Te pierzi, iubite, din tot ce noi am fost,
Arzi stele-ascunse-n toamna unui ieri,
Văzduhuri de azur le stingi făr’ adăpost,
Însingurări îmi lași, prin macii altei veri.
În mine se adună neclipa ce-mi revine,
Din gările de ieri, prin ochii altui timp,
Te-am așteptat în lacrima ce-mi vine…
Copacul meu stingher ce n-are anotimp!
Prin gând hoinar mă ningi cu primăveri,
Răsfiri în calea mea, de săbii tremurând,
Muguri de flori pe tâmple-mi cad păreri,
Tăiș cu dinții strâmbi, de tine așteptând!
Îmi treci tăcut prin porți albite-n visuri,
Vânat de vânt, de duhuri nelumești,
Mă-nduri tristeții deschizând abisuri,
Pe chip de lut cuvântul mi-l rănești.
Când pala nopții drumu-ți îl închide,
Și vrei trecutul tot să îl privești,
Pe-obrazul tău șiroaie trec avide…
Așa grăbit, cu palma le strivești.
Altă cărare cu ardoare măsurând,
Ca Shiva inocent te-asemăn unui zeu,
Brățări de foc pe glezne-ți tremurând…
Scrutând către cenușa unui nou… mereu.
—————————-
Gia STANCULET
16 aprilie 2019
Imagine Internet
Superb !
Am reuşit să vad, dincolo de aceste versuri, frumuseţea unui suflet !
Felicitări !