Prin ochii sufletului
migrează tăceri
mi-e teamă de lume și fug
uitată e luna pe cer
pe drum colind, călător între ani
căutând mireasma pură a unui gând
dansează în mlaștină ceața
un nor se scurge
și plânge ploaia pe pământ
răspunde chemarea unui timp
eu, tu
ecou prelung
macină timpul anii rămași
rănile plâng
în sicrie, în gând
mai freamătă între veștede frunze o boare
sunt trist și viața mă doare
pasul răsună agonic pe drum
bolnav mi-e trupul acum
nu e nimic, timpul nu iartă
adio spun și plec mai departe
în țara care nu mai este
sunt plop stingher printre copaci retezați
înconvoiat de gânduri sub cer
cântă un cocor în vale
clipele se sting tragic, agale
iar în ape se reflectă chipul lunii îmbufnată
plâng îngeri pe umeri
cruci de gânduri în țintirim
ochii plâng, cer să vadă, necuprinsul
pe masă
o prescură pentru suflet și mătănii strâng în mâini bolnave
trupul se apleacă a rugă
fumul se înalță lin
dintr-un suflet chinuit
frigul mă arde și țip
sunt un om ce încă privește în sus
Aripi de foc
se înfiripă tăceri
din seri înfrigurate
sunt rază de lut
pe umeri povară
sunt țărm uitat între ape
azi evadez din țărână
se lovesc gânduri de pietre și urlă
mai strâng valuri în palme
aleargă timpuri în grabă, grămadă
eu scriu geneza înfrigurată
să sting durerea ce vine în noapte
adie necuprinsul pe pleoape
sunt aripă de foc rătăcit într-o mare
seara, decojesc astre pe cer
le îmbrac ușor în somn
frunze adormite pe ramuri
din degete să crească raze
să mângâi universul
cu un surâs, o floare
să scriu de clipa nesfârșită de iubire
să fiu o rădăcină în lumină
cu pașii mă plimb printre ape
încercând să țes din valuri, îmbrățișarea
să oglindesc în vers necuprinsul
să cresc pietre pe țărm din cuvinte
zidind în jur, o lume sub pleoape
ce învie-n moarte
Aripi arse
aici, o lume diformă, cu mâinile murdare de sânge
au ucis tot
iubire, speranță, visare
ajunge puțin circ și o coajă uscată de pâine în terapia uitării
nu mai pot să mai strig, cuvintele plâng pe crucile sufletului
boala a însingurării, a durerii și a tăcerii
lugubră tăcere
sufletele mor, în cuvinte nerostite
pentru acele zile ce nu vor mai fi
aș așeza cuvintele să rodească
viată și iubire
poate odată își vor desface aripile
dacă aș mai vorbi vreodată, aș opri un surâs în palme
mi-e dor să privesc, dincolo de zare
———————————–
Viorel Birtu PÎRĂIANU
Constanța
23 decembrie, 2018