Maria CĂLINESCU: Feerie întomnată

Feerie întomnată

 

Pe-o margine de cer tivită,
Brodată-n urmele de soare,
Azi, cu blândețea lor menită,
S-apleacă sălcii curgătoare,

Se oglindesc tăcute în lac,
Privindu-și triste goliciunea,
În stuful umed, un pitpalac
Parcă-şi îngână rugăciunea.

În sita vremii, un vânt turbat
Se-neacă lin în pustiime,
Căci doruri multe-a adunat,
Povești nescrise, fără nume.

În prundul rece, obosit,
Rămase-s mărturii din vară,
Când cerul cald părea vopsit
Ca o minune, bunăoară.

Se lasă noaptea ca o vrajă,
Îmbrățișând tăcerea oarbă,
Peste copacii goi, de strajă,
O lacrimă scapă prin iarbă.

Dar, iată-o pată de culoare,
Monotonia bălții sparge,
E-o lebădă rătăcitoare,
Pată de alb ce se răsfrânge,

În semn că liniștea nu doare,
Când albu-apare, nu dispare,
Ea dă lumină și candoare,
Sfidând, chiar valuri curgătoare.

———————————

Maria CĂLINESCU

17 noiembrie, 2018

Lasă un răspuns