ȚICLETE P. Gheorghe
„BOGDAN PETRICEICU HAȘDEU”
(Fast Editing, București, 2020, 304 p.)
Bogdan Petriceicu Hașdeu – Savant, scriitor și gazetar unionist, unul din „părinții-cărturari”/parentes Patriae ai culturii române
De profesie inginer constructor, dl Gheorghe Țiclete (21 aprilie 1936, Tg.-Jiu) a făcut o adevărată carieră universitară, începută la Cluj ca asistent (prin concurs) și urcând toate treptele ierarhiei, devenind profesor (tot prin concurs) la Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti până la pensionare (2006), și în continuare consultant. Ca inginer și cadru didactic a contribuit la elaborarea a peste 150 de proiecte de execuție, atât în țară cât și peste hotare și a elaborat, în calitate de autor și coautor, peste 100 de lucrări științifice și 33 de manuale universitare, în limbile română, franceză, engleză.
L-am cunoscut la unele manifestări cultural-științifice desfășurate la nivel de județ, încă de acum vreo două decenii, ba chiar pe teren profesional, prin anul 2000, când d-sa a fost președintele Comisiei de bacalaureat de la nivel de liceu (eram pe atunci director al Colegiului Național „Ecaterina Teodoroiu” din Tg.-Jiu). Fire comunicativă, cordială și de o distincție dialogală, cu aplecare deosebită față de tot ceea ce este gorjenesc, dl Țiclete ilustra tipul intelectualului care, plecat de acasă pentru a-și găsi rostul pe alte meleaguri, rămâne permanent în suflet cu icoana familiei și locului natal, simțindu-și permanent sufletul atras de aceste amintiri vii, reactualizate, îmbogățite…
Țin minte o întâlnire culturală la una din edițiile Simpozionului Național „Satul românesc tradițional”, desfășurată la Tg.-Jiu și în teritoriu, la Arcani-Câmpofeni, unde ne-am întreținut mai mult, totdeauna d-sa fiind foarte bucuros dicutând pe varii teme, de la tradiții culturale la chestiuni de învățământ, istorie, sociologie etc. Ba a devenit simpatizant și chiar colaborator al revistei „Portal-MĂIASTRA”, pe care din 2005 o editam într-un parteneriat al Societății de Științe Filologice – Filiala Târgu-Jiu (al cărei președinte eram) cu Centrul de Conservare și Promovare a Tradițiilor Populare Gorj, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, trimestrial de cultură cu apariție neîntreruptă până azi. Între articolele valoroase publicate de dl Gh. Țiclete amintesc un amplu documentar-memorialistic despre Constantin Virgil Gheorghiu (15 sept. 1916, Valea-Albă, comuna Războieni, jud. Neamț – 22 iunie 1992, Paris), reprezentant al exilului românesc, fost diplomat, jurnalist de seamă, romancier, poet și preot ortodox, pe care l-a cunoscut în Franța, într-o banală împrejurare, ținând ulterior o anumită legătură (dl Țiclete are la Lyon stabilită pe fiica sa Ioana, medic, cu soțul și cei doi copii, pe atunci elevă la „Constantine” în Algeria).
Vocația publicistică (pentru că despre o vocație cu adevărat este vorba) a avut-o dl Țiclete încă de pe băncile școlii, publicând în „Urzica”, „Scânteia Tineretului”, „Viața studențească” etc., iar în timpul studiilor universitare la ziarul de tradiție „Făclia” din Cluj, inițiind pe atunci și apariția unei publicații studențești „Politehnica”, din care au apărut doar 15 numere, fiind apoi interzisă (1956-1958). După 1990, dar mai ales după pensionare a avut (și încă are) o activitate susținută în diferite publicații din Gorj, Cluj, București și alte localități („Crinul satelor”, „Jiul de Sus”, „Adevărul de Cluj”, „Independența Română”, „Bogdania”, „Ghidul Anonimului”, „Rotonda Valahă”, „Convorbiri literar-artistice”, „Astralis” ș.a.).
O mult mai importantă activitate în domeniul publicistic este aceea dedicată scrierii și apariției unor cărți, fie că e vorba de o memorialistică interesantă, cu evidențierea parcursului său profesional, al vieții pline de greutăți și încercări și a oamenilor pe care i-a cunoscut: „Lumea prin care am trecut” (Ed. Amanda, 2016”), fie că evocă personalități de seamă din domeniul culturii și științei românești („Evocări: Cei care au fost”, Ed. Fast Editing, 2019). La acestea se adaugă două recente lucrări, pe care dl Țiclete a avut amabilul gest de a mi le trimite: „Ce am fost? Cum suntem? Ce vom fi?” (Ed. Fast Editing, 2020, 206 p.) și „B. P. Hasdeu. Un geniu original în cultura românească” (Ed. Fast Editing, 2020, 304 p.).
Prima lucrare este dedicată unor probleme și meditații pe seama destinului încercat al poporului român potrivit eseului care reproduce, puțin schimbat, titlul cărții („Cum am fost? Ce e suntem? Cum vom fi?”, pp. 96-111), abordând și alte probleme de istorie, sociologie, religie, filosofie, geografie etc. Dl Țiclete scrie despre „toleranță religioasă și armonie socială”, „spiritualitate, morală și credință la români”, ca și despre „îndeletnicirile, obiceiurile și tradițiile populare în viața satului românesc” ori „evoluția benefică a globalizării” care implică „păstrarea și dezvoltarea identității culturale ca factor decisiv”, ca și despre „Uniunea Europeană, viabilă și prosperă doar printr-o unitate în diversitate”. Sunt idei al unui patriot adevărat, care simte profund ființa neamului, conform unui zicalei celebre „fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara ta!”, dar care crede că „pentru a fi cu adevărat patriot, pentru a-ți iubi țara și neamul, este necesar ca omul să se simtă cu adevărat mulțumit, sigur de ziua de mâine, cu alte cuvinte, fericit.” Căci „fericire” înseamnă pentru un om „decent și normal: sănătate, un loc de muncă adecvat capacităților și pregătirii fiecăruia, o repartiție echitabilă și răspundere pe măsură, în viața socială”, la care s-ar adăuga „o familie armonioasă” etc. Dar cum putem vorbi de acestea azi, într-o economie marcată de mari neajunsuri, când românii emigrează cu milioanele, iar interesele personale sunt puse deasupra celor obștești, și într-o societate agonică, în care clasa politică se dovedește deseori execrabilă, servilă și acționând în interes de grup colorat infracțional?… („Cum apare și se dezvoltă sentimentul dragostei de țară”, pp. 112-119). Dincolo de aceste probleme „urgente” ale zilelor pe care le trăim, într-o vânzoleală reformistă de peste treizeci de ani, autorul scrie și despre „vicisitudinile românilor ardeleni pentru supraviețuire și afirmare”, despre „Zorii învățământului rural în Principatele Române”, „Despre ceangăi și simțirea lor românească”, despre cei „100 de ani de la Marea Unire. Episoade mai puțin cunoscute” și despre „România astăzi. Început de speranță și o realitate nedreaptă”…
Monografia „B. P. Hasdeu. Un geniu original în cultura românească” – desigur, un geniu nu poate fi altfel decât „original”! -, este o scriere de luat în seamă. Contactul cu acest „uragan” al culturii române, cum i s-a zis, datează din perioada studiilor liceale (azi, B.P.Hasdeu nu mai figurează în manualele școlare, atât de schematice, anodine și pline de ceea ce un dascăl de serioasă modă veche consideră experimente și futilități). Editorul lucrării, dna Eugenia Duță, consideră lucrarea de-a dreptul „monumentală”, „un document de o excepțională valoare” consumând mult timp și o imensă energie intelectuală, pentru a aduna și sistematiza informațiile „într-o formă literară abordabilă” pentru un public „larg și diferit ca pregătire”: „Avem în față un alt Hasdeu, dintr-o dată descoperit sub toate aspectele sale, umane, morale, intelectuale, cu prietenii și dușmănii, cu excepționale calități dar și nelipsite defecte, un om pentru care cultura și patriotismul au fost țelurile supreme, neegalate decât de marea iubire paternă pentru fiica sa.”
Cum era firesc, autorul o ia de departe, de pe vremea când înaintații marelui cărturar erau emigranți pe pământurile Rusiei țariste, Ucrainei sau Poloniei, dovedind – ca români adevărați, cu iubirea de neam și glie în sânge – demnitate și vitejie. În 1673, strămoșii lui B.P. Hașdeu fuseseră nevoiți să se refugieze în Polonia, alături de Petriceicu-vodă, ocrotitorul celor doi copii ai cumnatului său care căzuse în lupta pentru apărarea cetății Hotinului. Autorul dă glas unor informații foarte interesante culese din varii izvoare scrise, din documente de arhivă chiar, despre bunicul și tatăl lui Bogdan, care vin să descifreze caracterul sufletesc al acestui om de excepție din galeria marilor cărturari români, care de la vârstă fragedă a acumulat, prin studiu perseverent, o cultură impresionantă de nivel european, care îi va fi de trebuință toată viața în domeniul istoriei, filologiei, arhivisticii, dar și al literaturii propriu-zise (ca poet, prozator, dramaturg, articlier etc.).
Dl Gheorghe Țiclete își structurează cartea după modelul consacrat al monografiilor, începând, în capitole de sine stătătoare, cu „originile” și „înaintașii (premergătorii)”, continuând cu „tinerețea” , „venirea în Moldova”, apoi „la București”, după care evocă activitatea de istoric, poet și dramaturg a lui Hasdeu, legăturile sale cu „Junimea”, apoi într-un capitol de vreo zece pagini interesul pentru lingvistică și filologie cu prezentarea realizărilor în domeniu. Un mic roman documentar îl constituie cele patru capitole (pp. 181-244) în care este evocată fiica de o inteligență precoce a savantului, Iulia Hasdeu, de la anii copilăriei și studiilor la Sorbona, la „plecarea” ei și „suferința tatălui”, cu descrierea, în capitole speciale, a „Cavoului” de la Bellu și a „Castelului” cu simbolistică spirituală închinat ei de părintele neconsolat la Câmpina.
B. P. Hasdeu / Tadeu Hîjdeu la naștere (n. 26 februarie 1838, Cristinești, Hotin, azi în Ucraina – d. 25 august 1907, Câmpina) descinde „dintr-o veche familie de boieri români basarabeni”, înrudită prin diferite alianțe cu polonezi, ucraineni, ruși, basarabeni și chiar evrei, începând încă de pe la începutul sec al XV-lea. Consultând notițele extrase de savant din arhivele de la Academia Română și de la Craiova, autorul găsește informația că neamul dinspre mamă al lui B.P. Hasdeu este documentat încă de pe la 1401 (când avea loc pacea „veșnică” a Lituaniei cu Polonia). Pe bunicul dinspre mamă îl chema Tadeus Hasdeu, care a avut un copil ce s-a numit tot Tadeus, născut în 1769 în Polonia, unde emigrase o ramură a familiei (provenea din strălucita familie de nobili polonezi Von Dönhoff), ajuns colonel în armata rusă, dar stabilindu-se în 1812 în Basarabia țaristă. De la acesta, spirit romantic și aventuros, a moștenit Bogdan aptitudinile pentru învățătură, după cum mărturisește în jurnalul său. Luptă în armata austriecilor împotriva turcilor la Novi-Bazar (1788) fiind rănit. Întors acasă, se căsătorește cu Denhoffȏwna, murind în 1806, la nașterea copilului! Fiul, tot Tadeus, se va căsători cu o frumoasă evreică, cu care, botezată Valeria, se căsătorește (se va dovedi „soție ideală”, cântată într-o poezie publicată de B. P. Hasdeu în „Sic Cogito” (ed. III, 1895), dar amintită și în epitaful din cimitirul Cristinești-Hotin (murise la 12 oct. 1835). Deși cărturarul dorea să șteargă din memoria arborelui genealogic imaginea bunicii evreice (și neamul bunicului se împotrivise acestei alianțe), totuși, la sugestia medium-ului spiritist al Iuliei, și „steaua” bunicii Valeria, boieroaica cu viață exemplară rămasă văduvă, își va găsi locul între celelalte nouă stele de bronz din templu.
Întregul neam al Hasdeilor a dus o viață sufletească „la cote înalte”, dragostea față de plaiurile străbunilor și de neam însoțindu-i și călăuzindu-i „cu sfințenie”. Autorul încearcă să reconstituie, din documentele păstrate și pe întinsul a cinci secole (XV-XIX) arborele genealogic, cu observația că înaintașii, cu ranguri de mare demnitate (nobili mai vechi în timpul regelui polon Ioan Sobieski, înrudiți cu Petriceicu-Vodă), „au influențat mult existența și viața sufletească a celui care va fi marele B. P. Hasdeu”. Însuși interesul manifesta de acesta față de genealogia neamului său amintește cu preemineță de unchiul Boleslav Tadeus Hasdeu, autorul unui manuscris în limba rusă intitulat „Memoriu istorico-genealogic despre dvorenia neamului Hasdăilor” (din 1867), documentat din arhive poloneze și rusești (existent la Academia Română). Însuși cronicarul de largă cultură umanistă Miron Costin, în letopisețul său, are cuvinte de laudă pentru boierul Efreim Hasdeu, pârcălab de Hotin.
Acum înțelegem pasiunea savantului, care avea ca document prețios de familie caietul cu însemnările istoriografice și literare ale bunicului său Tadeus, pentru istorie, îndeosebi spiritul dacist prezent în unele versuri de tinerețe („Sunt Dac cu trup și suflet/ și cu mândrie recunosc aceasta,/ sunt Dac și nu sunt Roman, pe Romani îi disprețuiesc”). La rândul său, tatăl, Alexandru Hasdeu (1811-1872), avea pregătire juridică la Facultatea din Harcov și preocupări literare mai serioase. Va fi invitat, în 1866, să devină membru, ales mai apoi membru de onoare al Societății Literare Române /Societatea Academică Română, alături de Alecsandri, G. Barițiu, Al. Hurmuzachi, I. Hodoș, I. C. Massim, Titu Maiorescu, C. Negruzzi, Ion Sbierea, Al. Roman, V. A. Urechea ș.a. Multe date despre neamul Hasdeilor, al căror blazon, conform mărturisirii tatălui, era „Pro Fide et Patria”, sunt în bună tradiție documentară și cele din scrierile cercetătorului și editorului Ionel Oprișan, președintele de onoare al Fundației Naționale „B. P. Haseu” și autorul monografiei „Opera literară a lui B. P. Hasdeu” (2007), din care dl Țiclete citează.
Viitorul savant urmează primele clase la Vinița, Rovo și Camenița (Polonia), apoi, în 1850, odată cu mutarea familiei la Chișinău, urmează cursurile liceului de aici, împreună cu fratele său, răpus tânăr, în 1860. Tribulațiile sentimentale cărora trebuie să le facă față îl găsesc fără mamă, care decedase la chemare (caracterizat „element slab”). Din 1852 urmează studiile superioare la Universitatea din Harkov (până în 1854, la înrolarea în armată), unde va înființa o societate științifică-literară secretă, cu caracter patriotic-naționalist (fratele mai mic Nicolae va muri în 1860 în închisoarea din Petersburg, acuzat de conspirație politică, de unde ura lui Hasdeu față de Rusia cotropitoare). Hasdeu ajunge în scurt timp la o „pregătire excepțională și multiple aptitudini”, lăudând contribuția tatălui la formarea sa (îi va dedica „Istoria critică a românilor”, I-II, 1875), dimpotrivă cu prețuirea purtată lui Kogălniceanu, dar el fiind și un autodidact desăvârșit – „impunător printr-o știință enciclopedică”, după aprecierea lui N. Iorga.
Exprimându-și fățiș disprețul față de Rusia țaristă, își rupe ostentativ pașaportul trimițându-l consulatului rusesc din Chișinău, apoi trece ilegal Prutul la 16 februarie 1857 și se stabilește la Iași. Condamnat în contumacie la „exil siberian” și dezmoștenit din drepturile asupra averii părintești, Hasdeu își schimbă numele din Tadeu în Bogdan, adăugându-și numele strămoșului domnitor al Moldovei (1672-1674), Petriceicu. Încet-încet câștigă încrederea moldovenilor, la 8 martie 1858 fiind numit de caimacanul Vogoride judecător la Cahul (cele trei județe, Cahul, Ismail și Cetatea Albă reveniseră României după războiul Crimeei). Dar va refuza să devină „unealta politică” a lui Vogoride și va reveni la Iași, unde scoate prima sa revistă „România”, publicație unionistă, editată în doar patru numere, fiind caracterizat de Kogălniceanu în „Steaua Dunării” drept „campion al ideilor naționale și constituționale liberale”. În toamna lui 1859 înființează „Foaie de istorie română. Sub redapciunea lui B. P. Hasdeu”, din care apar tot patru numere. Va dărui „Bibliotecii Școalelor” din Iași biblioteca tatălui adusă de la Chișinău (4000 volume), fiind numit custodele bibliotecii și organizată de el după standarde europene ca „Biblioteca Națională”. În 1860, domnitorul A. I. Cuza îl numește profesor de istorie, statistică și geografie la Școala reală din Iași. Înființează „Foița de istorie și literatură” (1860), în care va publica celebrul articol de elogiu adus strămoșilor daci nepieritori „Perit-au dacii?” în care combătea ideile latinismului Școlii Ardelene și concepțiile „puriștilor latiniști” din epocă (de la Petru Maior la A.T.Laurian și I. C. Massim), și se dedică studiului istoriei și creației literare. Consulatul Rus din Principatele Române îi solicită extrădarea, dar ocrotit de partidul liberal nu se dă curs cererii. Cu toate acestea, devenind incomod pentru mulți, va fi înlăturat din funcțiile avute. Își câștigă existența publicând la diferite gazete („Ateneul Român”, „Tribuna Română”, „Dacia”, „Trecutul” etc.), înființează în 1862 revista „Din Moldova” la care va colabora și V. Alecsandri, îi schimbă numele în „Lumina”, dovedindu-se un „înfocat unionist”. Ține un „Jurnal intim” și publică în „Lumina”, printre altele, scrierea licențioasă „Duduca Mamuca. Din memoriile unui studinte” (1863), o nuvelă ce-i va aduce multe neplăceri, fiind acuzat de imoralitate (îndeosebi „episodul Emilia”) și intentându-i-se un proces de presă (va fi demis din postul de profesor de istorie și din cel de bibliotecar, de comitetul școlar din Iași din care făceau parte V. A. Urechea și Titu Maiorescu mai rezervat, cu aprobarea ministrului Christian Tell). Deși câștigă procesul, cu o majoritate minimă de patru voturi contra trei (autorul invocând în apărare o întreagă literatură erotică, de la „Cântarea cântărilor” și Petronius, până la Boccaccio, Shakespeare și Goethe, ba chiar autori români precum Conachi, Negruzzi, Heliade, Bolintineanu, Alecsandri, explicând magistraților că nu a făcut altceva decât să fie un „portretist al societății” de un crud realism, iar, când societatea e „coruptă”, răul stă „în existența corupției, nu în scrierile care o demască”!), reintegrarea în învățământ nu va mai avea loc. Anul următor, în 1864, îndârjitul Hasdeu, fiind la București (numit de Cuza membru în „Comisia documentară” și în „Comisia moșiilor mănăstirești”) republică nuvela cu pricina, revăzută, sub titlul „Micuța. Trei zile și trei nopți din viața unui studinte”, – scriere poznaș-amuzantă și savuroasă, de rezonanță autobiografică și confesivă, în viziunea unui copil cu nimb luciferic și de un magic erotism magnetic, mesmerian („geniu pustiu”, „mare damnat”), de o luciditate cinică și o viziune nihilistă, – considerată în 1937 de Mircea Eliade „una din bucățile cele mai de seamă a literaturii românești moderne”, „departe de a fi imorală, acest roman are o vervă și o ironie romantică fără precedent în literatura noastră”. Ba mai mult, în timp ce Ionel Oprișan considera nuvela o scriere „subțire, cu o vervă cuceritoare într-un stil antrenant, cu dese apostrofări și implicări ale cititorului în secretele narațiunii”, alt critic, Paul Georgescu, o aprecia drept „proză contemporană, scrisă în duhul misterului, al absurdului sau al intertextualității”.
Hasdeu era un caracter cam aventuros și adusese în nuvela aceasta nu numai obsesiile sexualiste ale vârstei, dar chiar o practică ilustrând cum sunt atrase femeile („Zău nu știu ce place femeilor în înfățișarea mea!”), deși – observă monografistul – „după căsătorie și-a ritmat puhoiul aventurilor galante”, după cum recunoscuse însuși Hasdeu în „O nevastă româncă” sub forma unui omagiu adus soției sale Iulia, căreia îi va supraviețui, castelul de la Câmpina fiind dedicat, de fapt, „celor două Iulii”…
Autorul își urmărește apoi personajul „la București” (Cap. IV), unde este chemat de domnitorul Cuza în comisiile amintite. Aici Hasdeu își continuă vocația gazetărească, editând revista satirică „Aghiuță” (1863), subintitulată „Foaie umoristică, satiră și critică”, care, deranjând unele spirite vizate, va fi suspendată de Kogălniceanu în 1864. La București, Hasdeu, nonconformistul (comparat de autor cu Eminescu gazetarul), făcea imaginea „gazetarului democrat și patriot”, critic caustic la adresa politicianismului, a mediocrităților agresive, superficialității și cosmopolitismului, cerând expressis verbis: „să ne întărim înăuntru, făcându-ne respectați dinafară, prin înflorirea românismului și a democrației (…) și să jucăm și noi un rol în Europa”… Cu alte cuvinte, apreciază dl Țiclete, „el aplică o jurnalistică incisiv-arzătoare, cu răbufniri de luptător, prin care-și manifestă acea frământare a adevărului vizionar, încrezător fără rezerve în propășirea meritată a poporului român.”
Gazetarul Hasdeu va continua să editeze nu numai reviste satirice, precum „Aghiuță” sau „Satyrul” (1866), dar și ziare precum „Traian” (1869-1870) și revista „Columna lui Traian” (1870-1874), de largă disponibilitate privind articolele de istorie, justiție, economie, cultură, limbă și literatură, administrație etc. Prin cuvântul său gazetăresc, prin ciclul de conferințe ținute la Ateneu („Noi în 1892”), se dovedește o conștiință românească ireproșabilă și o minte limpede, scriind, cum făcuse Eminescu în „Timpul”, că „România nouă” începe cu Revoluțiunea lui Tudor Vladimirescu, continuă cu ideile pașoptismului, primind botezul odată cu Unirea Principatelor, fapt istoric care a călcat în picioare toate mentalitățile inerțiale feudale („sacra cauză a Unirii” evocată în 1867 într-un ciclu de articole d ziarul „Perseverența”). El vorbește acolo nu numai de „Unirea cea Mică”, dar și de așteptata „Unire cea Mare de realizat de acum înainte (…) fără care nu se poate armoniza ora noastră națională; între toate pietricelele câte sunt necesare pentru a reconstitui anticul mozaic: Dacia lui Traian!” Pentru aceeași „Dacie a lui Traian” militase și Eminescu în articolele sale (o comparație Hașdeu-Eminescu ar pune în evidență nu numai o gândire ortogenezică asemănătoare, dar și o conștiință gazetărească exemplară plină de similitudini). Militând pentru apărarea trecutului nostru istoric în care dacismul se îmbină armonios cu latinismul, pentru „individualitate națională” („suntem români, iar nu prusieni”) și demnitate în concertul națiunilor european, pentru eradicarea politicianismului corupt și respingerea cosmopolitismului, îndeosebi a germanismului, Hasdeu, antimonarhist convins, se dovedește un spirit polemist care vine de-a dreptul din tradiția lui Eminescu, de un românism apăsat, deși între cei doi contemporani nu au existat relații apropiate, ci de respect amiabil, de recunoaștere și admirație colegială, mai mult gazetărească decât literară. Într-un articol, Mircea Eliade era convins că B.P. Hasdeu „a scris cele mai frumoase articole politice din istoria presei românești, singurele care pot sta alături de cele ale lui Eminescu”, căci fondatorul atâtor publicații, mare patriot și democrat, „nu făcea gazetărie numai cu talent, ci cu o vastă informație istorică, economică, juridică, și nu scăpăra numai de inteligență, ci avea curaj, «nedependență» și sinceritate”.
Căsătorit în 1865 cu Iulia n. Faliciu din Roșia Abrudului, unde se găsea în documentare (zona Munții Apuseni), Hasdeu va avea o viață de familie așezată, unica sa fiică, Iulia, fiind marcată de un destin tragic. Acum, la București, are loc și o prodigioasă activitate în domeniul cercetării istorice, în 1864 primind însărcinarea să editeze „Arhiva istorică a României”, precum și a lui Bălcescu și Laurian din „Magazinul istoric pentru Dacia”. Membru al diverselor Societăți Științifice și Academii, publică în presa românească și străină, participând cu comunicări la Congrese Internaționale și realizând legături cu mari oameni de știință, precum romanistul german Hugo Schuchardt, specialist în filologie română. Acum apar „Istoria critică a românilor” (1874), recenzată de Schuchardt în „Literarische Zentralblatt”, „Historia antică a românilor” (1875), celebrul tom „Cuvinte den bătrâni” (1877), propunându-și realizarea unui impresionant dicționar enciclopedic al limbii române, „Etymologicum Magnum Romaniae” (I-V, 1886-1898), care, din cauza dimensiunii monumentale proiectate, a ajuns doar până la definiția cuvântului „bărbat”.
Acestui capitol, după a noastră părere, ar fi trebuit să-i urmeze cel dedicat prezentării „Lingvisticii și Filologiei” (X), Hasdeu fiind pionier al lingvisticii sociologice, chiar unul din întemeietorii lingvisticii, filologiei si lexicografiei științifice românești, interesând pe filologii germani Gustav Weigand și Hugo Schuchardt. A inițiat metoda comparativ-istorică în cercetare și ancheta dialectică prin corespondență, formulând și alte teorii precum „teoria circulației cuvintelor” etc.
În alte capitole, dl Țiclete urmărește activitatea de dramaturg a celui care se dovedise un monografist istoric redutabil prin lucrarea „Ion Vodă cel Cumplit” (VI), creând drama istorică în cinci acte, binecunoscută în tradiția școlii românești, dar nu în școala de azi, „Răzvan și Vidra” (1867), apoi comedia „Trei crai de la răsărit” (1879) numită inițial „Orthonerozia” (1871-1872). Drama istorică, mult mai valoroasă, exprimă o viziune literar-romantică asupra istoriei moldave, în care se reflectă iarăși concepția democratică a autorului, întruchipând un personaj care, venind din clasa de jos, ajunge la demnități în oștirea poloneză, ba chiar pe scaunul Moldovei, cu un final spectaculos al restabilirii ordinii divine (opera marchează începutul dramei istorice naționale). Autorul, aprecia M. Eliade, „credea în destinul istoric al neamului românesc”, fiind comparabil pe latura unui romantism de tentă magică cu Novalis…
Capitolul al VIII, intitulat „Junimea”, destul de expeditiv (nici trei pagini pline), evidențiază antijunimismul lui Hasdeu dintr-o anumită perioadă, el polemizând cu Maiorescu prin „Revista nouă” sau „Revista contimporană”, comițând unele impardonabile „atacuri” la adresa lui Alecsandri, chiar Eminescu, datorită opoziției sale față de Junimea, mai ales față de Maiorescu care fusese de acord cu scoaterea din învățământ în 1863, în urma publicării nuvelei „Duduca Mamuca” (se va căi, la 15 iunie 1889, în necrologul din „Revista nouă”, față de Eminescu, scriind că „Eminescu a lăsat multe versuri admirabile”, introducând în poezia românească „adevărata cugetare ca fond și adevărata artă ca formă în locul acelei ușoare ciripiri de mai înainte (…)”, laitmotivul articolului fiind dat de fraza atât de strânsă și neșovăielnică, de o cruzime premonitorie: „El va trăi, deși a murit nebun!” (căci, scrie în final, „vor muri însă pentru vecie nenumărații înțelepți, care au lăsat și vor lăsa să înnebunească un Eminescu” . Păcat că aici nu-și găsește locul farsa poetică jucată de Hasdeu ironizatelor „Convorbiri literare” de la Iași, publicând sub un pseudonim german poezia „La noi e putred mărul”, al cărei acrostih preciza unde este putred: „La Con(f)orbiri literare”… Lovitură de maestru demistificantă față de orgoliul junimiștilor creatori de „nouă direcție” în literatură… Este un fapt celebru, păcat că nu se regăsește cu comentariul de rigoare în acest schițat doar capitol „Junimea” (VIII, pp. 149-151). Desigur, multe alte probleme ar fi trebuit abordate la acest capitol, inclusiv apropierea Veronicăi Micle de Hasdeu pentru a publica poezii în „Revista lui Traian” (prin 1875)… Dar și seria de articole vehemente ale lui Gh. Panu din „Convorbiri” ori atitudinea lui I. C. Massim, autorul unei broșuri critice…
Și capitolul despre poezie (IX) tratează lucruri îndeosebi cunoscute încă din școală, – când liceul era cum trebuie (fiind elev, dl Țiclete asistase la roluri interpretate în familie de frații mai mari), – evidențiind ambiția autorului încă de la început de a scrie o poezie mare (Adevăratul poet): „O poezie neagră, o poezie dură,/ O poezie de granit,/ Mișcată de teroare și palpitând de ură,/ Cu vocea răgușită pe patul de tortură,/ Când o silabă spune un chin nemărginit.” Nu „flori și stele” ori „minciuna curtezană” își propunea să cânte tânărul poet Hasdeu, ci „adevărul” crud al vieții, care „geme tempeste și răzbele,/ Blăstem, urgie, neguri, pucioasă și mormânt.” Poet al durerii, uneori ocazional, Hasdeu se dorește și un poet civic, social, antidinastic, chiar unul prevestitor de viziuni noi, plin de energie, de vitalism, de sarcasm și ironie, alteori spiritul său desfășurându-se în registre intimiste ori în meditații grave privind soarta omului, deplângând moartea iubitei Iulii („Poezie”, 1872; „Sarcasm și ideal”, 1897).
Mult mai incitante sunt capitolele în care evocă „viața prea scurtă” a Iuliei Hasdeu (14 noiembrie 1869 – 17/29 septembrie 1888), un copil de un geniu precoce, care-și susține bacalaureatul la Colegiul Sévigné, iar la 16 ani, în 1886, a devenit prima studentă româncă la Universitatea Sorbona, în paralel urmând cursuri la École des Hautes Études. Se îmbolnăvește de tuberculoză, neglijează tratamentul fiind preocupată să-și susțină teza de doctorat („Filozofia populară a românilor, logica, psihologia, metafizica, etica și teodiceea”) și moare la vârsta de 19 ani. Scria proză (la 12 ani terminase romanul „Les étouderies de Denis”) și poezii în franceză și română (caiete întregi), dovedind o sensibilitate acută, intimistă, de ecou sufletesc și naturistic, făcând loc uneori unor negre premoniții.
„Plecarea Iuliei” a produs tatălui o enormă suferință, ceva s-a întors pe dos în mecanismul ființei sale (XII), în memoria ei Hasdeu a creat „un mormânt-poemă”, un mic templu „spiritist” și cu elemente simbolice, conform inscripției din cimitirul Șerban-vodă, „întocmit după planul dat cu toate amănuntele de Iulia Hasdeu, executor fiind B. P. Hasdeu, după îndemnul căruia au lucrat…” Precizările se pot găsi în lucrarea „Sic cogito” , unde avem și date privind „castelul” de la Câmpina, dedicat „celor două Iulii”, soție și fiică, zidit în anii 1894-96, „planul fiind dat de spiritul Iuliei B.P. Hasdeu prin medium B. P. Hasdeu, apoi desenat arhitectonic de T. Dobrescu, construcțiune de N. Angelescu.” Clădirea de piatră, un fel de „Templu metafizic”, vorba comanditarului, are un aspect sumbru, memorial, compus din trei turnuri și șase încăperi, cu o scară interioară urcând către statuia lui Iisus. Camera cu cale albe, cu un bust de marmoră, cu păpușă și manuscrise în vitrină este dedicată Iuliei, alături camera obscură cu o fantă în perete, în care se desfășurau ședințele de spiritism prin care cărturarul vorbea cu fiica sa (în 1896, Caragiale se află aici pentru un interviu și ascultă de la amfitrion descrierea domului construit anume în viziune și interes spiritist, concepția despre „știința sufletului” fiind consemnată de acesta în lucrarea „Sic cogito” din 1892). S-au păstrat și unele manuscrise spiritiste ilustrând mesajele comunicate de dincolo de moarte de fiica iubită, prin medium-ul propriului tată, care trăia o depresie adâncă, convins, după propria-i mărturisire testamentară, că „În ziua morții Juliei Hasdeu a murit și tatăl său”, durerea fiind cauza deturnării sufletului său spre spiritism. A murit și el, într-o căsuță din spatele castelului de la Câmpina, la 25 august 1907, la vârsta de 69 de ani, după o lungă suferinţă, fiind înmormântat în cavoul conceput tot de el, la Cimitirul Bellu, alături de cele două Iulii din viața lui, fiica și soția (+1902).
Multă lume crede că domul spiritist de la Câmpina este bântuit de duhuri spectrale, fantoma albă a Iuliei arătându-se pe acolo noaptea! Și dl Țiclete consemnează ziua de 21 decembrie 2018 când Jenica Tabacu, directorul Castelului-Muzeu Iulia Hasdeu vreme de 20 de ani, om de știință descifrând multe aspecte din Testamentul demiurgului întocmit în 1906, este găsită moartă (prin spânzurare) în apartamentul ei din Câmpina (avea 50 de ani și tocmai devenise bunică). Decedata și-a dedicat „întreaga viață”, scrie autorul, „traducerii manuscriselor spiritiste și epistolelor Iuliei din perioada studiilor la Paris.” Devenise Doctor „Magna cum laude” în filologie, cu teza „Viața lui B. P. Hasdeu între anii 1888-1907”. În ultima perioadă se știe că lucra intens la traducerea și publicarea manuscriselor spiritiste ale lui B.P. Hasdeu. Oricum, Muzeul „are o mare încărcătură spirituală”, spun colegii de serviciu muzeistic de la Câmpina.
Concluzia autorului este aceea potrivit căreia B. P. Hasdeu a fost „una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile, un adevărat enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric, academician și chiar om politic”. Savantul și scriitorul ilustrează „un summum al culturii române” și reprezintă „o autoritate supremă, recunoscută, chiar și de către adversarii săi”… Călinescu îl numea „suflet uraganic”, iar Nicolae Manolescu în „Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură”, găsindu-l de-a dreptul „mitic” și „monstruos”, necuprins de tipare, apreciază „deschiderea europeană” a savantului.
Tipologic, B.P. Hasdeu ilustrează acel enciclopedism din cultura română, năzuind la monumentalitate și integralitate, tipologie care de la D. Cantemir, la Heliade Rădulescu, Eminescu, N. Iorga ori Mircea Eliade engramează cultura română cu o specificitate identitară indimenticabilă. Începând de pe acel portativ al „naționalismului creator” (cum îi zicea M. Eliade, editorul scrierilor hasdeene în 1937 la Fundațiile Regale aflată sub directoratul lui Al. Rosetti, Scrieri literare, morale și politice, 2 vol., cu o Introducere atotcuprinzătoare) încă din primul articol ce i-l dedica savantului lingvist, profesor de filologie comparată la Literele bucureștene, în 1925, apoi doi ani mai târziu în „Cuvântul” lui Nae Ionescu, realizând o paralelă între „Magul de la Câmpina” socotit „cel mai învățat român” și Nicolae Iorga. Multe din teoriile lui Hasdeu și-au găsit ecoul binemeritat în cultura română: „teoria circulației cuvintelor”, „primatul realităților originare”, existența cuvintelor dacice și importanței substratului traco-dac în „istoria, limba și cultura românească”, ipoteza privind originea basmului, preeminența Basarabilor în istoria națională, rolul important jucat de Oltenia și Banat în istoria românilor, influența bogomilismului în literatura noastră poporană etc.
Cu toate astea, autorul, în ideea de a mai tempera caracterul oarecum laudativ / apologetic al lucrării, ar putea face loc, în relație cu controversatele aptitudini spiritiste, și unele „umbre” din portretul savantului cărturar, bunăoară imputarea de „falsificator”, cum titrează Wikipedia, menționând inventarea unor documente despre o republică federativă la Iași în sec al III-lea! Sau acel act numit „Diplomă Bârlădeană” provenind din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiției, care ar fi stăpânit șesul Moldovei! Cel de-al doilea fals ar fi „Hrisovul lui Iurg Koriatovici”, din 1374, prin care acesta dădea unui slujitor al său satul Zăbrăuți! Desigur, lucrurile trebuie documentate și tratate cu discernământ, dar pe autor – după cum ne-a mărturisit – nu l-au interesat astfel de controverse ori elemente încă neelucidate pe deplin…
Ba, mai de curând, tot Hasdeu (poate și N. Densușianu, după alții) este susceptibil de „inventarea” artefactelor arheologice cunoscute sub denumirea Tăblițele de plumb de la Sinaia, un fel de „cronică getă” (apocrifă!?) cu o scriere obscură (còpii, zice-se, după altele de aur descoperite la construirea castelului Peleș în 1875) și păstrate azi la Institutul de Arheologie Vasile Pârvan din București, generând o amplă controversă și despre care s-au scris deja, de către pasionații noștri dacologi, cărți cât să intre pe un raft întreg! De precizat că în anul 2011 lucrările Congresului Internațional de Dacologie de la București au avut ca temă cadru „Tăblițele de plumb de la Sinaia”…
Dincolo de unele capitole care pot fi nu numai completate (unele sugestii și observații le-am dat mai sus), dar și re-orânduite într-o anume logică a cursivității monografice, lucrarea d-lui Gheorghe Țiclete este, lângă altele dedicate aceleiași impresionante personalități (G. Munteanu – 1963, Cicerone Poghirc – 1968, Grigore Brâncuși – 1972, Mihai Drăgan – 1972, Vasile Sandu – 1989, Ovidiu Pecican – 2004, Ionel Oprișan – 2007), o bună punere în pagină a vieții și operei unuia dintre savanții și părinții-cărturari / parentes Patriae din secolul al XIX-lea , „omul cel mai universal al vremii sale” cum aprecia Mircea Eliade.
–––––––––-
Zenovie CÂRLUGEA
Târgu-Jiu, decembrie 2021
