Te caut
Soarele-și închide ușor pleoapele de plumb,
Razele sale după munții înalți se ascund,
Se lasă întunericul, cortina sa stă să cadă,
Iubite unde ești în noaptea asta oarba!?!
Te caut neîncetat în bezna nopții adânci,
Cu privirea rătăcind prin colțuri stinghere,
Orele se deapănă încet, îmi par mai lungi,
Ploi de tristeți mă ard în lipsa ta cu durere.
Îmi e greu fără de tine să știi tot mai mult,
Sunt ca o luntre pe valurile vieții purtată,
Tăcerile-n mine mă dor atâta de crunt,
Inima de însingurare grea îmi este secata,
Zilele și nopțile fără de număr se scurg,
Mă urmăresc mereu amintirile din trecut,
Viata-mi trece, acum e zi, acuș e iar amurg,
Până când te voi cauta, de ce nu pot să te uit?!,
Toamna anilor pe umeri ca o haină apasă,
Dorul de tine cu foc în jar mă arde nespus,
Mă petrec prin lume, răzbat cu inima arsă,
Gândul îmi rătăcește doar spre al vieții apus,
O teamă groaznică – mi inundă sufletul stins,
Disperată te caut, te caut iubite neîncetat,
Mă întreb în sine, oare ți-e bine unde te-ai dus,
De nu-ți pasă de sufletul meu îngenuncheat?!?
Primăvară de dor,
Au rămas câteva stele, rebele,
Ce-n noapte pe lună o însoțeau,
Eu privind țintă în cer către ele,
Am lăcrimat de dor fără să vreau,
A înflorit iubite din nou caisul,
Pe care noi doi l-am sădit,
Cât de frumos îmi era visul,
Din care zorile m-au trezit.
Cad lin petalele dintr-insul,
Curcubeu de ploi cu flori,
Mă abțin să-mi ascund plânsul,
Căci nu te mai pot zări în zori.
Este iubite iarăși primăvară,
Simți cât dorul poate să doară,
Eu privind cerul în fiece seară,
Mă sfârșesc în lacrimă amară.
Nopți și zile le petrec oftând,
Visele mi-s clipe de ceara-mpletite,
Și cad florile din cais pe rând
În zori, și visele-mi sunt risipite.
Dragostea mi-e floare în ploi,
Scuturata pe pământ petale,
Din caisul pe care l-am sădit noi,
Rămas amintire de dor și jale.
Cugetare,
Privesc nedumerita, câteodată cerul,
Apoi aplec privirea tristă în pământ,
Vrând să -nteleg și să dezleg misterul,
De ce trăiești, apoi sfârșești într-un mormânt?!?.
Pe ceru-nalt se-arată-n zi mândrul soare,
Ce-și revarsă razele calde, senine peste noi,
Viața e trecătoare, primăvara covor de floare,
În toamna ei covor de frunze bătute de ploi.
La fel și noi oamenii cu toții în viață suntem,
Bucuroși, când în suflet doar fericire avem,
Dar dintre noi sunt și abătuti de către destin,
Ale căror zile se trec în oftat și-n suspin,
Rele sau bune zilele și nopțile încet se scurg,
Acum e dimineață acuș este din nou amurg,
Privim spre cer și la Dumnezeu ne rugăm,
Și-i mulțumim nespus cât în viață suntem,
Și astfel zile și nopți se trec ușor pe rând,
Cu Dumnezeu în suflet, în inima și-n gând,
Ne trecem iată viata noastră pe-acest pământ,
Precum o zbatere de-aripă a adierii unui vânt!
——————————-
Elena TUDOSA
9 mai 2019
Felicitări