Litanii de zi
În dimineţile pline de cântec,
păsările-şi caută
cuiburi de ceară.
.
Nu mai găsesc
unghere în trup,
să pun cuvintele
care-mi luminează drumul.
.
Port în gură veninul,
viclean ca un şarpe de nisip
pe care amărui, vinul
îl alungă-n deşert.
Atunnci, singur mă chem
la tainica masă de scris
unde îngerii păzesc.
Nu ştiu cum să-i rog
când vin păsări pe umeri,
să-mi plângă bucuria.
Tăcerea mă umple de aripi,
mierea pierdută şi nectarul
se varsă din mine
prin lacrimi.
Neatinse de vulg,
cuvintele devin vorbitoare
şi rostesc litanii
de zi
întru Domnul.
Zideşte-mă
Ziditorule
care pui piatră peste piatră,
înalţi coloane nesfârşite
pe umerii lor cerul să-l sprijini
şi-mi răscumperi păcatul
de început,
arată-mi calea de urmat transparentă
dincolo de noapte, unde porţi
fac scut de tăcere
în cuvântul spre rai,
doar de sfinţi deschizător.
Cu heraldice litere celeste,
blazon în numele Tatălui scrise
în ochii împietriţi de teamă
pe un unghi de lumină iertător
unde-i gest de taină în crez,
zideşte-mă să ai sufletul viu.
Numai tu, Doamne!
Călătorind spre apus
fac parte din zi
cum soarele din mine,
încălzind interiorul opac
cu raze curbate la colţuri.
Până şi aerul respirat
se urcă prin sânge
cu litere coapte de cerneală
întrupând în gânduri
cuvintele.
Numai tu, Doamne!
Eşti primul care vede
în ochii mei dezlegarea
de păcatul trădării prin moarte.
Sunt tăcerile definitive.
Luminile stinse de vânt
în căuşul de ceară al mâinii
ce se topesc şi ard
nemurirea.
Iluzie risipătă
Roagă-te cerului,
nesfârşitului timp
în unghiul care te cuprinde,
ştiind cum se măsoară dimensiunile
fără măsură.
Împlinind în iubire
tot ce ţi-e dat să înţelegi,
de întoarcere nu mai este loc.
Totul merge inainte,
prin epuizare te soarbe din drum
suflet în formă de pasăre.
Oprelişti nu mai sunt
doar vămi prin care să treci,
plăcerii nu-i mai zici dulce
şi o dai ispitei;
iluzie risipită,
de orbitoarea lumină
prin duh.
Credinţă
Nu am trăit în lume fără rost
aşa cum despre unii se spune,
într-un cuvânt în miezul lui am fost,
în cântec topindu-mă pe strune.
N-am fost nici mare nici pământ de rod
cărare doar de trecere spre-apus,
judecător n-am fost doar un aprod
ce cheamă la lumină un supus.
Dacă am fost aşa precum un gând
sămânţa ce nu se pierde-n moarte,
nu m-am născut pe drumuri alergând
să nu-mi duc aproapele departe.
Ţara-i mormânt şi leagăn la urmaşi,
ca un ocol al casei din bătrâni
şi nu e loc în ea pentru vrăjmaşi
ca să respire aer de stăpâni.
Noaptea adormiţilor e lungă
Dealul viei, cimitirul
tata cu mama
intraţi pe poarta asfinţitului
în cochilia somnului.
Dorm separat
fiecare cu pamântul lui
deasupra câte un visin
le vântură deşertăciunea.
Satul îi acoperă pe trei laturi
s-audă cântatul cocoşilor,
la apus curge valea
dorm cu capul spre apă,
aşteaptă timpul învierii.
Luna-i într-un brad uscat
stelele trec pe poteca alăturată
un greier cântă lângă o cruce
obosit se furişează-n ierburi,
noaptea adormiţilor e lungă.
Mărturie
M-aş împlini cu tine, Doamne
dacă trupul meu te-ar încăpea deplin,
inima n-ar avea palpitaţii la lumină
şi m-ar chema la umbră.
Dacă cuvântul tău, Doamne
s-ar naşte din mine ca un copac
iar fructele lui ar fi poeme
pentru toţi oamenii, pentru toate fiinţele
care n-au teamă de infinit,
care n-au teamă de ei înşişi.
Nu mă îndoiesc că tu ştii asta
şi ne laşi pe noi să alegem
cum să ne umplem cu tine.
Deaceea am ales aceste cuvinte
să-ţi spun că eu încerc,
Tu ajută-mă în fiecare clipă
să fiu o parte din tine,
să fii o parte din mine.
Amin.
–––––––––––––––
Nicolae Vălăreanu SÂRBU
Sibiu
10 decembrie, 2017