Au ruginit în mine pădurile de dor
şi nu mai e răcoare demult la umbra lor.
Dumbrăvile sunt mute.
Nici păsări şi nici ciute.
Doar lupii resemnării, urlând prelung, mă vor.
De-atâtea dese-averse
potecile sunt şterse
şi nu mai găsesc drumul spre ultimul izvor,
ce-n loc de apă lină
vărsa zglobiu lumină
care avea într-însa ceva răcoritor.
Pe unde-o fi bordeiul
care mi-a fost temeiul
şi-unde cioplit-am aripi întâiului meu zbor?
Acum mi-am făcut casă
şi chiar dacă-i frumoasă
tânjesc timpul în care păream un cerşetor,
iar ploaia de regrete
trezeşte-n mine-o sete
în care-i doar risipă şi arşiţă de zor!
————————————–
Anatol COVALI
București
17 aprilie 2019