aripi arse
e toamnă, se scurge tăcerea în scorburi
și timpul coboară agale pe pleoape
mă scurg în suspin căutând eterna iubire
visam o lume de taină în cuvânt nenăscut
să așez în orbitele goale lumina divină
sunt mugur în pământ înghețat
mi-e neliniște sângele și boală e timpul
sunt val răsfirat în alt val pe tărâm ireal
trubadur rătăcit într-o tragică soartă
în poartă plânge durerea și cântul
dar ce este cântul fără un ideal
ceasornicul bate aproape, tot mai aproape
apoi mă desparte pe mine de noapte, se pierde între șoapte
tăcerea mă înfioară și nu-i prima oară
sunt inimă de lut cioplită în piatră
cuvintele se scurg, miros de crin
pe unde trec atunci când vin
pleoapele plâng în frângeri de șoapte
pășesc spre izvoare căutând zadarnic o mare
tăcerea a rămas agățată de buze flămânde
curg lungi ploi peste suflete goale
mi-e somnul prelung între ape
susură visul rămas departe-departe
mă rotesc în spirale căutând zadarnic un cer
mi-e aripa arsă de raza crudă de soare
se scurge ceara în palme, mă arde, mă doare
cad Doamne, rănit, la picioarele Tale
———————————–
Viorel Birtu PÎRĂIANU
Constanța
2 septembrie, 2018