În urmă cu aproximativ trei ani, într-o marţi (asta ţin minte precis pentru că se spune că marţi sunt trei ceasuri rele), pe la opt dimineaţa, aşteptam disperat să vină autobuzul şi, bineînţeles, autobuzul nu venea. Eram în mare întârziere la slujbă şi riscam chiar să mi se taie o zi din salariu. Şi atunci, spre surpriza mea, a oprit în staţie o motocicletă cu ataş, iar motociclistul, un vecin din blocul de alături, m-a invitat să poftesc. Şi m-a dus până la poarta instituţiei.

– Domnule dragă, i-am mărturisit deschis, m-ai salvat!

Mai târziu aveam să regret aceste vorbe. Nu a trecut mai mult de o săptămână şi cineva a sunat la mine acasă pe la miezul nopţii. Era el, tipul care mă salvase.

– Salvează-mă şi dumneata, a glumit el. Am rămas fără ţigări…

L-am poftit în casă, i-am făcut o cafea şi m-am repezit la Menaşe, prietenul meu fumător, să cer nişte ţigări. Eram foarte jenat că nu fumez, dar a doua zi am cumpărat pentru el un cartuş de ţigări Kent.

Altădată, mă întorceam de la servici şi m-am auzit strigat de la una din mesele risipite pe trotoarul unei cafenele.

– Bună, bună, am răspuns vesel, recunoscându-l pe salvatorul meu, care îmi făcea semne insistente:

– Vino să serveşti ceva cu noi!

Erau vreo şase inşi masivi, tatuaţi pe braţe şi cu mustacioare subţirele.

– Amicul meu, m-a prezentat vecinul. Dacă o să vă povestesc cum l-am salvat, n-o să mă credeţi…! O băutură? o gustare? o ţigare? Ceva tare?

Mă simţeam copleşit. Am spus că mă grăbesc, dar ceva simbolic, ceva mic, micuţ o să servesc…

– Şuarmă la toată lumea, a comandat amicul generos. Şi trei sticle din vinul cel mai bun. Cafele mici şi tari, chelner.
Am stat cu ei vreo patru ore, nu am putut pleca decât explicând că am rând la dentist. Bineînţeles, eu am plătit… La urma urmei, tipul mă salvase, îi eram îndatorat.

Nu trecu multă vreme şi am constatat că sunt cunoscut în cartier ca un cal breaz. Intram la băcănie şi femeile însărcinate îmi zâmbeau complice:

– Tu eşti cel salvat ? Norocosule…

La bancă, când ajungeam la ghişeu, funcţionarul mă asigura:

– Dumneata eşti cel salvat de… Mare, mare noroc ai avut!

Şoferii de linie, copiii de grădiniţă, clubul pensionarilor, zarzavagiul din colţ, profesorul de sport, poliţistul de cartier, ginecologul de peste drum, agentul de asigurări, toţi mă întrebau de sănătate şi de felul în care fusesem salvat. Erau câteva variante. După unii, se întâmplase pe şosea, după alţii, în timpul unor manevre militare… Sau în străinătate, în munţi sau pe mare… Nu se ştia exact nici cum anume…, îmi donase sânge, se aruncase după mine în foc, sau într-o fântână… Principalul era că mă salvase.

Şi atunci, mi-am retras economiile, am făcut un împrumut bancar şi am cumpărat un automobil modern, o bijuterie de maşină, cadoul meu pentru salvator. Ca să mă plătesc…Şi să scap… Chiar le-am spus unora care mi-au pomenit despre salvator:

– I-am făcut omului cadou o maşină nouă!

– Am auzit, mi-au spus tipii plictisiţi….Una mică!… Meschin mai eşti…