Am crescut în mijlocul sașilor ardeleni. Modul lor metodic și organizat de a-și concepe și chiar performa viața m-a fascinat dintotdeauna. Felul lor de a fi mă fascinează în continuare și-mi face inima să bată mai tare ori de câte ori revin prin Ardeal. Paradoxal, deși sașii au plecat, urmele lor au rămas în comportamentul românilor, foștii lor vecini. Ultimii sași rămași prin zona Sibiului susțin cu amărăciune că ceasul culturii lor ar fi sunat demult, dar eu cred că reînvie, chiar dacă poate sub o altă formă.
Intenționat am ales un cuvânt înrudit cu performanța, pentru a descrie stilul lor de viață, căci organizarea obștii săsești mi s-a părut a fi dintotdeauna a fi una mai elaborată, mai eficientă decât a noastră, a românilor. În timp ce noi ne străduim să reacționăm cu dexteritate creativ-ingenioasă la neprevăzut, adaptându-ne rapid la schimbare, ei se pregătesc din timp, anticipând schimbarea și reducându-i impactul. Atunci când noi luptam de voie de nevoie cu ceva vag definit, sașii îndrăznesc să prognozeze și să prevină, planificând mai totul. Meticuloși în toate, dintotdeauna au mizat pe organizare până în cel mai mic detaliu, o particularitate pentru care noi, românii, nu ne-am prea dat în vânt.
Modul lor tacticos de a acorda prioritate „pazei bune, care trece primejdia rea” își are rădăcinile în însăși scopul pentru care odinioară au venit în Transilvania: acela de a crea un scut împotriva invaziilor migratorilor, care năvăleau, după cum se știe, neanunțați. Nimic mai neplăcut decât să te prindă așa „surpriză” pe picior greșit!
Țin minte cum, copilă fiind, trăgeam cu ochiul pe la petrecerile lor, organizate perfect, cu fast și fanfară, prin șuri împodobite nemaipomenit. Îmi plăceau curțile lor, pavate și pietruite ordonat, grădinile și cimitirele cu iarba tunsă la mustață. Câte un simplu obiect de prin curte sau bucătărie mă frapa prin ingeniozitatea sa. Oftam apoi, convinsă încă odată că „neamțul se naște cu șiroful în mână”.
Casele și gospodăriile lor ni le-au lăsat moștenire. Curțile aliniate la strada principală, cu porți și ocoale calculate după criterii bine stabilite, cu șuri, șoproane, bucătării de vară și grădini de zarzavat distribuite în așa fel încât fiecare familie să aibă acces la apă și la un confort decent dovedesc o cumpănită judecată, de la bun început.
Biserica e pivotul fiecărei localități. În jurul ei gravitează școala, casa parohială, sala pentru festivități și restul gospodăriilor. Atunci când mai sunt și fortificate, bisericile sunt axa pe care se derulează istoria multor sute de ani, viață condensată în pietre pe care parcă le auzi vorbind. În știuta tradiție a pașnicei conviețuiri, cu evlavie și demnitate, sașii care au mai rămas prin țară ne descuie lacătele porților lor conservate surprinzător de bine, grație materialului trainic folosit și modului temeinic în care au fost făcute.
Pe vremea copilăriei mele, deși nimeni nu interzicea explicit vizitarea locașurilor de cult evanghelice, dacă erai ortodox, nu prea aveai ce să cauți pe acolo. Nu știu câți dintre noi realizează că includerea bisericilor fortificate din Transilvania în circuitul turistic este de fapt un privilegiu, nu doar o banală acțiune de descuiere de uși.
Sașii s-au împăcat dintotdeauna bine cu românii. Deși au suferit în rând cu noi sub tăvălugul istoriei cruntele nedreptăți care n-au ținut cont de naționalitate, ei recunosc și apreciază faptul că România le-a oferit dintotdeauna dreptul de a-și cultiva obiceiurile și de a-și folosi fără restricții limba maternă. Ultimul preot evanghelic din Roșia, octogenarul Eginald Schlattner, remarca deunăzi: „În mod paradoxal, este mai ușor să fii neamț în România decât în Germania, plecat ca neamț de aici, unde nu ești recunoscut ca atare.” Dacă ai ghinion, acolo ești confundat cu țiganii; sau te consideră pur și simplu român. Numai dacă ai noroc, ești poate privit ca un ins de origine germană. (citat „Dumnezeu mă vrea aici”, Radu Carp în dialog cu Eginald Schlattner, ed. Lumea Credinței, București 2018, pag. 13).
Ori de câte ori se ivește ocazia, dau o fugă până la Roșia, unde preotul acesta, care, duminică de duminică, își ține slujba într-o biserică goală, mă fascinează. Straniu dar situația aceasta, în loc să descurajeze insuflă curaj. Mai nou, românii de diverse naționalități încep să se adune în jurul acestui carismatic popă al sașilor.
În vara aceasta, încercând să mă refugiez din căldura toridă, am intrat într-un muzeu sibian, Muzeul Bisericii Evanghelice. Așa s-a nimerit. Credeam că pot face o rapidă trecere în revistă. Ei bine, m-am înșelat! Incursiunea mea a durat mult mai mult iar ecoul ei mă urmărește în continuare. Cu alți ochi mă uit de-atunci la sașii, pe care credeam că-i cunosc binișor! Se dovedește din nou că, abia atunci când ne luăm timp pentru a-i cunoaște pe ceilalți avem o șansă să-i și înțelegem cu adevărat. Iată povestea vizitei mele! Herr Peter, Domnul cu cheile, cu care am schimbat câteva vorbe în germană, mi-a înmânat „biletul” de intrare, de fapt o carte poștală cu o cruce mare, aurie, sclipitoare, pe un fond de un roșu incandescent. Frumos, ca suvenir!
A descuiat apoi o ușă prin care m-am strecurat în întunericul opac, tipic muzeelor moderne, punctat pe alocuri de lumințe emanate parcă direct din exponate. Nu mă așteptasem la ceva așa de sofisticat, deși știam că investiția era recentă, cu bani de la un minister de resort din Germania. În spatele meu, vocea Domnului Peter – hm, un Petru care stă de pază la ușă, ce paralelă biblică amuzantă! – m-a îndemnat să merg tot înainte până dau dau de ușa de ieșire, de la celălalt capăt al expoziției. Am început să-mi dibui cu grijă drumul, rugându-mă să nu mă uite încuiată pe-acolo.
Pe primul panou era scris că „sașii” – impropriu nume, inventat întâmplător, prin generalizare ̶ au fost colonizați în Transilvania în jurul anului 1200 și că o armată întreagă de istorici, arheologi, lingviști și etnografi sunt ocupați până astăzi cu descifrarea originilor lor. Se pare că ariile de proveniență sunt generos răspândite pe teritoriul actualei Germanii și al altor țări învecinate.
Un mister anunță întotdeauna începutul unei povești bune, așa că m-am simțit atrasă din start. În plus, aflând că motivul principal al emigrației lor a fost năzuința spre o viață mai liberă, iarăși, ca româncă trăitoare în străinătate, m-am simțit parcă un pic ca-n pielea lor…
La început, așezările sașilor erau de dimensiuni foarte mici, incluzând nu mai mult de 14 gospodării aliniate la o singură stradă, dotată cu o poartă la intrare. De ce oare tocmai 14? Nu m-am putut opri să nu remarc că numărul se împarte exact la șapte, o cifră care stă la baza multor calcule săsești. Înclusiv numele de Transilvania se traduce în germană prin Siebenbürgen (șapte burguri sau, mai bine zis șapte scaune administrative). „Șase sași în șase saci”, să fie asta mai mult decât o simplă expresie încurcătoare de limbă? Dar dacă era șapte?
Pajiștea satelor săsești se exploata la comun, în timp ce terenul arabil era parcelat în porțiuni care se trăgeau periodic la sorți, distribuindu-se echitabil între familii. Cimitirul și biserica erau amplasate ades pe un deal din apropiere. Casei Parohiale, mai înstărită, îi reveneau însă două terenuri de gospodărie. În plus, biserica se finanța și din zeciuiala pe care o primea de la comunitate.
Relativa bunăstare revărsată astfel peste cler situa clasa preoțimii într-un rang comparabil cu cel al unui nobil local. Până la 1944, preoții sași ardeleni s-au format exclusiv în vest, în special la Viena, iar mai târziu la Wittenberg, în Germania de azi (fosta RDG). Preotul satului era un erudit. Mulți prelați ardeleni au elaborat lucrări științifice recunoscute în întreaga Europă. Honterus, Teutsch și alții asemenea lor plasează Transilvania pe harta culturii medievale și moderne de vârf.
Numărul locuitorilor a crescut rapid, străzile succedându-se după același principiu. Bisericile, construite inițial din lemn, au căzut pradă valurilor de incendiatori mongoli care s-au succedat începând cu anul 1420 și au fost înlocuite treptat de solide fortificații de apărare din piatră, cunoscute astăzi drept cetăți țărănești și incluse în patrimoniul cultural al creștinătății europene. Numărul lor e mai mare decât credeam: 145! Cum spuneam, manieră sistematică, inclusiv la acoperirea teritoriului!
Pe durata asediilor, grație unei organizări riguroase, activitatea „normală” a obștii continua să se desfășoare neîntreupt, impreturbabilă, în incinta fortificației. Hrana era oricum depozitată acolo din timp. Până și școlile își urmau cursul în interiorul zidurilor de apărare, în timp ce … țara ardea. La propriu!
O amară experiență repetitivă a reluării vieții de la zero după fiecare astfel de pârjol trebuie că s-a gravat în memoria genetică a sașilor după atâtea valuri de năpastă. Un destin care poate doar cu al românilor se mai compară, care și ei au fost mereu nevoiți să fugă mereu din calea invadatorilor, refugiindu-se mai ales prin păduri și munți (codrul fiindu-le frate…)..
Începuturile bisericii reformate marchează cotitura fără cale de-ntoarcere din istoria bisericilor fortificate. Au trecut atunci în subordinea evanghelice (cred că nu le-a prea plăcut asta catolicilor). Reformații, cu vederi mai deschise, le-au acordat cetățenilor mai multe drepturi și au permis accesul maselor largi la educație, la o viață mai liberă. Însăși limba oficială din biserică s-a schimbat atunci, renunțându-se la latină și trecându-se la limba maternă. Nu doar spațial, fiind așezate una lângă alta, școala și biserica erau foarte apropiate. În plan organizatoric și spiritual, munca preotului se lega adesea cu cea a învățătorilor și profesorilor.
Mie însă mi s-a pus un nod în gât la vederea băncii de școală expuse în muzeu, făcută parcă dintr-o singură bucată. Era identică celei în care am șezut eu în primii ani de școală, pe când începeam să dezleg tainele abecedarului care, la școala cu predare în limba germană, avea numele derivat din latină: Fibel (de la fibula romanilor)…
Aliniate frumos, exponatele se succed ordonat, cum îi stă bine unui muzeu al sașilor. In special bogăția potirelor cu numele de Vasa Sacra, care se foloseau exclusiv în ocazii festive impresionează prin măiestria formelor și execuția minuțioasă. Argintarii și aurarii transilvăneni au stăpânit o tehnică secretă pentru împletirea firelor de metal prețios, care s-a transmis din tată-n fiu. În Evul Mediu, comenzile veneau din toată Europa.
După deschiderea granițelor, în anii nouăzeci, populația germană din interiorul arcului carpatin a pornit într-un exod fără precedent către Germania, o țară cu care dealtfel nu mai erau familiarizați din moși strămoși, mai precis de 800 de ani! Din ce în ce mai des se aud voci care exprimă regretul pentru pasul făcut. Pierzând 90% dintre enoriașii ei, biserica evanghelică a rămas prezentă în România, dar aproape simbolică, pe post de instituție misionară și socială.
„Über sieben Brücken musst du gehen” e cântecul care l-a catapultat pe bănățeanul Peter Maffay pe locul întâi în topul interpreților de muzică rock din Germania federală. Să fie o aluzie la obstacolele pe care le-au depășit și lăsat în urmă conaționalii lui atunci când au părăsit patria dulce (Siebenbürgen, süße Heimat)? Între timp mulți se-ntreabă dacă într-adevăr au ajuns în al șaptelea cer (în cultura germană, celor nouă praguri celeste din expresia românească le corespund doar șapte niveluri). Se pare că acolo, mulți dintre ei se simt de parcă ar fi nimerit … printre scaune.
Înainte de a ieși din din muzeu am mai admirat odată bogăția costumelor naționale, mărturii ale unor tradiții care în Germania aproape că nu se mai cultivă. Îmi amintesc dansurile complicate prin care tălmăcenii mei serbau începutul primăverii, învârtindu-se în jurul unui trunchi înalt, pe care împleteau panglici, de care atârnau coroane cu flori. Nelipsitul Maibaum, un pendant al armindenului de pe la noi, împodobește și azi piața centrală a fiecărei localități bavareze sau șvăbești care se respectă.
Închizând ochii, mi s-a mai perindat odată prin minte imaginea horei băieților, întorși cu fața spre public, strângând mâinile încrucișate, pe care ședeau fetele, cu panglici care le fluturau din păr. Toate astea pe muzica vioaie a fanfarei de adjuvanți.
A fost odată…
Ultimele picături de mină din pixul pus la dispoziția vizitatorilor le-am folosit pentru a lăsa în cartea de oaspeți un mesaj destul de lung și cam sentimental, care m-a surprins până și pe mine. În ultima încăpere mă aștepta cuminte ușa spre lumea de azi, dar inima-mi dădea ghes să mai poposesc în lumea de ieri. La ieșire i-am făcut cadou Domnului Peter pixul meu, minim aport personal la povestea pe care n-aș fi vrut s-o știu terminată acolo. Nu-mi vine să cred nici astăzi că povestea sașilor se termină așa! Le mai împrumut odată condeiul meu și acum, când scriu despre ei, cu speranță.
„Nu mai există viitor aici pentru sași. Credeți-mă, nu se mai întorc!”, mi-a zis Herr Peter apăsat. Mai mult n-a vrut să adauge. Nemții, oricum, nu excelează la capitolul retorică. Nu pot să-l contrazic, dar ceva îmi spune că există și alte opțiuni. Și-mi vin în minte iarăși cuvintele părintelui Schlattner, când blând observă: „ca teolog, știu că avem de-a face cu un Dumnezeu al surprizelor, ceea ce dă naștere unei curiozități spirituale zi cu zi. Fantezia lui Dumnezeu depășește toate previziunile noastre.” Cine știe, poate-o avea, totuși, și cerul sașilor mai mult decât numai șapte etaje „nemțești”…
–––––––––––––––
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG
Sibiu, România – Benissa, Spania
12 noiembrie 2018