ÎNTRE APELE SUFLETULUI
aici mă așteaptă neantul
și putreziciunea trecutelor ospețe
când petreceam la masa sorții
și beam cucută iar cu morții
iar chipul trist al lumii se oglindea în ape
aici timpul a încetat să mai bată
ardeam în întunericul total
un foșnet a rămas în vatră
plângea și scrumul, ireal
se întorceau în somn să se adape
acele siderale clipe
aici tăcerea s-a culcat între pleoape
umbre au coborât
pământul e mut
doar o lebădă curge pe ape
eram odată un vârtej de gânduri
călător străin către cer
aici plâng lăutele pe maluri
se aude în larg un cântec preacurat
curgeau miresmele-n grădini
eu căutam nebun un verb
să îl așez într-un poem
din stele înghețate mai măsuram vecia
mă întrebam retoric pe un ciot de gând
de unde vin, de ce mai vin în larg
șir lung de păsări călătoare
vâsleam în arca lumii în dansul înserării
țipă fântânile, cântă cărările
mi-e sete să sorb apa uitată în izvoare repezi de munte
dar unde mai e munte
creșteau himeric imagini iar pe boltă
mai înghețam în zbuciumul firesc al nopții
apoi sufletul a început să cânte
sunt rană deschisă a lumii închise
mă reîntorc între ape să caut vecia
mă apasă tăcerea
pulsez în foc necunoscut
mă apropii de durere
să aprind pe cer luceferi din așchii arse de suflet
sunt ochi însetat de lumină
m-am întors din timp
să pun o întrebare
și totuși mă întreb, aici, mai are rost o întrebare
să mă reîntorc în ape ca într-o nouă taină
ARIPI FRÂNTE
am căzut într-o noapte
pe o stradă murdară de oameni
în singurătatea pescărușului rănit
găndurile au fugit în zare
de teama loviturii finale
m-am cuibărit pe acoperișul lumii
întinzând mâinile a rugă
cu mine am vrut să iau lacrima
să o așez peste tăcerile universului
am întins brațele și am zburat către cer
o clipă, un vis fără aripi
s-a frânt pe pământ
zac la picioarele mele
roșul este sângele
ce se zbate și curge
pe caldarâmul murdar
în văzduh a rămas o pană albă și un vis
atât…
RUGĂ
sunt prea obosit, Doamne
cărările prin care azi mai trec, sunt răni adânci
stau rezemat de un ciot de speranță
căutând zadarnic o fărâmă de soare
strâng în palme durerea
împart zilele, cum să mă regăsesc
sunt atât de obosit
mâinile au crescut lungi, pasul e greu
mă apasă noaptea
sunt o apă ce curge sub pleoape
Doamne, știi cât am îmbătrînit
cu fiecare pas sunt tot mai alb, mai pur, mai gol
aveam nrvoie acută să respir, uitasem să deschid fereastra sufletului
eram o acvilă de foc
aripile mă ardeau
adunam lumina între pleoape
în neliniștea cuvântului rămas
cu mâinile împleteam scări către cer
căutam în atingeri lacrima sufletului
așezam zările una peste alta
cu speranța a mă întâlni
coboram apoi în larg
plecând din țara care nu mai e
semănam cuvinte în arșița cerului
priveam cu ochii înecați în primăveri
pășeam pe drumuri uitate, deșarte
eram un fluture în bătaia luminii
alteori făceam noaptea cu palmele
lunecând în uitare
atunci s-a făcut ziuă
pe țărm zidisem o biserică
turlele sprijineau cerul, să nu plângă
dimineața agățam muguri de boltă
vă rog să vă descălțați la intrare, de ochi
să ascultați bătăile de inimă ale cerului
când veți pleca
purtând în brațe pruncul adevărului
vei înțelege neștiutul
Doamne, sunt tot mai bătrân
număr ani când râdeam, când vorbeam, când visam
a rămas lacrima, o picătură roșie în simfonia albului
înmuguresc bătrân
spijinind fruntea de o lume nenăscută
—————————–––
Viorel Birtu PÎRĂIANU
Constanța
14 august, 2018