Paul LEIBOVICI: BOTEZUL în apele IORDANULUI

Credincioşii au ieşit din apele râului, iar din tunicile lor albe se scuturau picăturile de apă. Sub razele soarelui păreau bobiţe de argint strălucitoare. Privirea mi se umplea cu nesfârşitele podoabe magnifice. Liniştea, o linişte pe care am putut-o constata doar în acel loc. Locul denumit:Botezul în apa Iordanului.

Oamenii ţineau în mâinile lor sticle de plastic pline cu apa sfântă din Iordan. Apă cu nuanţe cafenii sau de un gri nemai întâlnit altundeva.

Erau, în acea zi în jur de 7000 de credincioşi ai bisericii ortodoxe şi a bisericii etiopiene. Se sărbătorea ,,botezul lui Ioshua pe locul unde Iohanan la botezat cu apa din Iordan şi ,,atunci s-a deschis cerul auzindu-se glasul care spunea ,,eşti fiul meu iubit prin care răspândesc…(Biblia Nouă ,Mati 3,16-17)

Înainte de a coborî spre apă, au mers la duşurile din apropiere pentru a-şi îmbrăca acele tunici albe sau stăteau cuviincioşi în aşteptarea rândului, pe lângă numeroasele autobuze sosite în acea dimineaţă.

Scările de lemn duc spre un platou înconjurat de bârne de siguranţă. Unii dintre pelerini făceau primele cunoştinţe, schimbau părerei sau se fotografiau.

Un loc pitoresc în apropiere este rezervat pick-nikurilor. Unii turişti şi-au sărbătorit ,,ziua onomastică”-nou prilej de bucurii şi afirmare a credinţei strămoşeşti. Poate un unic prilej în viaţă!

Când le venea rândul de a coborâ scările spre apa iordanului, sticlele de plastic rămâneau undeva pe mal. Este interzis a se lua apa direct din Iordan din motive, bine înţelese-igienice. Cei care coborau purtând tunici albe erau români, ruşi şi etiopieni. Majoritatea s-au coborât în adâncimea apei pentru a-şi uda capul.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: BOTEZUL în apele IORDANULUI”

Simon JACK: Bucăți de cer (poeme)

Sunt bucăți de cer care nu ne aparțin
poate doar
tâmplelor fără cranii,
căuzașii ordinului de fier știu bine a construi
fortărețe în aerul înalt
unde își fac cuiburile păsările din prima zi
făcută de dumnezeii nepriceperii
de gol…
bucăți de cer
orânduiesc rostirea cuvintelor
cu apostrof-chenar,
ele sunt limbajul analfabet al lăcustelor
ce trăiesc între curcubeiele pustnicilor
care se hrănesc c-un pumn de apă,
cinstire lutului ce sprijină
sudoarea osului lor,
bucăți de cer sunt de fapt
alte meridiane ce trec prin suburbii
celeste,
acolo se cântă tăcerea artificiilor aprinse
in neoliticul dintr-al doilea eden
unde oamenii erau dinaintea timpului,
ceva asemănător cu o efemeridă
trăită cognitiv într-un zbor intuit,
bucăți de cer
ofrandele mireselor semiramidelor
subacvatice, pudoarea reclădirilor din
botezul pietrelor cu sărutul îngerilor statui,
mirii…
acele tâmple care nu aparțin nici măcar
gândului de a porunci să fi adierea unui
nimb deasupra unei picături
de eternitate,
bucăți de cer, insomnii în moartea clinică
a unor ploi ce va să ude cranii de
imponderabilitate colorată…

 

 

Să fi avut…

 

nu știu să fi avut
lătratul câinilor în sânge când mă lătram
stelelor în (de) lăsare,
legam și leg pripoane-n slugi cu visul greu
in așteptare, apoi
cuminte prin pământ le dumicam tributul
fac iar din brazde tot oftând
umbrarul vetrelor din grâu uscat și plămădiți
din vânturi,

să fi avut măcar odată
o talpă cu potcoavă,
aș fi cuprins întregul câmp la asfințit în zare
cu herghelii de roibi croind din maci
oglinzi la brâu flăcăilor încălecați pe-un
roșiatic foc de vară,

tu-mi strigi să fi avut tăcerea mea Orfeu
ce-ți duplică fantasme,
arareori când taci vorbești încărunțind
de dragul unui eu la glezna ta în mers
acrilice orgasme,
ne vom spăla pe mâini
in ceasuri cu cortină
de-aluviuni ce duc în sus trupeasca uniune,
să fi avut un dram de har din îngerul
pieirii, aș fi trăit murind barbar
pe-o cruce de iubire!

 

 

Nu știu

 

Nu știu lumină la sfârșit
și nici arginți plătiți pe dobitoace,
un fluierat candriu după cocoși
ce strigătul și-l subțiază-n zi
după o noapte,
nu știu, nu pot să-mi pun marama frunții
peste tâmplă
cum nu mă pot visa infern adulmecând
prin rai aripa-mi și părinții,
mă rog în piatră de hotar nerisipind otravă
toți șerpii unui strivit calvar
incătușând sisifi în pantă,
nu știu să mă semnez pe ape, nici amfore
să-mi fac din sete
dar pot să calc odată-n veac în necuvinte
continente…

 

 

Miez de nucă

 

Neîntâmplatul ieri din mâinele străin
dar geamăn cu mine,
e ca un stor tras peste un zid
din spatele ferestrei
din pulpa mărului nemușcat din ultima
poveste voi face un braț brațului tău
să mă apuci când n-oi mai fi
cu neființa ta în amândoi
cu pocăință,

stăm ferecați în jadul pietrelor de gând
pe-aceiași paralelă,
un greenwich molecular bate-n potopul
mâinilor întinse
e amiază lungă-n cerc polar
și ochi furioși stau păsări
intr-o strungă,

numărăm gene boltite peste miei
neîntâmplate iesle argăsesc lumini
nepotolite,
din fuga magilor din pâine nedospită
ne luăm drumeagul unor corifei
ce-au adormit cuminți
in miez de nucă !

 

 

Altă iarnă

 

am revăzut cum lepădasem umărul
nins în albia amazoanelor
cu părul despletit pe arce
de lumină,
in locul lui, umil și îndoit ca fierul pe-o seringă
genunchiul Antarctidei
rănit, în colaps
de solstițiu,
troiene fără margini încătușau ochiul
unui tembel,,acum”
Continue reading „Simon JACK: Bucăți de cer (poeme)”