Ambientarea dintre mine şi Ioana Stuparu se realizează pe coordonatele accesării energiei Kundalini care se înalţă în aura divină. Spovedania este modalitatea autoarei de a comunica sfere lumeşti pe lângă cele creştineşti pe care le face la biserică. Duhul Sfânt îşi lărgeşte energiile în paginile cărţilor Ioanei Stuparu inspirându-i, fluidizându-i comunicarea în scris. Din pagini se degajează molcoma curgere a comunicării pe care scriitoarea o are şi în vorbire cu o voce de o muzicalitate aparte. „Cireşul spovedaniei” ne leagă încă o dată, făcându-mă să mă apropii de carte. În pasiunea încă acerbă pentru Mama Geea care ne dă toate frumuseţile cu flori, arbori, iarbă verde, munţi, fluvii, mare etc. etc, am cumpărat un apartament care avea chiar lângă balcon un cireş care înflorind se vedea în lumina lămpilor ca o imagine din rai, iar vara împreună cu prietenii îi culegeam fructele roşii, delectându-ne.
Ioana Stuparu vine în carte cu o lume a satului pe care o devoalează minunat într-un ton al românului care a adus din ancestralitate marile bogăţii morale. Jocul „Alunelului” în care energia dansului a îmbogăţit trupul şi sufletul neamului nostru este la fel ca Sârba din satul meu Teliu, unde este o Cetate dacică; „tel” este un cuvânt cu o vechime de 3.000 de ani, înainte de Hristos care însemna deal. T s-a transformat în d prin palatalizarea labialelor, şi e s-a diftongat. Astfel tel – s-a transformat în deal. Pe deal este Cetatea dacică din Teliu. Sârba din Teliu este a bărbaţilor dezlănţuiţi într-o energie pe care n-am mai văzut-o niciodată.
Ioana Stuparu a generalizat viaţa de la ţară. I-a dat o tentă naţională. Regionalismul a dispărut. Cum în Ilie Moromete anume l-a descoperit pe ţăranul român, în cartea „Cireşul spovedaniei” vom găsi viaţa la ţară din întreaga noastră Românie – comunicată prin motivele venind de-a lungul mileniilor, încluzând cele zece porunci descoperite de Shri Mataji Nirmala Devi, înainte de expunerea de către ea a Sahajei Yoga. Yoga, cuvântul vorbeşte este unirea dintre Yo – spiritul divin, prin energia Kundalini cu Ga – Geea, Zeiţa Pământului, Mama Geea, Gaya, Ga. Eenergia Kundalini este simbolizată în Şarpele de la Hamangia al cărui simbol a fost preluat fără a se consemna originea lui în spaţiul nostru, primind o altă denumire. Dar în cartea „Strămoşii Românilor” este prezent ca descoperire arheologică; arheologi din toată lumea comentează în această carte descoperirile arheologice din România iar obiectele se află în muzee, cartea consemnând respectivele muzee.
Scriitoarea Ioana Stuparu prezintă în carte motivele esenţiale ale existenţei în lumea satului. Motivul îndrăgostirii este prezentat cu o candoare specifică sufletului autoarei. Redarea seraficului în acest motiv pe care doar artista Ramona Pintea a reuşit să-l mai imortalizeze în tablourile din „Faza albastră” prezentată la Miami în Fuschian Art Gallery, o face pe scriitoarea Ioana Stuparu să intarsieze în rândurile sale cuvinte care transmit o vrajă, aura fascicolelor Kundalini pe care ea le activează prin credinţa ortodoxă. Apostolul Andrei a fost însoţit de Lupul Dacic în propovăduirea creştinismului în ţara noastră. El îl căuta pe Zalmoxis, cum se arată în comunicările de la Mănăstirea Nămăieşti. „ Nemo Est” – Nămăieşti a exclamat el în Sanctuarul Dacic, cu un horn specific sanctuarelor dacice, prin care ramanii (primii strămoşi ai noştri comunicau cu energiile). Nu putea să-l găsească pe Zalmoxis care trăise cu aproximativ 1600 de ani înainte, fiind ctitor, devenit Zeu, sărbătorit şi astăzi de moşi, de credinciosul popor român care are în fiecare zi o tradiţie pe care s-a grefat o sărbătoare creştină. Hristos s-a iniţiat în preajma urmaşilor învăţaţi daci care erau esenienii.
Spaţiul nostru carpato-danubiano-pontic era numit Centrul Spiritual al Lumii, cum afirmă Herodot. Nu este uimitor, există explicaţii concrete, geografice. Trecând paralela 45, avem mari centre energetice; spaţiul s-a numit: Mama Geea, Mama Geţilor, Zeiţa Pământului, devenit Grădina Maicii Domnului cum a afirmat şi Papa Ioan Paul al II-lea. Creştinismul îşi are rădăcinile în Legile lui Zalmoxis pe care Regii Suediei trebuiau să le ştie pe dinafară. Crucea înparte plăcuţa de la Tărtăria.
Ioana Stuparu prin moştenirea din gene pe care a primit-o impregnează proza ei cu sfinţenia pe care poporul român o poartă prin toate ritualurile, desfăşurarea molcomă a ritmului prozatoarei ca a apei unui fluviu ascunzând în adâncimi comori nebănuite, valori materiale care nu se vor epuiza. Poporul român va renaşte datorită bogăţiei lui spirituale iar capul Balaurului Neo Comunist care a înhăţat bogăţiile, înveninând poporul cu relele imoralităţii va fi retezat ca în poveste. Românul Făt-Frumos va învinge ca întotdeauna. Ioana Stuparu prezentând motivele şi simbolurile satului românesc, revarsă talentul ei mărgăritar – prin seminţe care vor rodi în viitor. Motivele mamei, ale tatălui, prezente în literatura de bună calitate duc în viitor energia iubirii, fiindcă Planeta este iubire şi perturbată de sentimentele negative ca ura, răzbunarea, invidia, orgoliul, bârfa etc. etc., s-a umplut de boli, de răutăţi.
Prin contribuţia ei la proza română, Ioana Stuparu vine cu un stindard nou, al Noului Pământ. Stilul autoarei este rafinat, exersat prin cele 20 de cărţi pe care le-a publicat, prin numeroasele articole publicate în presă, prin acumularea de cunoştinţe stilistice în preajma scriitorilor pe care îi cunoaşte. Ea participă la evenimentele culturale.
Lumina cărţii „Cireşul spovedaniei” încălzeşte inima, optimizează, dă speranţe pentru viitor. Scriitoarea Ioana Stuparu prin magicul fir venind din ancestralitatea românească a naţionalizat descrierea vieţii de la ţară, deşi vine dintr-o regiune. Când am publicat romanul „Zalmoxis”, în stil proustian, cu motive şi simboluri ca în tabloul „Primăvara” a lui Botticelli, s-a afirmat că a apărut un roman al prozei urbanistice. Dar fire, puncte din intensa viaţă trăită la Teliu, induc în romanele mele energia pământului, numit Grădina Maicii Domnului, Ţara Zeiţei Pământului a Mamei Geţilor.
Ioana Stuparu dezlănţuie prin spovedania ei prezenţa comorilor satului; se pare că el se va revigora. Esenţialul este că o lume care a fost nu se pierde. Nimic nu se pierde. O luminiţă rămâne mereu, o amintire. Ioana Stuparu vine însă cu o inflorescenţă de amintiri ca într-un buchet care îşi împrăştie mireasma binefăcătoare peste proza românească.
–––––––––––
Georgeta BLENDEA ZAMFIR
Braşov, noiembrie 2017