Lucian MĂNĂILESCU: Poeme

PAHARUL CU FLUTURI

 

În noaptea mea, cu somn în serpentine,
ai năvălit, mai palidă ca varul,
să ningi cu crini şi-înlăcrimări feline,
spunându-mi c-a murit Emil Brumaru.

 

 

Mi-a-mbătrânit iubirea dintrodată,
uitând adolescenţa de o vară
în care mi-ai citit, înmiresmată,
poema lui perfidă şi amară.

 

De-atunci parc-a trecut o nemurire…
Mai toarnă fluturi, umple-mi iar paharul,
afară e un viscol de iubire,
prin care trece trist Emil Brumaru.

 

HOMEOPATIE

 

Îngerul mi-a completat un lung bilet
de externare din purgatoriu
şi m-a trimis acasă să-mi văd
de viaţă şi de moarte, recomandându-mi
numai lucruri amare şi câteva
picături pentru ochi – pe care
să le pun sub pleoape dacă
se-întâmplă să mă ningă vederea.

De fapt ştiam demult toate astea,
fotografiile mele se molipseau
de alzheimer, mă dureau mâna iubitei
şi tăcerile ei, auzeam tot mai des
cum inima bate cu pumnii
în pereţii întunericului, şi nici
de fericire nu puteam să mă vindec.

Acum, când totul a devenit incurabil,
stau la fereastră şi mă tratez
cu buburuza răsăritului de soare.

 

LICANTROPIE

 

Şi mai ducă-se dracului toate
cuvintele astea palide, toate
florile de nu-mă-uita, toate
lacrimile şi toate gloanţele
trase în tâmplă!…

 

Nu-mi mai trebuie
duminicile tale cuminţi,
nu mai vreau să te aştept,
să te uit, să-ţi cad
în genunchi, nu mai vreau
să mor în fiecare zi pentru tine!

 

Vezi ce viscolită e iubirea?

Acum am redevenit fiara
din encefal, licantropul care
muşcă din zăpadă până când
începe să curgă sânge.

 

CÂND AM TRĂIT?

 

Au fost nopţi şi ani, au fost cărţi arse pe rug
şi drumuri în deşert, ţărmuri de mare şi amintiri
luxuriante, laşităţi şi trădări şi fotografii la minut,
lecţii de istorie şi insectare cu îngeri, au fost cioburi
din vitraliul contrafăcut al esteticii suprarealismului,

şi iluzii mov şi confetii multicolore la sărbătorile
cu steaguri şi cântece şi, Doamne, ce tineri eram,
bâjbâind printre toate astea, visând că într-o zi
o să strângem de beregată întunericul!

 

Am murit puţin câte puţin, în războaiele cu noi înşine.
am măsluit poveşti despre fericire, improvizând
ferestre spre cer sau picanterii glorioase şi
viaţa noastră s-a mutat dintr-o străinătate în alta,
şi timpul trecea tot mai repede şi tot mai amar.

 

De aceea vă întreb, cu disperare: noi când am trăit?

O galaxie gigantică, sau tot universul
nu pot îndura atâta durere câtă poate îndura un suflet,
un biet suflet de om răstignit între stele.

 

Uitaţi-vă în jur, la muţenia acestui secol, la
minunile de plastic şi la roţile lui dinţate!
Priviţi bine, sunt bâlciuri şi piramide şi afişe despre
ziua de mâine, cetăţi în ruină şi catedrale de aer.

 

De aceea vă întreb iar, cu gura amară de cuvinte,
când rătăcim îndurând frigul şi iubirea:
Noi când am trăit?
În care secol, în care secundă?

 

ŞEHEREZADA

 

O mie şi una de nopţi,

pentru fiecare noapte

câte o viaţă ucisă, pentru fiecare

îngenunchere o rafală

de fluturi negri.

 

Desculţă e vremea miracolelor,

la porţile Damascului

nu mai târguieşte nimeni

lumina ceaiului verde,

copiii nu mai ascultă poveşti

decât în limba engleză

sau în ruseşte

 

De pe o pagină veche de carte

Shahryar priveşte îngândurat

cum capul Şeherezadei

îmbătrâneşte sub tăişul de aur

al lunii.

 

LECŢIA DE ISTORIE

 

În anestezia protestelor tulburi
omul cu inimă de câine,
exersează mahmureala memoriei.

 

În piaţă murmurul benerelor
rostogoleşte melci albaştri şi
umbre ţestoase, mulţimea se agită
şi face cu mâna zilei de mâine.

 

– Iată, dragi copii, explică diriginta,
acestea, în poziţie de drepţi,
sunt statuile, mai departe vedeţi
şinele de tramvai şi în capătul
pieţei, dincolo de ceasul cu cuc,
lacrimile de plastic ale ploii.

 

Aşadar, aliniaţi-vă frumos, cu faţa
la zid, şi spuneţi-i domnului ministru
ce lecţie aţi pregătit pentru azi
şi ce vreţi să vă faceţi
când veţi fi mari…

 

ZEPPELINUL

 

Cineva ne înghesuie în zeppelinul

bunăvoinţei, ne îndoapă

cu hieroglife şi ne lasă să plutim

precum norii, între cer şi pământ…

 

De acolo, de sus, se văd doar umbrele

de catedrală ale iluziei.

 

Rochia ta, iubito, trece surâzătoare

printre frunzele toamnei şi

din bâlciul cotidian zboară

confeti şi panglici…

 

De aceea vă spun, cineva se joacă

de-a viaţa noastră, tăcerea

ne bagă degetele în urechi,

ceasurile se umplu de greieri

şi zeppelinul abia se mai vede…

 

ZĂPADĂ SPULBERATĂ

 

Mai ştii, iubita mea, să-mi fi mireasmă

Cum eu îţi sunt de-a pururi ţie ram?

Mai ştii zăpezile de flori şi fluturi

Pe care eu ţi le ningeam la geam?

 

Mai ştii să zbori în gânduri crenelate,

Prin palide miresme de gutui?

La mine-n vis, în fiecare noapte,

Lumina are ochii tăi căprui…

 

Şi te aştept, în trenuri fără gară,

Când cerul cade-n ceaşca de cafea,

Şi-n amintiri mereu se face vară

De parcă aş muri la nunta mea…

 

O să te-aştept în viaţă şi în moarte,

În ierni, în nori, în gând, în infinit,

Să-ţi fiu atât: zăpada spulberată

De viscolul cu care te-am iubit…

 

FEREASTRA OVERTON

(variantă)

 

În duminica asta, frumoasă ca o biserică,

dracul s-a suit pe cochilia lui Dumnezeu

şi nechează şi ţine discursuri  despre

fericire şi despre  asteroidul Apophis,

canalele TV transmit în direct premoniţiile

lui Putin, lumea se distrează  şi râde de se omoară,

urmează un nou film de desene animate,

cu Donald şi Trump, comedia din bâlci se învârte

în jurul axei celeste, afişele multicolore

ale realităţii se caţără pe ziduri, în Mexic

au năvălit hoardele de piatră ale mayaşilor,

strivind cu tăcerea lor sângeroasă  spiritul

misionar al sutanelor bunăvoinţei.

 

Ca de obicei Sfânta Inchiziţi va face dreptate,

Torquemada şi Albă ca Zăpada pândesc

muzeele şi bibliotecile, glifele istoriei

sunt noduri pe care nici Alexandru Macedon

n-ar putea să le mai desfacă, în Anno Domini 2019

disperarea cumpără indulgenţe..

 

O libertate gonflabilă, un rictus

împodobit cu ghirlande survolează viitorul,

doar o mie de leghe sub mări ne despart

de misterioasele insule ale copilăriei,

acolo unde se desfăşoară marele maraton

al dansului pe sârmă: „Domnişoară dansaţi! şi

nu răspunde nimeni – a murit Emil Brumaru,

staţi liniştiţi, va fi anunţat şi decesul lui

la telejurnal, după manelele de rigoare, părerile

Occidentului blond care ne aplaudă

cu tandreţe indiferentă şi codurile multicolore ale ploii!

*

În pauza publicitară: prezervative şi gay,

luxul unor zile de sticlă, călătorii în Tahiti, miracole,

gări şi cutremure, deasupra lumii se închide

marea fereastră Overton: „Urmează ziua de mâine

cu peronul pe partea stângă!”

–––––––––––-

Lucian MĂNĂILESCU

Buzău

27 martie 2019

 

 

Lasă un răspuns