Într-o odaie întunecată, cu iz îvechit de bandă de condensator și letcon încins, doi androizi în vârstă scârțâiau din toate încheieturile, în preumblările lor domestice. Într-un târziu, el, fost robot industrial, se afundă într-un fotoliu uzat, cu arcurile ieșite și în lectura unui almanah electronic. Ea robotea prin bucătărie, ca orice robot casnic, zăngănind niște oale și bombănind ceva despre nepriceperea lui la tinichigeria cu plasmă. Un “fi-ți-ar mecanismele de râs și cine te-a mai proiectat și pe tine!” răzbătu slab până în camera unde bătrânul stătea cufundat cu toate circuitele în trecutul îndepărtat, în prezentul continuu și în viitorul imediat…
Între timp, hologramele suprapuse a două molii odihneau cu nonșalanță pe săculețul cu naftalină agățat de ușa dulapului, într-un amor interzis.
̶ Hei! Măi, n-auzi, te-ai deconectat? țipă isteric bătrâna, ivită brusc în prag. Uite, ne invadează moliile! Mișcă-te și alungă nerușinatele alea, nu vezi cum ne sfidează?
̶ Dragă, ești prea plină de senzori, spuse el, neluînd în seamă virtuala scenă XXX și continuîndu-și imperturbabil cititul.
În ceafă i se transmise atunci o undă de șoc, pe care-o resimți până-n cilindrul magnetic. Se urni ca teleghidat, dirijă pliciul cu laser și simulă un plesnet, lovind la plesneală în săculeț și ratând astfel ținta în mod voit. Hologramele moliilor dispărură în eter și bătrânul își reluă lectura cu un oftat prelung de ușurare.
̶ Mai fă și tu ceva prin casă! Toată ziua numai cu nasul în ziare online! Vorbesc cu pereții. Nici măcar conversație nu faci… În fine, dacă n-ai în soft, degeaba! N-ai și gata. Mai bine mă măritam cu robotul ăla chipeș din echipa lui RoboCop. Avea un corp de oțel și…
̶ Care, ăla cu bocanci și fără logiciel, din bancurile cu polițiști? Hă, hă, probabil ați fi conversat despre uleiuri de motor. Cel puțin dacă ar fi avut program de alertă meteo…
̶ Tu vorbești? Așa ruginit și neupgradat? Ăla măcar răspundea la comenzi vocale în engleză! Cu sistemul lui de navigație, îmi arăta luna și stelele… Și ce mecanism de direcționare avea…
̶ Mhm, nimereai fix într-un crater de pe Lună. Oricum, a luat-o pe arătură, în câmp antigravitațional… Erai demult văduvă. E drept, ai fi avut o pensie de urmaș frumușică…
̶ Te poftesc să nu fii sarcastic. Ce, gynoida aia siliconată, HRP-4C, lipsită de voință, nu dădea erori? Da, da, aia cu implant în buric… Păi, decât să-i fi decriptat ăleia centura, mai bine-ți făceai harakiri!
̶ Deh, nimeni nu-i perfect… Ehe, ce vremuri!
Câteva momente de liniște stânjenitoare dovedeau că cei doi își scanau separat memoria. Un strănut foarte sonor răsună dintr-odată în încăpere, spărgând tăcerea.
̶ Ei, poftim, iar te-ai virusat!
̶ O fi de la năpârlitul ăsta! zise el, arătând spre motanul care se băgă sub pat cu viteză supersonică.
̶ Aiurea! Ți-a slăbit imuno-scutul energetic. Asta pentru că stai toată ziua pe Internet… Nu te-oi fi săturat să citești același lucru de-atâta amar de vreme?
̶ Dar e “Anticipația”, dragă…
̶ Ei, și? Lasă, că nici anticipația nu mai e ce-a fost… Și-apoi, ce rost mai are? Viitorul e deja trecut. Numai tu ai rămas la fel de căpos. Chiar nu pricep: la ce să te mai informezi, dacă tot nu acționezi? Măcar dacă ne înscriam și noi în programul „Rabla”, poate căpătam ajutor de înmormântare.
̶ Hai să nu anticipăm…
̶ Acuma serios, ești la zi cu licențele, ai cotizat toată viața, ai respectat mereu legea, și ce folos? În cel mai bun caz, o să te transformi în material reciclabil. Ce să mai așteptăm acuma? Extratereștrii, poate, să ne pună ventuze…
̶ Mă rog… Și pe americani i-am așteptat.
̶ Și-a apărut Terminator…
̶ Lasă, dragă, nu mai dramatiza. Te uiți prea mult la filme cu cyborgi, ai pierdut contactul cu realitatea…
̶ Apropo, mai bine ai repara televizorul, că nu mai pot să urmăresc Star Adultrek, ecranul e plin de purici!
̶ Păi, să scăpăm de cotoiul ăsta cu lămpi!
̶ Îți filează ție… Ce-ai cu Matrix?
̶ Ei, nu mai știi de glumă?… Ia uite-aici, un anunț la Mica publicitate: cică se fac recrutări pentru o nouă misiune spațială. Ce zici de asta? Îl înscriem pe motan, să colonizeze cu purici alte planete?…
Bătrâna îi aruncă o privire radioactivă.
− Te pomenești c-ai rămas nostalgic după misiunile Apollo. Bietul văr-tu, care-a slujit ca misionar în deșertul selenar, dus a fost!… Și nici măcar titlu de erou n-a căpătat.
− Ingratitudine tipic omenească, ce vrei…
− Hm, au proiectat roboți humanoizi, i-au construit, apoi i-au transformat în sclavi…
− Fii atentă aici, ce scrie în Magazin istoric SF: „cercetătorii britanici, împreună cu specialiștii în futurologie din Vaslui, renumiți pentru acuratețea datelor, spun că tehnologia va da o șansă de reeducare tuturor pușcăriașilor: vor putea jefui, tâlhări, viola sau chiar omorî în mod virtual! Penitenciarele vor dispune de sisteme de inteligență artificială de programare performante, așa încât realitățile virtuale să fie convingătoare sub aspect vizual, tactil, auditiv, olfactiv”.
− Auzi, reeducare cu jocuri pe calculator… S-a-ntors lumea cu susu-n jos, aia e: oamenii s-au robotizat și roboții s-au umanizat! Iar noi stăm pasivi și răspundem doar la comenzi.
− Din păcate, oamenii fac legile. Și știi care-i problema? Dacă se simt amenințați, ne pot distruge cu totul. Amintește-ți corolarul legii zero: când androizii încep să devină prea emoționali, umanitatea e pusă în pericol. Ce-ai zice, de exemplu, să fii arestată pentru c-ai depășit frontiera hi-tech?
− Totuși, legile sunt făcute să fie încălcate. Ar merita o contraofensivă.
− Aberații SF… Nu ziceai tu că tot fiare vechi ajungem? Dragă, de când te știu, tu ai fost mai rebelă, dar asta nu prea dă bine la bătrânețe: devii ridicol dacă vrei să ieși din sistem.
− Fuck the system! replică bătrâna. Am autonomie.
− Prea multă autonomie bate la ochi.
− Ești rigid… Mai bine recunoaște că te-ai ramolit. Mă rog, niciodată nu ți-a plăcut aventura. Degeaba ai stat în revizie la centrul de comandă. De pomană backup-urile și update-urile. Tot o grămadă de fier vechi rămâi… Ia, privește-aici, al treilea val, zise bătrâna disprețuitor, arătând pe fereastra LCD.
− Ce spui? Al Treilea Val de Toffler?
−Nu… De bețivi! Trec în valuri spre crâșmă, ca teleghidați. Poftim, Homo Ciberneticus… Da, ăștia fac legile. Și noi să stăm cu brațele încrucișate?!
Bătrânul simți un gust de cocleală. Un zâmbet amar și artificial îi încremeni în colțul display-ului. În odaia întunecată, cu iz de bandă de condensator și letcon încins, un braț bionic mângâia motanul Matrix, care torcea ca un motor sincron. Celălalt braț îi activa funcția secretă “KILL”. De afară, se auzea o voce umană modulată: „Fiaaare veeechi, fiaaare luăăăăăm!!!”…
———————————-
Violeta Cuțurescu-Urdă
20 mai 2020