Ultimul pribeag
cântă azi cucii în crâng
într-un bocet neîncetat
plouă iar și iar
pe tărâm ireal
stropi de gânduri cad aiurea
pe ulița timpului pribeag
anotimp boreal
e ziua aceea, tristă, lungă
se scutură domol tăcute amintiri
mai cade o frunză, pică alta
pământ jilav
noaptea, mai ard tăciuni de gânduri
în altar
iar în prag, nu’i cel drag
cerul se râsfrânge, când nu plânge
în ape zbuciumate
într-o zi obosită
plecară cocorii
fugiră în ploaie și norii
străin în larg
în pas tăcut către alt meleag
trec singur printre rânduri goale
la pas, fără popas
pe lângă cel rămas
mai scriu o vorbă, un cuvânt
pe o coala jupuită de un gând
îmi este dor de zilele de atunci
când rătăceam copil prin lunci
dispare iarba din poieni
mă sting în timpuri amare
nu’i nimeni aici, nu’i nimeni în cale
alerg nebun prin lanul de secară
cel ars în focul unui ceas
trecut, rămas
în vremuri uitate, fugare
trecură zile, trecură și anii
în palme încă strâng
bulgării inocenței pierdute
parfum de liliac pe prispa casei
eu plec spre ultimul refugiu
sunt ultimul pribeag
pierdut pe tragicul meleag
———————————–
Viorel Birtu PÎRĂIANU
Constanța
29 decembrie, 2018