M-am recules pe piscuri de tăcere
Urcând prin timpul vechilor romanţe,
Prin lumea mea aflată în cădere
S-au micşorat ditanţele-n distanţe.
Pe tălpie-mi tocite de-anotimpuri
Crescut-au ţepi din dansuri la ospeţe,
Şi nu mai pot păşi pe moi nisipuri
Ca marea să m-alinte cu blândeţe.
Furtunile mă caută prin gânduri
Neliniştea mă-ncarcă cu zăpadă,
Pe-artere am zidite nişte poduri
Iar ochii, noi iubiri nu pot să vadă.
În fiarele ce mersul mi-l prezervă
Rugina curge fără încetare,
În braţe port picioare de rezervă,
În suflet mi-arde focul în ninsoare.
Pe ţurţurii ce s-au lipit de gene
Se-adună alte ierni pentru paradă,
Din ochii-mi stinşi, surâsuri fotogene
Au dispărut lăsând dureri să cadă.
În tolbă-mi pun bucăţi de asfinţituri
Ce le-am primit ca daruri la ursire,
Şi mă îndrept spre spre nori, spre infinituri
Cu carul vieţii plin de împlinire.
——————————
Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU
18 mai 2019
Un poem frumos curgător, o construcţie lirică emoţionantă, cu metafore pline de miraje si simboluri bine aşezate. Felicitări autorului!