E PREA TÂRZIU…
Te-am aşteptat… cu timpu-mi amorţit,
Cu şoapte tremurânde, suspendate…
Acum ţi-ajung şi-ţi spun cât te-am iubit,
Cu doruri sângerânde, de lamă de cuţit,
Şi-uscate lacrimi în batiste înnodate…
Pe malul mării, adese-am mai venit,
Căutând vreo urmă, a paşilor pierduţi…
Aceleaşi stânci, acelaşi val şi infinit,
Doar noi lipseam, unu-n nadir, altu-n zenit,
Pe scena timpului, la teatrul lumii, muţi…
Poveste tristă… c-un început şi un sfârşit,
Răspusuri la-ntrebări, pe veci neterminate…
Eroii… noi, prin ce pustiu ne-am pripăşit,
Speranţe, gânduri, în vânt s-au răvăşit…
Rămaşi pierduti, cu mâinile-mpreunate…
Într-un târziu, venit-ai tu… eu, nicăieri…
Adus d-ecoul vocii pe marea zbuciumată…
Plutind pe undeva, sunt agăţată de un ieri
Oricât să-mi spui acum, că fără mine pieri,
Eu zic că am pierit demult, atunci… odată…
VIAŢA… O PARTIDĂ DE ŞAH
În faţă, viaţa-mi se-ntinde ca pe-o tablă de şah,
Pe alb încep drumul, cu pas timid în zig-zag...
Mă-nsoţeşte-n surdină dulcea Sonată de Bach,
Făcând jonglerii, când de clovn, când de mag.
Mă strecor să răzbat… Pion printre ceilalţi pioni,
Negru sau alb, ce contează, de alţii-s aleasă…
De la cei mai umili, pană la Regi, sunt bufoni
Chiar Regina, închisă în Turn, e tristă mireasă…
Un Cal prind, sălbatec, strâns de căpăstru îl ţin,
Avutul în coastă-l-ascund, de treizeci de-arginţi…
Trag firul ghemului-n labirintul prescris de Destin,
Neştiind de păgână voi fi… sau fi-voi-ntre sfinţi !
Mă silesc cât mai bine să fac, aşa ca-nţeleaptă,
Pe drum să nu rătăcesc şi să-l ţin cât mai drept…
Cântăresc dinainte-n balanţă, luând fiece faptă,
Cine ştie, poate-o soartă mai bun-am s-aştept…
De Turnuri vor cade, Nebunii de fi-vor în treacăt,
În final de partidă, Calul cel alb mă aşteaptă…
Alba Regină, la şah-mat, poate-mi lasă un lacăt,
Să-l deschid c-o cheie lăsată pe ultima treaptă !
CE VREMURI…
Azi…
Ce linişte apăsătoare îmi pare că-i pe drum,
Ţipenie de om nu văd umblând pe stradă…
Au dispărut cu toţii, parcă spulberaţi, ca fum,
Nu mai auzi nici a acordeonului cantadă…
De ce
Îmi par azi oamenii inerţi, încruntaţi şi trişti ?
Se-ascund parcă şi de-a soarelui lumină…
Nici ţie chiar nu-ţi vine din loc să te mai mişti,
Nu-ţi pasă dac-afară-i noapte sau e zi senină…
Cum
S-a schimbat aşa de mult viaţa de-altădată ?
Nu mai vezi ochi sprinţari şi feţe zâmbitoare…
Încruntaţi cu toţi suntem, neştiind dac-odată,
Vreo soartă mai bună vom avea sub soare…
Unde
Au dispărut copiii adunaţi la jocuri în ogradă,
Cu vocile zglobii, răsunătoare în ureche ?
Nu-i mai vezi de mânuţă prinzându-se pe stradă
Sau, pe baca să mai stea, c-atunci câte-o pereche…
Când
S-a schimbat lumea, neprinzând de veste oare ?
Nici miorlăituri de pisici n-auzi, lătrat de câini…
Nimic nu ne tulbură, înmormântare, sărbătoare,
Nu mai râd oamenii c-atunci, prinzându-se de mâini…
Vreau…
Să iau trenul din Gara Vieţii întorcându-mă-napoi,
Spre anii, acei de neuitat, romantici, de-altădată…
Acolo să rămân cu bune, rele, trăitele de noi,
În vremurile de azi, să nu mă mai întorc vreodată !
————————————
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
16 aprilie 2019