte coţi.
Când de dragoste s-aprinde,
El vorbeşte lin şi blând
Încât dorul te cuprinde
Dulcea-i vorbă ascultând.
Niciodată altă limbă,
De pre buze româneşti,
Nu se-ndoaie, nu se schimbă
După gândul ce gândeşti.
La mânie, la iubire,
La suspin şi chiuit,
După chiar a noastră fire
Graiul nostru e croit.
La iubire, la mânie,
La chiot şi la suspin,
România-i România
Cu fagur şi cu pelin.
Sucind limba românească,
Stricând graiul strămoşesc,
După moda franţuzească,
Sau cu modul latinesc,
Ne-am strâns minţile cu fracul
Şi simţul ne-am îmbrăcat
Cu haina, de unde dracul
Copiii şi-a înţărcat.
Românimea cât trăieşte
Graiul nu şi-l va lăsa;
Să vorbim dar româneşte.
Orice neam în limba sa!
___________________________________
* Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838 –1907): Enciclopedist, folclorist, lingvist, jurist şi filolog, mare personalitate a culturii române, născut în ţinutul Hotin, identificat cu întreaga viaţă culturală, ştiinţifică, socială şi politică din vremea lui.
MARȘUL LUI IANCU
Astăzi cu bucurie
Românilor veniţi
Pe Iancu în câmpie
Cu toţi să-l însoţiţi
Spălaţi armele voastre
Degrabă s-alergăm
Din locurile noastre
Pe duşmani s-alungăm.
Iancule mare,
Bravule tare,
Cu noi să fii
Tu însoţeşte
Şi însufleteşte
Pe ai tăi fii.
Optzeci de oi despoaie
Şi prin frigări le pun
De fluier, de cimpoaie
Pădurile răsun.
Românii se aşază
Pe lângă un mare foc
Şi Iancu ospătează
Cu dânşii la un loc.
Iancule mare,
Bravule tare
Cu noi să fii
Tu însoţeşte
Şi însufleteşte
Pe ai tăi fii.
Sunt gata. Stau cu toţii
Să se coboare-n văi
Să izgonească hoţii
Şi-a neamului călăi.
Iancu merge înainte
Pe un cal cu ager curs
Iar peste îmbrăcăminte
Purta piele de urs.
Cine a sta-n cale
Iancului mare
Şi brav român,
Fulger şi trăznet
Peste a lui creştet,
De la români.
Iată-i voioşi porniră
Românii cei voinici
Ca lanţul se înşiră
Pe a munţilor poteci
Nevestele cu jale
Privindu-i lăcrimând
Îi urmăreau pe vale
Cum se duceau cântând.
Cine a sta-n cale
Iancului mare
Şi brav român,
Fulger şi trăznet
Peste a lui creştet,
De la români.
- Mihai Eminescu*
CE-ȚI DORESC EU ȚIE, DULCE ROMÂNIE
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!
_________________________
* Mihai Eminescu (1850 – 1889). Lumina cea mai limpede a verbului românesc, Mihai Eminescu s-a fost ivit sub soare în satul Ipoteşti / Botoşani ca să vadă şi oamenii acestui pământ al nostru cât de frumos le este sufletul şi graiul. Poet singular între poeţii din cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, încă neegalat în literatura română, adevărat Luceafăr pe cerul poeziei noastre, înaltă conştiinţă a neamului, patriot născut iar nu făcut, jurnalist lucid şi înalt veghetor la Timpul cel de-a pururi sinonim cu «ziua cea de azi», el rămâne până se va ivi « un alt crin de tăria parfumurilor sale» pecete de nobleţe a marii poezii româneşti.
DOINA
De la Nistru pân-la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân-la Mare
Vin muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte;
Sus la munte, jos pe vale,
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşază pe la noi;
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate.
Numai umbra spinului
În uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul
Codru frate cu românul
De săcure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă
Sărac în ţară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia
Și neamul nemernicia!
Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las-arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor,
În sama părinţilor,
Clopotele să se tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând!
De-i suna din corn o dată
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Îţi vin codrii-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară,
Din hotară în hotară
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!
(Apărută în Convorbiri literare, XVII, 4, 1 iulie 1883)
SCRISOAREA III-A
[…]
La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari…
Numa-n zarea depărtării sună codrii de stejari.
Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
– Ce vrei tu ?- Noi ? Bună pace ! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.
La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
– Tu eşti Mircea ?- Da-mpărate !- Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
– Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit !
Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila măriei-tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace de-i război.
– Cum ? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot ?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus !
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii !…
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins?
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură nempăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag ?
Şi purtat de biruinţă, să mă-mpiedic de-un moşneag ?
– De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce-l priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă –
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai val vârtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji ?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus ?…
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus ?
Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,
A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Eu ? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid !
Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium !
Codrul clocoti de zgomot, şi de arme, şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă, şi ca ropotul de grindini,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…
Urlă câmpul şi de tropot, şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedeştri, colo caii se răstoarnă,
Cad săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă
Şi lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanului şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.
–––––––––-
VA URMA