Flori de cais
Flori de cais cu albe petale
Glob de lumini din veri ancestrale
Floare de fluturi cu multe aripe
Mângâi sperantele-n scurtele clipe
Prins de corole cu mâna înaltă
Scăpată din Ceruri, divina lui daltă.
Mâna te-atinge și toată te tremuri
Și astăzi,și ieri, și mâine, și-n vremuri.
Sufletul meu este-n tine de-acuma
Și mâine, și-n toamnă , când cade bruma.
Mi-e sufletul plin de tine şi-n taină
Și-n sânge,și-n vene, și-n carne, și-n haină.
Scutiri țărânii nesupuse covoare
Și nimeni nu știe de trupul te doare.
Strânge-mă-n tine și mângâie-mi gândul
Și-ți las moștenire… și slova… și-afundul !
Flori de măr
Cănd noaptea peste noi se-apasă
Și Luna s-ar miji să cadă
Ori pare că cere să vadă
Cum toți ne-adunăm către casă.
Mărgelele lumii celeste
Pe sânul de cer ce tresare,
Cad stele de parcă-i ninsoare
Iar noaptea fuge, ca-n poveste.
Dar vântul strecoară obraznic
Și sfârtecă alte redute,
Împrăștie flori ce-s pierdute
Sub mărul gătit ca de praznic.
Și noaptea se stinge albastră
De nu știi de-i cerul, ori marea,
Ori poate se-ntoarce ninsoarea,
Pe-a Cerului sfântă fereastră.
Dar eu sunt un pictor al verii
Ce tace din vreme, în vreme,
Când nu știe-a scrie poeme,
Sunt timpul uitat prin vecernii.
O floare prin mine oprește
Văzduhul în gen de femeie,
Adun primăvara-n muzee
Cad flori de măr îngerește.
Vreau a florilor stăpână !
Muguri verzi de ramuri prinși
Prin crenguțe ruginite,
De prin iarnă, adormite,
Cu cireșii, proaspăt ninși.
S-au topit zapezi de iarnă
Și-au intrat în călimară
Vântul cald, de primăvară,
Mi-a mai alungat o haină
Soarele-i galben, oglindă,
Peste bolta lui ascet,
Și coboară-ncet, încet,
Cât Pământul să-l cuprindă.
Peste dealuri toporașii
Îmbrăcați în rochii mov,
Și citesc ca-ntr-un ceaslov
Parcă-s mîrii, ori nuntașii.
Dar ce mult e până-n seară
Stelele pe cer, cărări,
Înspre cele patru zări
Și miros a primăvară.
Apuc soarele de mână :
-De la noi, să nu te muți ,
Poți ușor să mă săruți,
Vreau a florilor stăpână !
O, tei bătrân!
O, tei bălai prinzi soarele ascet
Iar el te strânge-n timp universal
Din valsul vostru-n altul, ancestral,
De nici nu știi, de-i vals, ori menuet.
Și intră vântu-n tine…om bătrân
Să își adune-n bască floricele,
Pentru puține zile și cam grele,
În contemplare nu știu ce să-i spun.
Penița mea se rupe-ntr-o consoană
Și-a rupt în două inima-n cuvânt,
Că vârfu-i din țărână, ori pământ,
Și-a rupt ravaşul, i-a făcut o rană .
O, tei bătrân, în tine-mi aflu leacul,
Leac le erai bătrânilor țărani,
Și li te dăruiai pe tot și fără bani
Când te amestecau prin trup cu liliacul.
Magnolie, ești flori ori lumânare ?
Magnolie, esti flori ori lumânare ?
De ești celestă ori zăpadă-ți spun,
Cu mâna tremurândă mi te-adun
Deschisă nufăr, peste chip de soare.
Pierdută-n versuri azi de mulți poeți,
Pe crengi golașe pare că te-ngropi
Eşti patrafir, ori grâul strâns în snopi,
Epistolă, din vremi făr’ de peceti.
Și se mai plimbă-n tine câte-o boare,
Iar noaptea te așterne-n grija ei
Să nu te fure blestemații zmei,
În scurta viața ta, flori lumânare.
În noi se-ascunde chipu-ți să apună,
Din an, în an, cu gândul te-om seduce
Când prindem lumânării verde cruce,
Și ne-nchinăm prin timpuri să rămână.
————————————————–
Emma POENARIU SERAFIN
Sibiu
14 martie 2019