Frecvent este exprimată și se vădește o esențiala neînțelegere a conceptului de “adevăr”.
Deși este adesea folosit (de fapt prea de multe ori), înțelesul conceptului este aproximativ și fluid. În esență este un simptom al nepăsării față de “cuvânt” și față de importanta lui în general. Este o ispită a vremii pe care o trăim. Este uitat faptul că realitatea văzută există și se menține prin “cuvânt”. Este nesocotit însuși elementarul truism după care “cuvintele au înțeles”. Acest simptom este încă mai dureros căci deliberat se caută “relativizarea” adevărului. ”Globalismul”, sordida ideologie care domină puterea actuala, ”imperiul sodomit”, se întemeiază pe relativism, pe confuzia noțiunilor, pe schimbarea înțelesurilor și așezărilor din veac. Sunt cei care limpede au fost avertizați:” “Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumina; care socotesc amarul dulce și dulcele amar! Vai de cei care sunt înțelepți în ochii lor și pricepuți după gândurile lor! Vai de cei viteji la băut vin și meșteri la făcut băuturi îmbătătoare! Vai de cei ce dau dreptate celui nelegiuit pentru mită și lipsesc de dreptate pe cel drept!“ (Isaia,5, 20-23).
Cu aceste gânduri este de folos să ne reamintim că în primul rând “adevărul” nu este suma unor concepții sau evenimente și, încă mai puțin, ”adevărul” nu are nici o relație cu părerea “majorității. Adevărul este o Persoană. Iar această persoană este simultan: ”Adevărul și Calea și Viața”; deci existența, devenirea în existența și starea în existența.
Într-o asemenea înțelegere este imperativ că toți și fiecare să căutăm să ne raportam și să căutăm să ne asemănăm Adevărului. Încă mai stringent este acest imperative în anii maturității și ai senectuții, când nu mai există scuză pentru acțiuni prostești sau pentru râzgâiala.
În acei ani timpul se “contractă”, se grăbește, nu mai are răbdare. Este procesul care se petrece și în interiorul ceasurilor cu nisip. Prin deasă întrebuințare, boabele de nisip se aplatizează și curgerea lor este mai rapidă, ”timpul” devine mai scurt. La fel și în anii maturității și bătrâneții, repetivitatea face vremea mai “scurtă”. Este vremea când ultimele decizii pot fi luate, sunt pregătirile finale înaintea unei călătorii într-un tărâm veșnic. În față se deschide un spațiu infinit și, oricât ne-am codi să o spunem, necruțător. Fără directive și fără reper, aproape sigur ne vom rătăci în el. Iar această se deslușește, cred, în felul următor.
În tot cursul vieții si mai ales al copilăriei și tinereții, care este nespus de scurtă și relativă, uneori conștient, uneori inconștient, uneori din joacă, ne complacem în numeroase iluzii și roluri. Nutrim nenumărate păreri de sine și de multe ori ajungem să credem în ele cu strășnicie, suntem incapabili să avem despre noi o imagine minimal obiectivă și legată de “adevăr”.
Până la un punct acest lucru poate fi înduioșător și de înțeles, dar foarte adesea această stare, sentimental-plângăcioasă, în cel mai bun caz, și trufaș-ridicolă cel mai adesea, este o stare periculoasă.
Nu trebuie uitat că “iluzia” este singurul lucru pe care îl poate oferi negativitatea pură, altcum zis, necuratul, prin “iluzie” ne poate condiționa și stăpâni. Lămurit arată acest lucru Ernst Junger atunci când avertizează că trebuie să ne ferim, ” să construim planuri și scenarii negative căci, prin ele, oferim modele destinului.”
Revenind la idea anterioară, este deci necesar ca în anii maturității, și încă mai bine mult mai devreme, să căutăm să ne aflăm în referință și în asemănare cu Adevărul. Răspicat ne spune acest lucru Apostolul Neamurilor: ”Căci de vei mărturisi cu gura că Iisus este Domnul și vei crede cu inimă că Dumnezeu l-a înviat pe El din morți,te vei mântui”(Sf.Pavel,Români,10,9).
Este limpede că asta înseamnă concordanță între vorbă și faptă, între gând și realitate. Nu este suficient să avem sentimente înalte, este imperativ să le și trăim sau, minimal, să nu le contrazicem prin fapte. Într-o înțelegere mai largă acest lucru este cerut de însuși actul Întrupării. Dumnezeu cel neajuns, făcătorul cerului și pământului, văzutelor și nevăzutelor, se face om și sălășuiește între noi. Ce concordanță mai mare între “inimă” și “mărturisire” ar putea să existe? Mai înseamnă ceva, la această vârstă a deciziilor finale, ”teama”, ”prudenta” politică, compromisurilor sunt rușinoase. Este ultimul ceas în care mai putem spune ceea ce după cunoștință și conștiința noastră este adevărat. Este ultimul ceas în care mai putem mărturisi, ”crezut-am și pentru aceea am și grăit”.(Sf.Pavel,ÎI Corintieni,4:13). Iar la cele arătate mai trebuie menționat un lucru.
În ceea ce facem să nu ne luăm cu totul în ‘serios”, să nu adaptăm figuri solemne și mai ales triumfaliste, să ne ferim ca de foc de părerea de sine și de credința că cineva este de neînlocuit. Fiecare trecem prin epoci de “vârf”, de autoritate și, tot fiecare, trecem prin vremea când suntem obligați să ne smerim, vremea când ne este arătat că suntem vremelnici în lumea asta, fragili, marginalizați și pulbere. Să ne acceptăm cu seninătate și pace aceste “vârste” și să nu ne încredem în lumea asta și în ce poate ea oferi. Casa noastră veșnică este în altă parte.
Iar alernativa, legănarea în iluzii poate avea urmări dramatice. Vorbind despre “rătăcirea” care ne pândește, este oare “Altzheimer sau demența senilă o boala sau este altceva. Nu cumva este o rătăcire în spațiul existențial? Și putem crede că aceasta stare o va rezolva un Extraveral sau mai știu eu ce altă pastilă?
Este o vreme pentru toate și cu aceasta trebuie sa fim împăcați și în voia lui Dumnezeu.
—————————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, USA
7 februarie 2019