La 13 ianuarie 2018 a avut loc la Turda dezvelirea – într-un spaţiu public – a aşa-zisului “Monument al libertăţii religioase”, care s-a vrut marcarea hotărârii Dietei ţinută la Turda acum 450 de ani (13 ianuarie 1568), unde s-a proclamat libertatea religioasă în Transilvania pentru patru confesiuni: catolică, reformată (calvină), luterană şi unitariană, nicidecum şi pentru religia ortodoxă a majorităţii locuitorilor Transilvaniei, care a rămas tolerată și considerată schismatică. Românii ortodocși fiind considerați deci în afara legii. Acest monument al „libertății” religioase fără români nu a deranjat ”modernizarea” pe fonduri europene a centrului muncipiului Turda. Doar eroul național al românilor Avram Iancu deranjează și trebuie relocat, că așa doresc arhitecții cu telefonul financiar direct de la Bruxelles? Primarul din Turda e deranjat doar de statuia eroului național Avram iancu care a luptat petnru libertate, egalitate și democrație în Transilvania la 1848 – 1849? În ultimii ani asistăm la o politică ”europeană” de excludere a monumentelor identitare românești din centrele orașelor din Ardeal, pe motiv că nu cadrează cu noile concepte arhitectonice futuriste pe bani europeni. Desigur doar cele românești sunt eliminate, cele ale culturii și identității altor etnii nu? Oradea a devenit campioană la eliminarea însemnelor memoriale românești din centrul orașului. De altfel asistăm la o eliminare urbanistică a elementului românesc din centrele orașelor din Ardeal. Românii acum redevin din punct de vedere arhitectural, ca în vremea Austro-Ungariei când erau excluși pe criterii etnice, într-un fel de nou extra-muros. La Oradea, Ilie Bolojan nu a depășit viziunea ”tractoristă” a culturii. A prigonit revista ”Familia” în care a debutat Mihai Eminescu. A înlăturat statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul din centrul orașului, dezvelită de Ziua Armatei Române (cam tot cei legat de armata română e înlăturat mai nou), într-un depozit de la marginea urbei și îl ține de vreo trei ani pe Mihai Eminescu închis într-un dulap de lemn, un fel de coșciug simbolic al asasinării culturii române. Ciudat că monumentele culturii maghiare din oraș au înflorit sub bagheta lui Ilie Bolojan. Sigur, bravo intelectualilor maghiari că au reușit să facă un grup statuar al poeților maghiari ai secolului XX, în frunte cu Ady Endre, unul dintre poeții pe care-i citesc și îmi place, dar, totuși, ce aveți cu Eminescu și monumetnele românești din Oradea domnule Bolojan? Cultura identitară românească vă deranjează? E o modă printre primarii din Ardeal de a ”moderniza” centrele urbane pe bani europeni cu înlăturarea exclusivă a monumentelor identitatre naționale românești. Acești primari nu depășesc viziunea ”aculturală” a lui Ilie Bolojan, trecătorii trebuie să admire doar băncile, stațiile electrice încărcare biciclete, pistele de biciclete sau stațiile de încărcare mașini electrice. Punct. Asistăm la o diluare a memoriei identitare și culturală locală. Noii ”zei” ai piețelor nu mai sunt statuile și busturile, ci parkingul de trotinete și stația de încărcat biciclete din centrul orașului. E noul concept ”european” urbanistic în care identitatea și monumentele de for sunt înlăturate, bineînțeles doar cele românești? Samuel von Brukenthal, baronul peste iobagii români, e urbanistic ”european” să fie în piața mare din Sibiu, dar Avram Iancu nu. Exploatatorii românilor din Ardeal sunt foarte urbani mai nou și au gust de cozonac.
Pentru cultura urbană românească consider că Ilie Bolojan este cel mai slab primar din Ardeal, un contributor al începutului ștergerii elementului urbanistic românesc, cu acceptul ignorant al sistemului de pensii speciale. În timp ce Avram Iancu este relocat din piața centrală, la Alba-Iulia s-a dezvelit de curând, în prezența președintelui Ungariei, statuia principelui Gabriel Bethlen, cel care prigonea românii din Ardeal ca să-i treacă la calvini. Din punct de vedere a urbanismului ”european” numai monumentele identitare românești deranjează și trebuie înlăturate ca să dea aspectul de ”fus” pieței din Turda? Arhitecții contributori ai fenomenului ”modernizării” europene pe banii Bruxellului, nu au nicio viziune identitară și culturală în ceea ce privește dezvoltarea urbanistică a centrelor orașelor din Transilvania? În locul lui Avram Iancu se va pune o ”stație de încărcat trotinete electrice” sau o altă statuie de principe din secolul XVII? Stația de încărcare și pista de bicilete e noul ”zeu european” a urbaniștilor pe fonduri europene? Această diluare a fenomenului identitar românesc din centrele orașelor din Ardeal nu cred că este întâmplătoare, ci este mai degrabă realizată cu binecuvântarea sistemului pensiilor speciale (o parte), care cedează suveranitatea românească în schimbul beneficiilor pecuniare și pensionării la vârste fragede?
Co-suveranitatea din Ardeal se face prin ”unealta” Moscovei din Europa și cu aceptul tacit al țării cu cel mai mare consum de gaz rusesc și care contează cu adevărat la Bruxelles: Din păcate acest fenomen diluant, dacă nu va fi oprit de români, în curând noi statui ale lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Octavian Goga, george Coșbuc sau Avram Iancu vor fi înlăturate din orașele din Ardeal, pe motiv de urbanism ”modern” din fonduri ”europene„ cu miros de gaz. Arhitecții noștri ”europeni” vor propune noi concepții urbanistice de stații de trotinete.
Spiritul meu de beduin rătăcitor m-a condus spre ţărmurile însorite ale Mediteranei. De când eram copil visam să ating, să văd acele locuri în care s-a născut Mântuitorul. Israelul l-am perceput ca o ţară a contrastelor, care m-a fascinat de la prima vedere. Pe o fâşie de pământ, situată pe malul estic al Mării Mediterane, de-a lungul timpului s-au intersectat un număr mare de popoare şi culturi. Pe o suprafaţă de 22.072 km2 trăiesc peste 8,723 milioane de suflete, din care peste 70% sunt evrei, iar restul arabi, aparţinând mai multor confesiuni religioase: mozaici, musulmani, creştini, druzi.
Un sentiment de déjà vu mă stăpânea, reminiscenţe din alte veţi ieşeau la suprafaţă, uimindu-mă.
La tot pasul, trecutul vorbea din ruine vechi de milenii. De la aeroportul de pe „Colina primăverii”- Tel Aviv, care este cel mai mare oraş din Israel, puternic centru economic şi cultural, ne-am îndreptat spre Haifa. Prima oprire a fost la Cezareea, care a devenit oraş şi port prosper în timpul lui Irod cel Mare. Era reşedinţa oficială a prefecţilor şi legaţilor imperiali romani în Iudeea, devenită colonie romană. Oraşul deţinea un port, un palat, un templu închinat Romei, un amfiteatru şi un apeduct. O tablă din piatră găsită de arheologi conţine numele lui Pilat, cel care l-a predat pe Iisus evreilor, pentru a-l crucifica. Cornelius, un centurion roman din Cezareea, a fost botezat de apostolul Petre. El a fost primul roman care a intrat în comunitatea discipolilor lui Iisus. Filip a adus creştinismul în această cetate, iar mai târziu a găzduit pe Pavel şi tovarăşii săi de călătorie . Pavel a debarcat în Cezarea când s-a întors din a doua şi a treia călătorie misionară. Festus l-a trimis pe Pavel în lanţuri, pe o corabie, din Cezareea la Roma, după ce a stat 2 ani închis în acest oraş. Populaţia la începutul secolului I era formată din greci, iudei şi samariteni, o comunitate creştină din vremea apostolică. Cezareea s-a bucurat de renume în întreaga lume creştină, mai ales datorită bibliotecii creştine, care a făcut din acest oraş un centru cultural al vremii. Cel care a adus o contribuţie însemnată a fost Origen care preda filozofia şi teologia în Şcoala din Cezareea. Oraşul a decăzut în timpul invaziei perşilor sasanizi, în prima jumătate a secolului al VII-lea. Între anii 1199-1264, oraşul cunoaşte o înflorire odată cu venirea cruciaţilor, care au fortificat cetatea şi au amenajat un nou port. În această perioadă se ridică o biserică creştină dedicată Sfântului Petru, pe ruinele unei vechi biserici bizantine. O legendă spune că aici cavalerii cruciaţi au descoperit Sfântul Graal. În anul 1265, Cezareea a fost cucerită de mameluci, iar în 1291 a fost aproape rasă.
Am admirat solitudinea mării, a ruinelor şi spectacolul pe care-l da soarele apunând, gândindu-mă la amorei, canaaneieni, evrei, asirieni, filisteni, egipteni, fenicieni, babilonieni, perşi, greci, romani, arabi, cruciaţi, mameluci, turci, englezi, nemţi… care au ajuns de-a lungul timpului în aceste ţinuturi şi au dispărut la fel ca soarele în nori. Totul trece, totul piere! Viaţa noastră pe Terra e doar o excursie, va veni o zi în care ne vom întoarce la adevărata noastră casă.
Solitudinea ruinelor, geamătul valurilor Mediteranei, spectacolul multicolor al frumoaselor grădini, urmele trecutului care răsar de peste tot, mărturisesc despre miracole extraordinare, petrecute aici. Marea părea o oglindă a cerului, în care soarele se cobora încet într-o cromatică multicoloră, când am părăsit Cezareea şi m-am îndreptat spre nord-estul Israelului. În depărtare se zărea Muntele Carmel care veghează neclintit marea, la o înălţime de 525,4 m. La poalele muntelui se află oraşul Haifa, al treilea ca mărime din Israel, un important port şi centru economic. Muntele este plin de verdeaţă, peşteri şi izvoare. Muntele Carmel a devenit un simbol al libertăţii şi e sinonim cu frumuseţea. Profeţii au comparat Carmelul cu Ţara Făgăduită. Dacă oamenii rămân fideli Domnului atunci pământul va fi roditor, dacă nu ascultă Cuvântul, atunci ţara se va transforma în pustiu. În vremea regelui Ahab oamenii se închinau la un idol şi îi persecutau pe cei ce credeau în Dumnezeu. Sfântul Ilie le-a prorocit că vor fi pedepsiţi pentru faptele lor şi nu va mai ploua. Trei ani de zile nu a plouat. Pe acest munte Sfântul Ilie a spus poporului să se hotărască pe care divinitate vor să o slujească şi îi propune regelui să facă o încercare pentru a vedea care este adevăratul Dumnezeu. Este ridicat un jertfelnic, iar preoţii lui Baal implorau zeul să aprindă rugul, care nu s-a aprins. Când Sfântul Ilie s-a rugat, focul s-a coborât din cer, statuia lui Baal s-a făcut fărâme, iar poporul a trecut la credinţa în Dumnezeu. În vărful muntelui se găseşte biserica Stella Maris, dedicată Fecioarei Maria, care adăposteşte centrul mondial al Ordinului Carmeliţilor şi grota care l-a adăpostit pe Sfăntul Ilie. Ordinul Carmelitan s-a născut pe Muntele Carmel la începutul secolului al XII. Un grup de pustnici trăiau în rugăciune, în peșterile din munte meditând ziua și noaptea la legea Domnului, în spiritul Profetului Ilie care spunea : ,,Viu este Domnul, în fața căruia stau” şi “Ard de zel pentru Domnul Dumnezeu Sabaot”. În secol XVI, Tereza de Avila, împreună cu Ioan al Crucii, au început o reformă pentru a reveni la rugăciunea continuă, menţionând că rugăciunea este chiar iubirea. Ea scria: “Trebuie să ne retragem în noiînșine, chiar și în mijlocul lucrului, și să ne amintim, din când în când, de Oaspetele pe care îl avem în noi, convingându-ne că, pentru a vorbi cu El, nu trebuie să deschidem gura” (Drumul desăvârșirii). Pe locul în care se găseşte biserica actuală, în urmă cu câteva secole a fost un aşezământ monahal care a fost cucerit de Napoleon şi transformat în spital. Mai târziu locul a fost cucerit de turci şi toţi călugării omorâți. În cinstea lor s-a ridicat o piramidă în faţa mânăstirii. Mânăstirea actuală, cu aspect de fortăreţă a fost construită în anul 1836, iar în timpul celor două războaie mondiale a fost ocupată de armata britanică, de armata israeliană şi înapoiată Ordinului. Mânăstirea Steaua Mării este foarte frumoasă, încântă prin picturile cupolei, prin statuia Fecioarei şi a Sfântului Ilie.
Haifa este cel mai mare port din Israel, un punct nodal al comerţului maritim cu gaze şi petrol din zona Golfului Persic, care a fost dat spre administrare unei companii chineze de stat pană în anul 2046. Oraşul Haifa este renumit pentru cea mai frumoasă, spectaculoasă şi unică grădină din lume. Grădina Baha’i este considerată cea de-a opta minune a lumii şi a fost înscrisă în patrimoniul UNESCO. Este amenajată în trepte pe versantul nordic al muntelui Carmel, pe o suprafaţă de 200.000 de mp şi oferă o panoramă încântătoare spre Marea Mediterană. Este formată din 18 terase, dispuse în 9 cercuri concentrice, cu o simetrie perfectă înconjoară Templul care este împodobit cu un dom aurit. Templul, supranumit biserica tuturor religiilor, are o înălţime de 40 metri şi 9 faţade, ilustrând 9 dintre religiile lumii, aici fiind centru mondial al religiei Baha’i. În Templu se găsesc rămăşiţele profetului Bab, fondatorul acestei noi religii care vizează constituirea unei comunităţi mondiale fără clase, cu o limbă şi o conducere universală. Mirza Ali Mahomed – profetul Bab s-a născut la Siraz, în sudul Persiei, la 20 octombrie 1819. Rămas orfan a fost crescut de un frate al mamei sale, în cadrul unei comunităţii şiite, unde s-a remarcat prin talentul şi darul său oratoric. La vârsta de 25 de ani, el spunea că „Dumnezeu l-a ales pentru menirea de Bab”(„poarta de acces la Dumnezeu„). El ar fi cel în care au apărut din nou Moise şi Iisus, fiind încarnarea tuturor profeţilor. A susţinut fraternizarea tuturor oamenilor, egalitatea femeilor cu bărbaţii, desfiinţarea voalurilor cu care femeile îşi acopereau faţa, abolirea circumciziunii, interzicerea bârfei şi calomniei, a relaţiilor extraconjugale, a jocurilor de noroc şi a utilizării fără scop medical a drogurilor şi alcoolului… Steaua cu 9 colţuri este unul din simbolurile acestei credinţe. După uciderea profetului împreună cu ucenicul său credincios, Mollah Mahommed Ali, în anul 1849, la Tabrez, în noua religie s-a produs o schismă. O grupare conservatoare condusă de Mirza Yahya şi o grupare mai mare condusă Mirza Husein Ali – Baha Ullah care și-a propus transformarea islamului într-o religie universală. El a fost un apologet înfocat al profetului. A fost închis de două ori din cauza credinţei sale, iar în 1852 guvernul turc l-a exilat. Abdul Baha, fiul cel mare îi urmează, preluând conducerea bahaismului, subliniind caracterul umanitar şi pacifist al doctrinei mişcării, face cunoscută doctrina în Occident şi în S.U.A. Americanca Martha Root a fost una dintre cele mai entuziaste misionare a noii doctrine, călătorind în diferite ţări de pe toate continentele, reuşind să convertească la noua credinţă bahai şi pe regina Maria a României, în anul 1926. În lume există peste 6.000.000 de credincioşi pe toate continentele. Conform doctrinei, Dumnezeu este lumină şi iubire şi este inaccesibil lumii. Toţi oamenii sunt creaţia lui Dumnezeu, fiecare trebuie să iubească pe toţi semenii săi, fără nici o discriminare legată de naţiune, confesiune, clasă socială sau rasă. Nu există decât un singur Dumnezeu şi o singură familie umană, care trebuie să trăiască în armonie şi pace universală. Abdul Baha se adresa omenirii astfel: ,,Sunteţi toţi roadele aceluiaşi arbore. Nu sunt doi arbori, unul al milostivirii dumnezieşti şi celălalt al lui Satan. Trebuie, aşadar, să avem cea mai desăvârşită iubire unii faţă de alţii, să privim şi să recunoaştem în fiecare un popor al lui Dumnezeu. De aceea, toate guvernele din lume, printr-o învoială obştească, trebuie să hotărască dezarmarea simultan. N -ar fi de nici un folos dacă unul ar depune armele şi altul ar refuza s-o facă. Toate naţiunile din lume trebuie să se înţeleagă asupra acestui punct de o însemnătate absolută, astfel ca să poată abandona toţi deodată ucigătoarele arme ale măcelurilor omeneşti„. În această religie se spune că Iisus Hristos a revelat cuvântul lui Dumnezeu şi este înscris în seria marilor întemeietori de religii alături de: Moise, Zoroastru, Buddha, Mahomed. ,,A fi bahá’í înseamnă, pur și simplu, să iubești întreaga lume; să iubești omenirea și să încerci să o slujești; să trudești pentru pace și fraternitate universală. ” (ABDU’L-BAHÁ)
Cerul îşi pusese mantia de stele când am părăsit Muntele Carmel. Am admirat frumoasa panoramă a orașului Haifa, şi ne-am îndreptat spre Nazareth, localitatea Fecioarei Maria, unde am fost cazaţi la un hotel al unui khibbuţ. La răsăritul soarelui am plecat spre Cana Galileei, un sat frumos şi curat, înaintând printre coline pietroase şi văi plantate cu pini şi curmali. În depărtare se zăreau câteva turle de biserici ce străluceau în lumina soarelui. Am intrat în biserica ortodoxă, unde, în naos, de o parte şi de alta, erau două vase mari din piatră. Ghidul ne-a explicat că sunt vasele originale, din cele şase care au fost umplute cu apă la nunta din Cana Galileei. Aici a săvârşit Domnul Iisus prima minune, transformând apa în vin, a binecuvântat şi cinstit familia. Nunta din Cana simbolizează unirea omului cu Dumnezeu. Ne întoarcem în Nazareth, locul copilăriei lui Iisus Hristos şi vizităm biserica Sf. Gavriil, construită deasupra izvorului Fecioarei Maria şi biserica catolică Buna-Vestire care adăposteşte grota în care Fecioara Maria a fost înştiinţată de Arhanghelul Gavriil că va naşte pe Iisus. Nazarethul este un oraş construit pe coline, aglomerat, cu multe străzi, străduţe. Mai poate fi numit şi oraşul florilor, fiindcă peste tot sunt flori, curmali şi chiparoşi. Emoţii mă cuprind, ştiind că aici au trăit, s-au rugat, Ioachim şi Ana, pentru a fi binecuvântaţi cu un copil. Ruga lor a fost ascultată, născându-se Fecioara Maria care a copilărit în aceste locuri până la vârsta de trei ani, când a fost dusă la templu din Ierusalim. Tot în Nazareth s-a logodit Fecioara cu Iosif şi de aici au plecat la Betleem. După întoarcerea din Egipt au locuit împreună cu Iisus până la vârsta de 30 ani. Părăsim Nazarethul care ne îmbia să-i cunoaştem trecutul şi ne îndreptăm spre Tabor, muntele cel sfânt al lui Dumnezeu. În drumul nostru întâlnim câmpii întinse, cultivate cu cereale, culturi de citrice şi banane. În depărtare se zăreşte muntele Schimbării la faţă care se înalţă solitar, înconjurat de sate şi culturi de tot felul, având o înălţime de 588 m. Muntele Tabor este un deal aflat în capătul estic al Văii Jezreel, în regiunea Galileea de Jos. Aflat la 9 kilometri est de Nazaret şi la doar 17 kilometri vest de Marea Galileei. Am urcat muntele în spirală, şi am rămas uimiţi de plantaţiile de măslini, pini, portocali şi curmali pe toţi versanţii. În pădurile seculare ale Taborului a stat în pustnicie şapte ani, Melhisedec, împăratul Salemului, care l-ar fi întâmpinat pe Avraam cu pâine şi vin când se întorcea de la luptă. În pădurile şi peşterile Taborului s-au nevoit sute de călugări creştini de-a lungul timpului. Unii au ajuns să vadă şi să simtă energiile necreate, lumina dumnezeirii. Iisus era perceput de oameni ca un învăţător şi prooroc sărac, îmbrăcat în cămaşa de in, dar în Tabor se arată ucenicilor ca Fiu al lui Dumnezeu, “îmbrăcat în veşmânt alb ca zăpada” şi “strălucind ca soarele”. Pe muntele Tabor, Iisus le-a descoperit ucenicilor importanţa rugăciunii în linişte, care îmbracă omul în lumină şi dă forţă sufletului. Pe Tabor sunt două mânăstiri, una franciscană şi o frumoasă mânăstire ortodoxă construită în secolul XIX de doi călugări moldoveni, Irinarh Roseti şi Nectarie Banul. Aici m-am simţit mai aproape de îngeri, privind cerul senin, cîmpiile Galileleii şi marea Tiberiadei. Contemplarea nu a durat mult pentru că am pornit spre muntele Fericirilor, numit si Muntele Eremos care se află pe malul nord-vestic al lacului Kinneret (Marea Galileii).
Frumoasa Biserică a Muntelui Fericirilor a fost construită între anii 1936 si 1938, în stil bizantin, după un plan al faimosului arhitect italian, Antonio Barluzzi. Fiecare fereastră a tavanului în formă de octogon ne aminteşte câte o Fericire. Clădirea are un furnir de marmură şi un mozaic de aur în dom, fiind înconjurată de o grădină superbă, cu multe flori, trandafiri, arbuşti înfloriţi în toate culorile, ficuşi, palmieri, curmali, chiparoşi, cu vedere spre Marea Galilee. Aici a predicat Iisus faimoasele învăţături creştine.
„Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.
Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.
Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor.
Fericiți veți fi voi când vă vor ocărâ și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea.
Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri.”
Conversație cu Luis Cruz-Villalobos, scriitor și editor din Chile, psiholog și psihoterapeut, cu un doctorat în filosofie în Amsterdam, este profesor la Universitatea din Talca, Chile, și participă, de asemenea, la diverse activități culturale și academice în țara sa și în străinătate. Opera sa literară cuprinde lucrări științifice despre poezie, hermeneutică aplicată și confruntarea cu trauma. Literatura este un teritoriu în care a devenit cunoscut în mai multe țări, inclusiv în limba română prin traducerile prof. univ. dr. Carmen Bulzan, trecând astfel peste barierele mai multor continente. Membru al Societății Scriitorilor din Chile, are o carieră remarcabilă. Menționăm doar câteva dintre volumele sale de poezii: DiosMendigo: Teografías, o carte tradusă în engleză și portugheză, prefațată de proeminentul filosof american John D. Caputo; Como Abrazo Exacto, text antologat de prof. univ. Alfredo Pérez Alencart, de la Universitatea din Salamanca, Spania și Con/Cu Cioran, în limbile română-spaniolă, traducere de prof. univ. dr. Carmen Bulzan, din România. De asemenea, în domeniul literar se pot adăuga multe lucrări în „fotopoezie”, realizate împreună cu fotografi importanți din Chile, Spania, Franța și alte țări. În calitate de editor a pregătit publicații ale unor poeți universali precum: Tagore, Vallejo și Dickinson, precum și scriitori contemporani binecunoscuți din diferite țări. În domeniul academic, se remarcă eseurile sale în psihologie Trauma y Esperanza;Key of Posttraumatic Copingy Posttraumatic Exegesis.
Veronica Balaj: Vă spun bun venit pe teritoriul poeziei române! Ați fost tradus în limba română, ați semnat o exegeză despre Cioran, așa că, avem deja puncte comun. Vom reveni la acestea. Pentru început, vă propun să ne postăm pe teritoriul competențelor dumneavoastră profesionale: specialist în filosofie, dar și în psihologie, două domenii ale cunoașterii înrudite cu sufletul, cum este și poezia. V-aș ruga să ne destăinuiți cum anume vă influențează legătura între poezie și celelalte două moduri de exprimare a stărilor umane?
L.C.V.: În primul rând vreau să vă mulțumesc pentru invitația amabilă de a avea o conversație cu dumneavoastră, stimată doamna Veronica, pentru mine este o bucurie să pot împărtăși ceva timp cu un jurnalist și un poet de excepție ca dumneavoastră. În ceea ce privește întrebarea dumneavoastră, aș putea să vă spun că, din punct de vedere istoric, poezia a intrat în viața mea aproape mână în mână cu capacitatea de a raționa, tipică începutului adolescenței, ceea ce Piaget numea operații formale. Abstracția și gândirea critică au început la mine la sfârșitul studiilor mele de bază sau de școală primară, și din moment ce tatăl meu a avut un număr semnificativ de texte, în special de teologie protestantă, am devenit interesat de reflecție asupra problemelor transcendente și Biblia mi-a fost prezentată ca un cufăr de comori existențiale… Îmi amintesc de o carte groasă, cu coperta închisă la culoare, care includea în titlu termenul de „exegeză”, pe care a trebuit să-l caut în dicționar, pentru că la doisprezece ani nu-l auzisem niciodată. Așa am intrat în lumea hermeneuticii…, deși în realitate începuse în copilărie, pentru că bunica mea maternă, o cititoare foarte credincioasă și asiduă a Bibliei, uneori m-a scos din jocurile mele auto-absorbite de unic copil în familie, și m-a rugat să o „ajut la înțelegerea” a ceea ce au însemnat unele paragrafe biblice, cum ar fi pildele lui Iisus sau relatările Vechiului Testament… La vârsta de șapte ani am preferat să continui să mă joc cu laicii mei și cu schițele mele, dar din moment ce ea a insistat, am schițat acolo primele mele analize exegetice… Cine credea că voi continua, în cele din urmă, studiile doctorale în care rolul meu de exeget va trebui să se desfășoare cu noi rigori. Teologia, în special hermeneutica, mi-a marcat primii ani de viață și după ce am citit tratate de teologie sistematică și comentarii exegetice, m-am adâncit în filosofie, care de la început mi s-a părut foarte drăguță, aproape amuzantă… posibil pentru că primul meu profesor de această disciplină a fost un om foarte special, cu un umor foarte curios și plin de ironie. Filosofia mi-a fost dată ușor, iar psihologia, mult mai mult, a fost o știință tânără care a pus întrebări vechi și noi despre ființa umană, procesele sale „interioare” și comportamentul său… M-a încântat … Dar poezia, în paralel, se născuse ca o cale alternativă. Nu pot nega faptul că, probabil, Nietzsche cu poetica sa Zarathustra m-a marcat cu cântecul său tăcut și anevoios care a unit poezia și filosofia, chiar și cu un stil profetic, care a rezonat cu mine din Biblie. Dar poezia s-a născut în mine îndeplinind o funcție diferită de cea a gândirii, fie ea teologică, filosofică sau psihologică. S-a născut de urgență să spună… să cânte foarte jos… în așa fel încât a cântat fără să atragă prea multă atenție și că numai cei care ar trebui să audă ar putea auzi… Îmi amintesc că în adolescența mea, după ce am scris deja mai multe colecții de poezii, am definit ce poezie era pentru mine în acest fel: „poezia se dezvelește în spatele unui ecran de metaforă”. Poezia mi-a permis să fiu dezvelit și ascuns în același timp, liber și anonim, larg deschis, dar nu complet descoperit. Cu gândirea că nu se poate face asta. După cum a spus Heidegger când a auzit o lucrare a lui Schubert cântată la pian: „cu filosofia nu poți face asta”. De aceea, filosoful Pădurii Negre a prețuit atât de mult poezia și poeții.
V.B.: – În poezia dumneavoastră, cântăriți cele două coordonate, sau vă lăsați în voia inspirației artistice?
L.C.V. – Așa cum am menționat, poezia și reflecția sau raționamentul, pentru mine sunt căi diferite, complementare, dar diferite. Cu ani în urmă am scris un articol despre hermeneutică și constructivism în care m-am referit la acest lucru. Acolo propun ca, în opinia mea, să existe o modalitate de integrare a identității personale care să depășească identitatea narativă, așa cum a propus Ricoeur, și ceea ce am putea numi identitate poetică, mai aproape de procesele experiențiale pre-reflexive, care nu sunt liniare, cauzale, diacronice, ci mai degrabă circulare, sinergice, sincronice. Foarte conectată cu lumea mitologiei, a arhetipurilor, a spiritualității care nu poate fi înțeleasă de rațiunea matematică. Pentru mine, poezia este legată de acea dimensiune umană profundă, corectă, care ne conectează cu realitatea cea mai primitivă și indispensabilă, adică cu încredere și bucurie fundamentală, adică iubire. În acest fel, poezia a apărut întotdeauna în mine ca o experiență spontană de conectare cu realitatea sau cu fundalul realității, cu fundamentul ei invizibil. Și prin „invizibil” vreau să spun, așa cum spunea un înțelept Sufi: în mijlocul oceanului un pește mic întreabă un pește mare, unde este oceanul, pentru că a vrut să-l vadă, la care peștele mare răspunde: ca să-l vezi, ar trebui să ieși din el. Ei bine, pur și simplu nu putem ieși din ea. Nu putem părăsi Sinele, Misterul, dar poezia este un fel de jonglerie, un act misterios care ne permite „ex-tasis”, bucuria de a ne părăsi sinele, de a privi de departe și de a vedea. A vedea oceanul. A vedea Invizibilul și a-l sărbători. Invizibil pe care îl putem numi și Frumos, Bun, Adevărat, Unul. Poezia, pentru mine, este limbajul inimii. De unde pot vedea Realitatea realității. Dar, de asemenea, servește pentru a ne conecta cu realitatea aparentă, cu durerea, cu pierderea și urâțenia, dar pentru a ne elibera de lanțurile lor prin numirea lor. Toate acestea nu se pot face dinspre filosofie sau psihologie, nici măcar dinspre teologia rațională, indiferent de culoarea ei. Poezia este mai mult legată de misticism. Chiar și poezia care vorbește despre cotidian, despre întuneric, despre sfâșietor, pentru că dacă urmăm umbra, ea ne conduce în cele din urmă la corpul care îl are la origine și la lumina care este în spate. În toate acestea rezonez foarte mult cu Heidegger, Maria Zambrano și Chantal Maillard. Merită spus, însă, că am făcut destul de multe lucrări poetico-filosofice, adică abordând probleme filosofice prin poezie. În prezent pregătesc o carte care adună mai multe dintre lucrările mele în această linie care se va intitula „Poezii hermeneutice”, sper să fie publicată în 2023.
V.B. – Concret, cum vedeți rolul poeziei, al artei , azi, în epoca invențiilor rapide, a știrilor atât de diverse?
L.C.V. – În lumea de astăzi poezia ca ramură a literaturii este foarte subțire, fragilă. Aproape nici un cuib nu poate fi pus pe ea. Poeții sunt oameni oarecum ciudați, este o meserie care face rău și bine celor care o execută. Am văzut poeți care scriu în scopuri neautentice, prin asta vreau să spun, care scriu nu ca o necesitate, nu ca un gest existențial, ci pentru un concurs, pentru un anumit public, acele tipuri de gesturi mi se par a nu face bine. Poezia care izvorăște din adevărul vieții și al morții se arată. Este o chestiune de a citi câteva versuri ale unui poet și se știe deja dacă ești în fața cuiva care este acolo arătat sau pur și simplu impune vocea. Poezia este o artă, în acest sens, dificilă. De aceea nu este ușor să aibă un loc foarte preponderent. Dar am observat că noile generații sunt mai aproape de poetică, se pare că lumea actuală, cu răceala și indolența ei, se saturează. Lasă gol. Poezia apare apoi ca o oază. Prin urmare, de exemplu, gustul atâtora pentru haiku-ul japonez. Acolo, în aceste trei rânduri, se deschide o lume simplă, dar în același timp profundă. Un haiku îți permite să te oprești, să te uiți cu adevărat la momentul vieții, la realitatea care ne trece. Poezia este un prieten al momentului, de fapt este unul dintre principalii săi binefăcători. Și să nu uităm că, așa cum au spus deja atâția înțelepți, inclusiv Siddhartha, avem doar acest scurt moment, acest eveniment evaziv, restul este fie mort, fie nu s-a născut încă.
V.B. : – A propos de raportul artei cu societatea, ar fi interesant să aflăm cum anume este prețuită poezia in Chile?
L.C.V.: – Este obișnuit ca chilienii să creadă că Chile este o țară a poeților. Se pare că acest discurs este ceva care se întâmplă în multe țări ale lumii. În cazul nostru, a avea două premii Nobel și că acestea sunt pentru literatură și, în special, pentru poezie, ne lasă cu sentimentul că este o țară de poeți cu motive întemeiate. Cred că e adevărat. Deși cred, de asemenea, că această planetă albastră este o casă a poeților și un loc poetic în mijlocul spațiului sideral tăcut și rece. Dar în Chile, paradoxul este că poeții săi nu sunt apreciați prea mult, nu li se acordă spațiu, nu sunt recunoscuți, dar în mod fundamental nu sunt citiți sau foarte puțin.
V.B.: – În țara dumneavoastră, scriitorii contemporani își pot vinde cărțile să câștige cât să-și asigure traiul?
L.C.V.: – Absolut nu. Cred că în Chile scriitorii, în special poeții, sunt de obicei recunoscuți și citiți postum. Trist de spus. Există foarte puține excepții în această privință. Chile este o țară mai mult audio-vizuală decât cititoare. Testele de înțelegere a lecturii la nivel internațional ne plasează țara foarte jos. Iar poezia, nu întotdeauna este o lectură ușoară, este de obicei scrisă pentru interior.
V.B.: – Cărțile dumneavoastră au fost traduse și în alte limbi: în engleză, portugheză și, iată și în română, prin strădania și talentul doamnei profesor universitar Carmen Bulzan. O operă tradusă, căpătând o nouă formulă artistică, este o nouă operă. Între autorul prim și traducător se stabilește o relaționare creativă specială. Poate o prietenie literară. Puteți să ne spuneți ceva despre prieteniile literare în urma unor colaborări de acest fel?
L.C.V.: – Este adevărat că actul de traducere este un mod de însușire a poeziei, este un fel de crimă dulce și bună a poetului, dar în bine (ha, ha). Cuvântul este luat, astfel încât să poată fi împărtășit cu alți oameni care nu l-au putut auzi, de aceea cuvântul este îndepărtat și poezia primește cuvinte noi, aripi care îi permit să meargă mai departe. Poetul nu contează. Într-un fel poezia este autonomă, are propriile reguli, viața ei, blândă și săracă, dar viața în cele din urmă e în actul lecturii. Dacă nu poți citi o poezie, din cauza problemelor de limbă, de exemplu, poezia nu există încă. Ea este încă moartă sau nu s-a născut încă. Cel care traduce este un obstetrician, o moașă a poeziei. Este o sarcină foarte onorabilă. Prin urmare, mi s-a întâmplat în mai multe rânduri, nu în toate, să apară o prietenie profundă cu cel care traduce. Dar cred că acest lucru este mai ușor atunci când traducătorul este un poet. Acest lucru s-a întâmplat cu Carmen Bulzan, pe care o admir și o stimez foarte mult și căreia îi sunt foarte recunoscător, mai ales pentru traducerea cărții mele Con/Cu Cioran, care a fost prima noastră lucrare comună.
V.B.: – Ați scris despre Cioran. A propos de granițe, iată, artistic, nu există. Spuneti-ne, vă rog, ce v-a atras la scriitorul-filosof Cioran de origine română și dacă ați găsit similitudini cu vreun autor din Chile?
L.C.V.: – Așa cum am arătat în versiunea chiliană a cărții Con/Cu Cioran, l-am cunoscut pe acest om genial printr-o analiză a lui făcută de psihiatrul și psihoterapeutul italian Vittorio Guidano. Într-una dintre prelegerile sale despre terapia post-raționalistă, el l-a folosit ca exemplu de stil de organizare a sensului personal care tinde spre tulburări depresive. Acolo a menționat o parte din trecutul său biografic izbitor, cum ar fi faptul că a învățat să scrie în franceză foarte târziu, ceea ce mi-a atras atenția și m-a surprins enorm când am început să-i citesc textele, pentru că limba lui era impresionant de lucidă, ascuțită și curată. Cioran a răsunat în mine, în tinerețea mea mijlocie, așa cum făcuse Nietzsche în adolescență. Au întruchipat aceleași întrebări și îndoieli pe care mi le-am pus de atâtea ori, aceleași întrebări serioase și radicale care au făcut viața greu de gestionat. Mi-a plăcut, și încă iubesc, modul în care își afișează în scrierile sale disconfortul, emoționalitatea lui negativă, care este atât de universală, deși de multe ori dezactivată. Cioran stă pe acoperiș și își strigă blestemele și apoi își mușcă limba. Țipă în tăcere pe pagini și suferă. Dar își spune adevărul, cu o ironie genială, cu inteligență. Dar a pierdut firul Ariadnei, după părerea mea. A fost lăsat să blesteme minotaurul, ca și Nietzsche, pierdut, în eterna sa întoarcere în centrul labirintului. Îi împărtășesc întrebările, durerile, neliniștea și proza poetică. Dar nu răspunsurile lor, rezultatele lor, orizonturile lor. Dar sunt cei care împărtășesc orizonturi și chiar încearcă să le impună altora, fără să se ocupe de amărăciunea vieții, de suferința persistentă, de moartea noastră de zi cu zi. Nu-mi place asta. Prefer proza poetică a lui Cioran în aer liber. Sau poeziile lui Nietzsche, în loc de „dictonul” fanatic. Dar această evaluare nu mă face să-mi pierd speranța. Deși nu mă refer la speranța rațională sau rezonabilă a teologiei, filosofiei sau psihologiei…, ci la acea „mică speranță care ne dă bună dimineața în fiecare dimineață”, așa cum a descris-o Charles Péguy.
V.B.: – Considerați că structura morală a unui poet, ar trebui să influențeze aprecierea operei sale?
L.C.V.: Nu. În adolescența mea am citit mult despre „poeții blestemați”, de fapt i-am dedicat una dintre primele mele cărți lui Baudelaire. Una dintre poeziile mele preferate a fost scrisă de un alt Charles, americanul Bukowski. Deși nu împărtășesc multe dintre lucrurile pe care le-a făcut în viața personală, a fost un poet excepțional, pentru că meșteșugul poetului este ceva care izvorăște liber, fără discernământ, ca o pasăre albastră care se stinge în inima pe care și-o dorește. Abilitatea de a folosi cuvântul pentru a ajunge în locuri nerostite nu poate fi moștenirea celor care îndeplinesc anumiți parametri de comportament de orice tip, poezia, așa cum am mai spus, este liberă, liberă de poet, liberă de orice, cu excepția cititorilor, pentru că ei sunt cei care dau viață poeziei în actul lecturii, și ei, de asemenea, îi dau sens, o dezleagă, îi deschid adevărul, o dez-velesc („a-letheia”). Poetul este un intermediar relativ nevinovat în ceea ce privește rezultatele. Habar nu are de incendiul sau potopul care poate fi produs din textul pe care l-a donat. După cum au spus mai mulți francezi (în special Barthes și Ricoeur, în felul lor), autorul (poetul) a murit. Poezia nu aparține poetului, ci celui care o face a sa, celui care și-o însușește în lectura plină de sens, parafrazând-o.
V.B.: La momentul acesta, ce fel de poezie este preferată în Chile? Dar proză? Are coordonate speciale, noi?
L.C.V.: – Așa cum am menționat mai devreme, în Chile, din păcate, nu se citește prea mult. Studenților mei din universitate le este amuzant că insist atât de mult că trebuie să fie cititori compulsivi, recomand mereu lecturi noi la fiecare subiect, le spun că trebuie să citească mai multe cărți simultan și că trebuie să ia notițe de la cei care ies din aceste lecturi în mintea lor, că testele nu contează, că ceea ce contează este să învețe, să fie creativi, productivi din punct de vedere intelectual și estetic. Dar nu prea citesc, cărțile din Chile sunt și scumpe. Când instruiam liderii, îi rugam să investească măcar prețul unei mașini în cărți. Au râs, dar nu a fost o glumă, de fapt cred că aș fi putut cumpăra câteva autobuze cu biblioteca mea (ha-ha). Nu există altă cale. Dar cei mai mulți nu înțeleg cât de necesar este să devii prieten și confident apropiat al autorilor, adică să-i citești cu seriozitate. Lăsați-i să vorbească în dormitor și să-și spună secretele. Și acesta este lucrul magnific al lecturii, poți să-l auzi direct pe Aristotel, Ibn Arabi, Luther, Hegel, Marx, Kierkegaard, Derrida… pe scurt, pe gânditorii deja morți… sau marii poeți… sau chiar romancierii istoriei. Aș putea spune că mi se pare că în Chile poezia este apreciată mai mult prin marele Nicanor Parra (fratele unuia dintre cei mai importanți cântăreți-poeți din istoria noastră: Violeta Parra), adică așa-numita „anti-poezie”, care pentru mulți a fost calea spre poetică. În cazul meu personal, Parra a deschis ușile pentru a elibera versuri și cu poezia sa „Manifestul” a lăsat poezia la dispoziția mea ca un artefact de uz casnic, de zi cu zi, simplu și necesar. Poezia este prezentă și astăzi în țara mea prin intermediul tinerilor cântăreți sau trubaduri, există mai mulți cântăreți-compozitori care sunt poeți. Îl evidențiez, de exemplu, pe Angelo Escobar, care și-a scos poezia în stradă și în lumea virtuală a internetului datorită recitalurilor sale deschise. El este un exemplu al modului în care poezia este responsabilă pentru găsirea spațiului său pentru a ajunge la viața reală. Acum câțiva ani am publicat o carte a lui Angelo cu „poeziile-cântece”, am subintitulat-o „poezii de cântat”. Pe de altă parte, cititorii de romane sunt mai numeroși în Chile. Avem și un caz frumos de romancier, unul dintre cei mai citiți din țara noastră: Hernán Rivera Letelier, care a comentat că pentru a scrie romane a început să scrie poezii în lateral…
V.B.: – Personal, vă rămân îndatorată și vă mulțumesc nespus că v-ați ocupat de editarea volumului meu în română/spaniolă, Ochiul fantast/Ojo fantaseador, în traducerea aceleiași recunoscute și premiate poete, Carmen Bulzan! Vă doresc multe alte volume semnate de dumneavoastră și aștept o nouă convorbire privind alte proiecte, noi volume publicate de dumneavoastră.
L.C.V.: – Editez mereu autori noi și alții deja consacrați, este pentru mine o mare bucurie atunci când se publică o nouă carte, fie în Hebel Ediciones (în principal digital), fie în editurile Independently Poetry și NoteBook Poiesis (pe hârtie), pe care le dirijez. În prezent, încep un proiect frumos cu remarcabilul poet belgian Germain Droogenbroodt, care este un popularizator celebru al poeziei contemporane la nivel mondial, prin periodicele pe care le face din poezii în mai mult de treizeci de limbi. Cu el vom începe să publicăm o serie de cărți în engleză și spaniolă de poezie internațională.
V. B.: – Și ultima întrebare: care sunt actualele proiecte pe care le aveți ca scriitor?
L.C.V.: – Ei bine, am mai multe cărți de poezie pe cale de a le publica, printre care una dintre cele mai recente, care a fost deja publicată în România, în traducerea lui Carmen Bulzan, și pe care sper să le prezint în 2023 acolo, alături de noua ediție englezo-spaniolă, este cartea „Stańczyk: poem narativ al unui serios bufon”. Această carte este o lucrare care m-a făcut foarte fericit de gestația ei. A doua ediție a cărții mele „Omul plin de flori” este, de asemenea, o lucrare foarte apreciată de mine și va fi acum disponibilă în limba engleză. De asemenea, sper să public în curând o colecție de poezii numită „Fado y Existir”, care face aluzii la muzica fado portugheză și unele teme din gândirea lui Heidegger. Un alt proiect poetic care este în curs de desfășurare, și care mi-a luat mai mult timp decât de obicei, este o carte intitulată „Structura dorului”, compusă din poezii inspirate din epigrafii preluate dintr-o carte de Hannah Arendt despre conceptul de iubire la Sf. Augustin. Pot menționa și două proiecte de carte în domeniul psihologic pe care sper să le public în curând, mă refer la o lucrare despre psihologia emoțiilor intitulată „Emoții goale: psihologia proceselor emoționale” și „Hermeneutica traumei: trauma și confruntarea ei pozitivă ca fenomene hermeneutice”.
V.B.: – Vă doresc multe alte volume semnate de dumneavoastră și aștept cu nerăbdare să mai vorbiți despre noile volume publicate și despre proiectele dumneavoastră.
L.C.V.: – Vă mulțumesc foarte mult, stimată doamna Veronica. A fost o mare plăcere să pot discuta cu dumneavoastră.
V.B.: – Vă mulțumesc foarte mult pentru această discuție, vă așteptăm în România și vă doresc să vă difuzați cărțile, fără frontiere, oriunde în lume!
Nu departe de castru roman Arutela și de Sfânta Mănăstire Cozia, unde umbra lui Mircea cel Bătrân s-a prelungit până în poemul dramatic semnat de Al.Florin Țene, scriitori, din județele Argeș, Olt și Vâlcea, s-au reunit în sala mare a Centrului de Informare Turistică din Călimănești, să-l sărbătorească, în după amiaza de 14 iunie, a.c, pe octogenarul clujan cu rădăcinile în Drăgășani. Familia Țene a fost adusă de la Olănești, unde se afla în concediu, cu autoturismul, la Călimănești, de către scriitorul și promotorul cultural Marian Bărăscu, președintele cenaclului “Gib I. Mihăescu”din Drăgășani, cenaclu înființat de Al.Florin Țene, în anul 1958. Pe parcursul drumului s-au depănat amintiri despre oameni, istoria și locurile drăgășenene. Ajunși la Centru de Informare Turistică din Călimănești, oaspeții au fost primiți cu multă căldură sufletească și prietenie.
Această inițiativă, de a fi sărbătorit scriitorul și promotorul cultural Al.Florin Țene, i-a aparținut scriitorului prof. Constantin Geantă, care împreună cu Primăria stațiunii balneoclimaterice Călimănești și Biblioteca județeană “Antim Ivireanu “ din Rm.Vâlcea, au organizat întâlnirea de neuitat cu președintele Ligii Scriitorilor și soția sa poeta Titina Nica Țene.
În sala plină de scriitori și iubitori de cultură, având în prezidiu pe prof.Constantin Geantă, Zenovia Zamfir, reprezentanta Bibliotecii Județene Vâlcea, scriitoarea Liliana Moldovan, bibliotecară la Biblioteca Județeană Mureș, biografa scriitorului sărbătorit, prof.dr.Nicolae Dinescu, președintele Filialei UZPR Vâlcea și Al.Florin Țene , activitatea a fost deschisă de Zenovia Zamfir care, la început, a mulțumit auditoriului pentru efortul depus în a veni din mai multe județe la această manifestare culturală, iar apoi a făcut o retrospectivă analitică despre cele 91 de cărți publicate de Al.Florin Țene, ale cărui volume, mai reprezentative sunt: “Un ocean de desert” un autentiuc saga, cum sublinia în prefață Mariana Cristescu din Târgu Mureș”, “Insula Viscolului“ și ciclul de romane între realitate și poveste despre: Gib I. Mihăescu, Ion Minulescu, Macedonski, Radu Gyr, Vasile Militaru, Valeri Gafencu etc.
În încheierea cuvâtării, Zenovia Zamfir, i-a înmânat scriitorului, criticului literar, eseistului, poetului Al.Florin Țene și poetei Titina Nica Țene din partea A.S.C.I.O.R-Asociația pentru Civilizație Ortodoxă- Uniți prin Credință- diploma “Act de Recunoștiimță” în semn de mulțumire și recunoștiință pentru merite deosebite în promovarea culturii naționale și universale, pentru creșterea puterii și responsabilității sociale și duhovnicești, pentru unitate și solidaritate umană, pentru promovarea și susținerea activităților asiciației ASCIOR! Diploma este semnată de ing.Nicolae Mușat, președinte fondator ASCIOR și Președinte ASCIOR-Vâlcea scriitor Zenovia Zamfir.,
În cuvântarea sa, profesorul Constantin Geantă a prezentat revista ”Mirajul Oltului “, serie nouă, anul IV, nr.3( 8) iunie 2022, revista publiciștilor de la “Cozia la Olt “- Călimănești, Râmnicul Vâlcea, Drăgășani, Slatina, ce apare sub egida UZPR-Filiala Olt, număr dedicat scriitorului Al.Florin Țene, având pe copertă fotografia acestuia. Revista cuprinzând studii semnate de Constantin Geantă,prof.dr.Ștefania Mărineanu, Maricela-Paraschiva Buicescu, Zenova Zamfir, Ion Nălbitoru, Eugen Petrescu Elena Manda, Galina Martea, prof.dr. Florentin Smarandache etc și creații de Al.Florin Țene, Titina Nica Țene și dr. Ionuț Țene.
Zenovia Zamfir, care a coordonat întreaga activitate, a dat cuvântul inginerului dr.Gheorge Sporiș, scriitor și eseist, prieten vechi al sărbătoritului, care și-a început cuvântarea cu analiza piesei de teatru “Vă somez, domnule doctor! “, scrisă de Al.Florin Țene cu mulți ani în urmă, subliniind suplețea și autenticitatea dialogurilor. Concluzionând: “cert este, că Al. Florin Țene este un reprezentant de frunte al literaturii noastre contemporane”.
Din partea Societății Culturale Anton Pann, din Rm.Vâlcea, al cărui fondator a fost și Al. Florin Țene, Nicu Cismaru, președintele societății, i-a acordat sărbătoritului “Diploma de Excelență” , pentru “întreaga activitate de creației literară și promovare a culturii naționale.“
În cuvântarea sa, Liliana Moldovan – biografa lui Al.Florin Țene – a spus, printre multe alte aperecieri elogioase la adresa sărbătoritului: “Doar, prin opera dumneavoastră rămâneți un nume apăsat și de neșters, întru slava și măreția Maicii noastre, România.” La sfârșitul cuvântării i-a înmânat “Diplomă de Suflet” din partea Ligii Scriitorilor Români, Filiala Mureș, semnată de președintele filialei Mircea Dorin Istrate și secretar Liliana Moldovan.
La sfârșitul cuvântării, în care a amintit de multe activități organizate de Al.Florin Țene, pe când se afla în județul Vâlcea ing Gheorge Puiu Răducanu, directorul Editurii Mircea Cel Bătrân din Olănești, i-a acordat medalia omagială a editurii și “Diploma de Onoare”, din partea președintelui RTV Unirea din Viena, Ioan Gojdja, felicitându-l cu ocazia împlinirii “vârstei înțelepților olteni”.
În cuvântarea sa, prof. dr.Nicolae Dinescu, președintele UZPR-Filiala Vâlcea, spunea că Al.Florin Țene “este printre acei oameni de elită care merită să-i gratulăm și să-i onorăm fiindcă sunt pământenii din țara noastră care vorbesc prin chipurile lor de îngeri cu putere sufletească care lăsă în România noastră o opera nemuritoare.”Apoi i-a înmânat sărbătoritului CARTA EXCELLENTIA din partea Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Televiziujea VÂLCEA 1, Ziarul de Vâlcea, Academia Olimpică Română, Asociața Jurnaliștilor și Scriitorilor din România, Asociația Seniorilor din Educație Ștințe și Cultură Vâlcea, Forumul Cultural al Râmnicului.
Din partea revistei CLAVIATURI din Brașov redactorul șef avocat George G. Echim a acordat scriitoarei Titina Nica Țene, lui Al.Florin Țene și dr.Ionuț Țene DIPLOMA ANIVERSARĂ, semn de prețuire pentru personalitatea acestora.
În cadrul manifestării, Al.Florin Țene a mulțumit celor prezenți pentru sincerele cuvinte exprimate, după care a citit poemul “Poeții nu mor niciodată “, înmânând din partea Ligii Scriitorilor diploma VIRTUTEA LITERARĂ următorilor scriitori: Gheorghe Sporiș, Zenovia Zamfir, Puiu Răducanu, Constantin Geantă și Elena Manda.
În continuare președintele national al Ligii Scriitorilor i-a acordat scriitorului și ctitorului de reviste și societăți culturale Petre Cichirdan Medalia VIRTUTEA LITERARĂ cu Brevet, semn de prețuire pentru întreaga activitate de promovare a culturii române, prin opera sa și revistele pe care le editează. Acesta, la rândul său, a subliniat activitatea laborioasă a scriitorului dr.Ionuț Țene, concluzionând că “din Stejar, Stejar răsare.“
Au mai vorbit: prof. Paulian Buicescu, care a citit o poezie dedicată sărbătoritului, ing.Costinel Stoica, consilier în Primăria Drăgășani, Veronica Stan, prof..Mihai Călugărițoiu care în cuvântarea sa a subliniat faptul că în lucrarea “Istoria Șușanilor “, volum de istorie locală, semnată de domnia sa, poeta Titina Nica Țene și familia au un loc de frunte, în pagini memoriabile, cu care oamenii locului se mândresc etc.
La invitația stareței mănăstirii Ostrov, egumenă: monahia Mariami Muna Tunza, de pe insula cu acelaș nume, mănăstire de calugărițe, cu hramul “Nașterea Maicii Domnului”, amplasată pe o insula a lacului de acumulare a hidrocentralei Călimănești de pe râul Olt, o parte din scriitorii prezenți au servit masa în trapeza mănăstiri, ocazie cu care s-a făcut schimb de cărți, însoțite de discuții despre literatura română.
Cu această ocazie Biblioteca Județeană Cluj “Octavian Goga “și Biblioteca Municipiului Drăgășani,(Bibliotecară șefă Prunel-Bărbulescu Cristina ), care la propunerea unui grup de scriitori se va numi “Al.Florin Țene”, au amenajat expoziție cu cărțile publicate de scriitorul Al.Florin Țene, alături de biobibliografia acestuia. Iar revistele și ziarele Luceafărul, Napoca News, Așii României, Logos și Agape, siteu UZPR, Curierul Național, Națiunea etc au publicat pagini întregi omagiale dedicate scriitorului Al.Florin Țene.
Această manifestare închinată bardului drăgășenean, devenit clujan, rămâne o pagină de neuitat în istoria locului, și nu numai, semn că în cei 80 de ani de viață, Al.Florin Țene, cu talentul său dăruit de Dumnezeu, lasă în urmă o operă masivă, formată din volume de poezie, romane, cărți de eseuri și critică literară, dar mai ales apreciat ca organizator de manifestări cu cartea, deschizător de școală de creație literară, teoretician privind noul curent literar globmodernul, îndrumător al celor care doresc să se dedice scrisului, ctitor de cenacluri și reviste, fondator al Ligii Scriitorilor, dar, și Om de mare omenie. La mulți ani, domnule Al.Florin Țene!
