Singurătatea tăcerii
aici nu era nimic
decât un drum sterp prin nisip
și niște valuri șerpuind printre gânduri
marea plecase sau poate se ascunsese în adâncuri
ploua în jur, ploua în noi
pic-pic, pic-pic
apoi nimic
doar tăcere, singurătate
căutam un strop în deșertul de gânduri
dincolo de munți era marea
aici nu era nimic
decât stânci
stânci ascuțite și adânci
pescărușul plecase printre case de lut
eu am rămas pe țărmul de vânt ascultând veșnicia
.
Suflet pribeag
dansând în palma lumii printre mugurii de sânge
am așternut cenușa ultimului vis ucis pe o cruce
era târziu în toate
se scuturau pe caldarâm și șoaptele de ceară
eram nebunul ce căuta lumina
să înfloresc pământul cu parfum de trandafiri
era o dimineață rece
bătea hipnotic în geam durerea crudă
atunci am luat în palme viața
să îi arăt cărarea
treceam, un călător pe drumul sorții
la fiecare pas dezgolindu-mi sufletul pribeag
voi fi o aripă născută dintr-o lacrimă
strivind anotimpuri bezmetice și reci
voi arde-n galop spre ultimul amurg
cu cerul despletit în valuri a rămas bun
.
Undeva, cândva
lumini și umbre
spălau singurătatea sufletului
marea cobora
pe o cărare construită dintr-o amintire
ca un țipăt scurt
într-o absență atemporală
surâdeai tandru
în clipa de tainică iubire
o tușă într-un zbor
o adiere în sărutul vântului
într-un sens nemăsurat al posesiei
.
Gânduri
eram obosit, îngrozitor de obosit
dar nu eram nebun
desenam gropi pe asfalt
să-mi ascund visele
diminețile luam valurile pe umeri
să nu mă ajungă depărtările
seara am furat soarele
și l-am ascuns într-o noapte
aș fi vrut să mă strigi, să mă critici
dar ți-ai pierdut strigătul între lacrimi
nu l-am auzit sau l-am călcat în picioare
conversația noastră fusese prea tristă
și-am rezemat ploile de umărul meu
să nu îți uzi pașii
mă priveai
cu gândurile atârnate de tâmple
o umbră agățată de-o mână
Viorel Birtu-Pârăianu