TU, ZÂNĂ A PĂDURII…
(dedicată fiicei mele Artemis la împlinirea vârstei de18 ani)
Ooo, Tu, preafrumoasă Zână a pădurii,
Ce-agale te preumbli, printre copacii goi și triști,
Să nu te temi, că-ți vei uda poalele și condurii…
Sub bruma nopții, amorțit-au greieri-trubadurii,
Din frunzișul răscolit, de vânturile ca moriști,
Trezește-i, le-arată că exiști !
Cu mâna-ți delicată, trunchiuri atinge și ramuri,
Dă-le-o binecuvântare, că multe-au mai pătimit…
Alungă gerul crunt și pune crivățului hamuri,
Fă mugurii să crape și-aer umple cu balsamuri,
Izgonește iarna, din crângul cel mut și adormit
Și eu, ofrande-am să-ți trimit !
Zâna mea, cu flori-mpletite-n păr, de albăstrele,
Dă iarăși viață-n jur, la firul de iarbă, copăcel…
Topește neaua iernii, din mantalele ei grele
Să vină primăvara, din colivia-i cu zăbrele
Ajutând capul să-și scoată, timid primul firicel,
De prin zăpezi un ghiocel !
Înapoi cheamă să-ți vină păsările călătoare,
Izvoarele fă-le să susure curgând nestăvilit…
Din somnul lor adânc, trezește pe viețuitoare,
Din soare-adună raze, pe cele mai lucitoare
Și-acolo unde pământul e gol, negru, dezvelit
Sau, cu mucegaiuri învelit,
Tu, Zână bună, umple din nou pădurile cu flori,
Răsărind iar viorele, toporași din uscăciuni…
Trezește-ne ochii goi, iarăși la viață și culori,
Văzduhul, cu cânt de ciocârlie și privighetori,
Înflorește muguri, din roze rochii fă, în păr cununi,
Din maci, păpădii și mătăciuni !
PENTRU ÎNC-O-MBRĂȚIȘARE…
Mă poartă iarăși pașii, un călător trist și pribeag,
În satul unde m-am născut, la căsuța-mi cu cerdac…
La taicutul meu bătrân, ajuns acuma un moșneag,
Așteptând cu maica-n tindă, sprijinită-ntr-un toiag,
Să mă mai vadă o dată, până le-o suna de veac,
Eu, încercând să mă prefac,
Că nu le văd de doruri, în lacrimi-notând ochii plânși,
De durerea despărțirii, ce-a pus între noi hotare…
Cu toții am îmbătrânit, fost-am de poveri constrânși,
Pe unde soarta ne-a zvârlit și-acuma-n brațe strânși,
Mă-ntreb… cât om mai avea puteri de frământare,
Curaj, de-o altă așteptare ?
Mă dor uscățivele lor trupuri, de ani și gârbovite,
Cu mâinile lor bătucite, zbârcite, tremurânde…
Mă dor și fețele îmbătrânite, de trudă istovite,
Cu ochii-n vid pierduți, ca ferestre goale, coșcovite,
Pline de iubire resemnată-s privirile lor blânde,
Cu inimi triste, sângerânde…
Doamne, cât aș vrea-napoi să poți întoarce anii,
Să ridici povara de pe-ai noștri umeri obosiți,
C-am îmbătrânit și eu și părinții-mi în strădanii…
Să mai zâmbesc-aș vrea căsuță mică și castanii,
C-atunci, cu rude multe, bunici, musafirii poposiți,
L-anii-aceia, cu toții regăsiți…
Să-mi văd măicuța iară, tânără c-atunci, sprințară,
Pe tata cu mustața-i neagră, șapca pe-o ureche…
Iar eu… EU, copilă veselă, codană și năbădăioasă,
Ajunsă fetișcană, cu zâmbet dulce, mlădioasă,
Crescută cum se cade, după datina străveche
Și mândră, fără de pereche…
————————————
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
8 februarie 2019