Victor RAVINI: Viitorul omenirii va fi feminin sau nu va mai fi

Se știe că rolul femeii în societate se reflectă în religii, iar religiile au cimentat structurile sociale. Din cât se cunoaște, cultul zeiței mame, creatoarea umanității și a universului, se pare că a fost în vigoare la toate popoarele. În mod sigur este cel mai vechi dintre toate religiile și a durat mai mult decât orice altă religie, vreo treizeci de mii de ani de atestare arheologică.

Reprezentările feminine ale zeiței mame primordiale, simbolizând originea întregii lumi, sunt răspândite din Franța până în Siberia. Cele mai vechi sunt datate între 20.000 și 30.000 de ani, cum ar fi de exemplu câteva zeci de Venus găsite în zona Pirineilor francezi (La Dame de Lespugue, de Lausel, de Brassempouy, Mas d’Azil), în Italia (Venus din Salvignano și de la Balzi Rossi), în Europa centrală (Venus din Willendorf, din Müllendorf, din Dolní Věstonice – în Moravia), în Ucraina, Rusia europeană și în Siberia, până pe la lacul Baical, în total vreo două sute și ceva de statuete feminine. Covârșitor mult mai multe statuete ale zeiței mame au fost găsite în România și la sud de Dunăre, la fel de vechi, precum și altele ceva mai recente, adică de numai 6000-7000 de ani. Arheologul Vicu Merlan a descoperit cu câțiva ani în urmă, lângă Iași, un sanctuar cu 21 de ipostaze ale zeiței mamă, simboluri ale fertilității, fecundității și maternității, plus alte obiecte importante, cu semnificații încă nedeslușite, cum nu s-au mai găsit nicăieri și care au fost expuse în mai multe țări.

Este inexplicabil de ce nu s-au găsit vestigii ale zeiței mame și în peninsula Iberică, iar eu mă întreb dacă această absență ar putea fi pusă în legătură cu prezența neanderthalienilor în acea vreme acolo, ca ultim teritoriu unde s-au retras și au dispărut. Zeci și zeci de mii de statuete feminine descoperite în pământul României și în zonele vecine, arată că, în paleolitic, aici a fost o populație mult mai densă, mai evoluată cultural și tehnic, decât în toate teritoriile lumii preistorice socotite împreună. Se pare că zona Carpato-Dunăreană, având pe acea vreme o climă mai favorabilă, un pământ mai fertil și o natură mai generoasă, a fost o vatră de formare și de răspândire a civilizației arhaice sau centrul demografic și cultural al acelei lumi de atunci. Toate aceste statuete feminine, din toată Eurasia, cu densitatea maximă în zona Carpato-Dunăreană și fără un echivalent masculin, sunt recunoscute ca obiecte de cult religios și sunt fără îndoială zeități feminine protectoare ale fertilității, fecundității și maternității, într-o societate matriarhală.

Observarea soarelui și a lunii, cu ciclurile lor repetitive și interacțiunea lor cu anotimpurile și cu ciclurile vieții, a dus încă din preistorie la crearea unor calendare. Rolul femeilor în observarea acestor fenomene naturale, cerești sau biologice, a lăsat numeroase vestigii. Unul din acestea este faptul că în mai multe limbi vechi, cuvântul calendar este de genul feminin. În limba română, la singular este masculin iar la plural e feminin, adică e de genul neutru. În gramatica veche, genul neutru se numea ambigen, denumire poate că mai corectă, întrucât neutrul din gramatica română nu are aceeași structură morfologică cu neutrul din limba latină sau germană, ci are structura masculinului și a femininului.

Oamenii preistorici citeau în stele, scriau în stele și arhivau în stele. Cea mai luminoasă stea de pe cer deasupra Carpaților este Aldebaran, din constelația Taurul, care la români are legătură cu noaptea de Sânziene, Ileana-Sânziana sau Cosânzeana din basmele noastre, zeița solstițiului de vară. A doua stea ca luminozitate este steaua Vega, numită Ciobanul, din constelația Lira, numită Ciobanul cu Oile. Steaua Vega a fost steaua polară a cerului nordic cu vreo 12.000 de ani înainte de Hristos și va fi din nou cam pe la anul 13.727 după Hristos. Întrucât steaua cea mai luminoasă văzută de la noi este o zeitate feminină, înseamnă că stelele și-au primit numele și rolurile în matriarhat și că femeile dirijau activitatea ciobanilor. Semnificativ, unele variante ale Mioriței păstrează amintirea că mama ciobanului era proprietara oilor, deci el era un subordonat. Constelațiile Ursa Mare și Ursa Mică pot fi denumiri la fel de vechi ca și cultul ursului, răspândit din vestul Europei până în Japonia. De remarcat forma de feminin a cuvântului ursa, nu ursul, ce corespunde cu matriarhatul și cu explicarea universului din perspectiva femeilor. Ursitoarele stabileau ursita copiilor nou născuți și pot fi divinități în legătură cu cultul ursului, din matriarhat și cu cititul în constelații. Din preistorie ne-a rămas expresia că așa a fost scrisă ursita cuiva. Ursitoarele au putut fi coborâte din Ursa Mare și Ursa Mică, și aruncate în infern de către indoeuropeni, ca multe alte divinități feminine de prim rang preluate de ei din matriarhat. Indoeuropenii au inventat căruțele trase de animale și au înlocuit Ursa Mare și Ursa Mică cu Carul Mare și Carul Mic. Desigur, acestea sunt doar ipoteze, însă nu e fantezia mea. Așa scrie în stele.

Un alt vestigiu cultural moștenit din matriarhat este așa numitul calendar al babelor, care la noi a rămas în vigoare până în vremuri destul de recente și presupun că încă mai este respectat pe la țară. Bunica mea maternă, de la țară, care citea cărți cu alfabetul latin și cu cel chirilic de tranziție, care și-a tăiat rochiile lungi ca să le adapteze la moda Charleston și se pricepea la speculații bancare, cunoștea acest calendar arhaic în totalitate și se ghida după el, la oraș. Întrebată de soțul ei, militar, cum de putea fi așa de inteligentă, cu toate că era femeie, și știa să se descurce atât bine la bancă încât își sporise capitalul propriu, ea i-a răspuns cu modestia și cu ironia țărănească cea mai fină, că așa o învățase mama ei. De la mama ei moștenise pământuri, ce se transmiseseră matriliniar din negura timpului și nu concepea să le vândă pentru nimic în lume. Moștenirea matriliniară era sfântă.

Calendarul babelor impunea femeilor respectarea unor zile sfinte prin diferite interdicții și repaosuri obligatorii, deci regla și controla munca și odihna femeilor, nu și a bărbaților, care nu-și puteau neglija o zi întreagă animalele pe care le îngrijeau. Sărbătorile și zilele sfinte consacrate de biserică au fost preluate dintr-un calendar mai vechi, pre-creștin. Tot din pre-creștinism a mai fost luat cultul icoanelor și al celor mai importanți sfinți, foste zeități pre-creștine legate de anotimpuri și de mersul naturii, cum ar fi Sf. Ilie, Sf. Toader sau Sf. Gheorghe, ori Sancta Diana, transformată în Sânziana sau Sânzienele, înlocuită de biserică cu o divinitate masculină Sf. Ion (Saint Jean la francezi, mai aproape fonetic de vechea divinitate feminină). De la amestecul de politeism indoeuropean cu pre-indoeuropean s-a trecut la monoteismul creștin, ceea ce a dus la o amestecare de divinități așa-zis păgâne și sfinți creștini. Se ridică întrebarea dacă religia creștină a desființat politeismul arhaic sau mai degrabă creștinismul a fost altoit pe trunchiul solid al politeismului, mult mai apropiat de realitatea naturii înconjurătoare. Dacă nu cumva politeismul a biruit monoteismul și a supraviețuit acestuia sub binecuvântarea bisericii. Amalgamul de credințe divergente și interese economice sau de putere politică a dus la tot felul de confuzii, mai mult sau mai puțin premeditat create.

Un singur exemplu. Sf. Gheorghe, devenit în Anglia protector al armatei și al multor regi cu numele George, a fost la origine, ca personaj istoric, cu totul altcineva decât ce au făcut ecleziaștii din el. Rezum aici ce spune despre el Edward Gibbon, bazat pe scrierile a trei istorici latini incontestabili: Sf. Grigore de Nazians, Sf. Epifanie de Salamina și Ammianus Marcellinus, general roman de origine greacă, necreștinat, ultimul mare istoric latin. În mod independent, toți acești contemporani cu împricinatul Gheorghe spun aceleași lucruri. Talentele de parazit ale personajului istoric l-au făcut să devină bogat, în ciuda originii sale de slugă, născut într-un atelier de postăvărie din Cappadocia. Protectorii lui, pe care îi lingușea cu asiduitate, i-au obținut o slujbă bănoasă: să procure carne de porc sărată pentru armata romană. Slujbă înjositoare, pe care a practicat-o cu ticăloșie. A acumulat bogății prin cele mai abjecte mijloace pe care le pot inspira frauda și corupția. Deturnările de fonduri au devenit atât de cunoscute, încât a fost nevoit să fugă pentru a scăpa de urmărirea juridică. După această aventură, în care și-a salvat averea în detrimentul onoarei, s-a convertit la creștinism, la secta mai gălăgioasă a lui Arius, de bună credință sau din ipocrizie. Iubind cărțile sau afișând un gust pe care nu îl avea, și-a făcut o uriașă colecție de cărți prețioase, de istorie, retorică, filozofie și teologie, ce a stârnit mirarea și invidia împăratului. Partida violentă a sectei arienilor era dominantă și l-a înscăunat arhiepiscop în locul Sfântului Atanasie din Alexandria, alungat în exil de cinci ori. Înscăunarea noului arhiepiscop Gheorghe a fost ca înscăunarea unui cuceritor barbar, iar cruzimea și avariția au mânjit fiecare clipă a stăpânirii lui. Dreptcredincioșii din Alexandria și din Egipt s-au văzut abandonați unui tiran a cărui fire și educație se potriveau rolului de persecutor, însă mâna și mânia lui imparțială a asuprit în mod egal toate felurile de locuitori din imensa lui dioceză. Sar peste relatarea fărădelegilor făcute de acel Gheorghe pe acolo, mai ales în privința femeilor. Furia și justiția maselor populare l-au alungat din scaunul diocezei în timpul împăratului Constanțiu II. Autoritățile militare și civile l-au re-înscăunat prin metode violente și au satisfăcut setea lui de răzbunare. Mesagerul de la Constantinopol, care a anunțat urcarea pe tron a împăratului Flavius Claudius Iulianus Apostatul (cel care a interzis uciderea păgânilor și a fost asasinat de către un creștin nemulțumit de toleranța împăratului) a anunțat de asemenea destituirea arhiepiscopului Gheorghe și a doi din miniștri lui. Cei trei ciraci au fost puși în fiare și duși la închisoare. După douăzeci și patru de zile, masele populare, nemulțumite de tărăgănarea procedurilor juridice, au forțat porțile închisorii și i-au ucis prin metodele cele mai crude imaginate. Cele trei corpuri neînsuflețite au fost purtate în triumf pe străzi, pe spinarea cămilelor. Partidul Sfântului Atanasie a privit inactiv, ca un bun exemplu de calm evanghelic. Cadavrele celor trei au fost aruncate în mare și s-au luat toate măsurile împărătești ca să nu devină personaje de cult al arienilor, ca martiri. Măsurile au fost inefective. Moartea arhiepiscopului Gheorghe a făcut că viața lui a fost uitată. Arienii îl iubeau și îl venerau pentru că era rivalul Sfântului Atanasie, iar aderarea lor aparentă la biserica oficială, dacă nu chiar cu tot sufletul și cugetul, măcar cu impozitele, a fost prețul cu care biserica l-a acceptat pe cel mai mârșav arhiepiscop al vremii, ca martir și sfânt. Chiar și postum, Gheorghe din Cappadocia și-a cumpărat un loc de favoare în panteonul creștinismului, corumpând biserica cu banii enoriașilor.

Istoria, chiar și istoria creștinismului, este scrisă de învingători. Cel mai corupt, mai desfrânat și mai mârșav om din vremea lui a fost copleșit postum cu meritele Cavalerului Trac, personaj mitologic pre-creștin, ce s-ar putea compara cu Făt-Frumos din basmele românești. Basmele noastre sunt subestimate, disprețuite ca povești pentru adormit copiii, când de fapt consemnează probabil cea mai veche mitologie păstrată și încă nestudiată cu metode adecvate.

Sărbătoarea Sfântului Gheorghe (23 aprilie), alias Cavalerul Trac, face parte din tradițiile strămoșilor noștri traco-daco-geți, este mult mai veche decât creștinismul și nu poate fi pângărită de blestemățiile unui ticălos cu același nume, de peste mări și țări. Pentru ca nu cumva să facă umbră sărbătorii pre-creștine multimilenare și nici să nu se pună rău cu ierarhia arhiereilor de la Țarigrad, biserica noastră, ca și cea din toate țările creștine, a acceptat un alt curriculum vitae al celui linșat de răzbunarea poporului. Un CV confecționat pe măsură de către dușmanii Sfântului Atanasie a transformat personajul istoric într-un personaj fictiv, pe gustul celor care cred fără să verifice în alte surse. La noi, încă din preistorie, ziua de 23 aprilie, la o lună după echinoxul de primăvară, este una dintre cele mai frumoase sărbători agrare, în cinstea primăverii și provine din vechiul cult agrar din religia naturii, pe care o aveau toți locuitorii Europei arhaice. Numele sărbătorii vine din greaca veche Γεώργιος și înseamnă „cel ce lucrează pământul”, o activitate pe care personajul istoric nu a practicat-o niciodată.

În matriarhat, au fost divinizate elementele naturii, religia îi ajuta pe oameni să capete conștiința de sine a indivizilor și a comunităților umane, le-a dat reperele morale și răspundea la toate întrebările omului în legătură cu viața, mersul vremii și al universului. Toate aspectele vieții și naturii erau văzute și explicate din perspectiva femeilor. Femeile puteau discuta cu divinitățile ce simbolizau elementele naturii, prevedeau viitorul și erau factorul de decizie în toate problemele. Cam la fel cum în unele variante ale Mioriței, mama ciobanului vorbește cu Dunărea, cu Sfânta Negurice sau cu Ceața, ba chiar face acțiuni importante. În matriarhat, femeile, în special cele mai în vârstă, mai experimentate, care născuseră gemeni și care posedau toate cunoștințele la care ajunsese societatea de atunci, aveau un ascendent natural și divin asupra întregii societăți, inclusiv asupra bărbaților. Rivalitățile de putere decizională dintre femei sunt reflectate în mitul cu Baba Dochia.

În mezolitic și neolitic, unii oameni devin sedentari, în special femeile, iar alții rămân semi-nomazi, cum ar fi ciobanii. Ciobanii sunt continuatorii celei mai vechi, mai răspândite și mai caracteristice meserii a românilor. Abia spre neolitic apar pentru prima dată reprezentări masculine, limitate la pictograma stilizată a organului genital, sau simple simboluri ale masculinității, ca în sanctuarul de lângă Iași, iar zeița mamă capătă cu timpul un echivalent masculin. Una dintre cele mai impresionante reprezentări ale omului neolitic este Perechea de Gânditori de la Hamangia, la care se pare că bărbatul are o situație privilegiată, stând pe un scăunel, pe când femeia stă direct pe jos. S-ar putea ca ei să fi trăit în patriarhat. Eu mă întreb de ce această pereche a fost numită „Gânditorul de la Hamangia și femeia lui”, a lui, la cazul genitiv, când de fapt ea nu poate fi proprietatea lui. Ambii sunt la fel de gânditori și de enigmatici și poate că ar fi fost mai corect să fie numiți Perechea de Gânditori sau altcumva, pentru a pune mai bine în evidență personajul feminin. Marija Gimbutas, savant de prestigiu internațional, consideră că este zeița mamă. Să mă ierte savanții care fac alergie la numele acestei femei și nu suportă să fie eclipsați de vreo femeie din breasla lor, unde femeile nu sunt acceptate.

Nu e locul aici să ne împiedicăm de datarea obiectelor arheologice sau de periodizările preistoriei, oricât de exacte ar părea, întrucât rămân învăluite în negurile preistoriei, în cețurile ipotezelor și în noroiul discordiilor științifice. Este incontestabil că oamenii arhaici au făcut cei mai decisivi pași spre progres și cele mai importante descoperiri tehnice (agricultura, domesticirea animalelor, țesutul, ceramica și gastronomia) cu opt sau zece mii de ani în urmă, în plin paleolitic și matriarhat. Aceste activități sunt protejate de divinități feminine, ceea ce dovedește că sunt descoperiri la care femeile au avut un rol hotărâtor. Suntem în continuare dependenți de marile descoperiri făcute încă înainte de revoluția socială ce a dus la trecerea lentă de la paleolitic la neolitic și de la matriarhat la patriarhat. Noi n-am făcut decât să adăugăm îmbunătățiri și să modernizăm aceste descoperiri arhaice, făcute de către femei.

Nu știu ce divinitate proteja bucătăria, dar zicem „o mâncare ca la bunica” nu ca la bunicul. Rețeta culinară a bunicei, nu a bunicului. Cunoaștem cu toții celebra carte de bucate scrisă de Sanda Marin, nu de soțul ei. Arta culinară depindea de întreținerea focului din vatră. La romani, cultul focului era păzit de vestale, nu de bărbați. Cunoscând tainele focului, diferite temperaturi cu diferite lemne, femeile au descoperit arderea ceramicii și au fost primele care au topit metale, pentru a face obiecte casnice sau de împodobit, spre a își pune în evidență frumusețea și statutul lor social, de măritate sau nemăritate, cu competențe religioase sau fără. Cum erau competențele mamei ciobanului, care poartă un brâu de lână, ce o deosebește de celelalte măicuțe bătrâne, iar în unele variante poartă o cămașă cu sârmă, nu știm din ce metal, dar desigur că era un lux scump pe vremea de atunci. Abia la indoeuropeni metalurgia încape pe mâna bărbaților, protejați de Hefaistos (Vulcan), care făurea arme. Arheologii nu au găsit arme de la pre-indoeuropeni, adică din matriarhat, și nici dovezi de sclavagism sau clase sociale. Rolul dominant al femeilor în matriarhat este consemnat în mitologie și în obiceiuri străvechi, al căror înțeles s-a pierdut.

Agricultura, torsul lânii, inului sau al cânepii, țesutul, tricotarea cu andrele sau cu iglița și cusutul sunt activități protejate de divinități feminine, ca de exemplu Atena, uneori înfățișată cu o furcă de tors, unealtă și totodată armă, mai degrabă defensivă decât agresivă. Tricotarea și țesutul se bazează pe un sistem de numărătoare binară (ocheți pe față sau pe dos), descoperire ce este premiza ciberneticii și a informaticii. Atunci, în negura vremii, femeile au făcut prima descoperire matematică, de unde a pornit procesul de gândire matematică, ce a dus la computerele de azi.

Femeia care toarce, de pe o frescă de la Horezu, alături de Adam care muncește cu sapa, nu poate fi Eva din Biblie, ci poate fi femeia primordială din mitologia pre-indoeuropeană. Eva din Biblie nu toarce. Nu scrie nicăieri că a fost pedepsită de Dumnezeu să toarcă. Sunt cunoscute fotografiile reginei Elisabeta a României în straie țărănești, torcând sau țesând, desigur nu în scopuri practice. Aceste fotografii aveau un sens simbolic și un mesaj politic, propagandistic. Regina și femeia din frescă sau mama ciobanului din Miorița nu sunt pedepsite să toarcă, ci torc simbolic. Femeile din România, când torceau, nu munceau, ci lucrau. Limba română face deosebirea între aceste sinonime parțiale. Deosebirea dintre aceste cuvinte românești era mai evidentă în trecut. A munci însemna a tortura, a pedepsi sau a face o activitate în folosul altuia, pe când a lucra era a face ceva pentru sine, o activitate a omului liber, în folosul propriu sau al familiei. Din puținul cât știu eu, nu cred să mai fie vreo limbă, care să aibă verbe ce fac o diferență clară între activitatea omului liber, ce lucrează pentru sine dintr-o necesitate personală liber consimțită și activitatea omului neliber, obligat să muncească pentru folosul altuia ca o pedeapsă sau pentru bani. Torsul în fresca de la Horezu nu poate fi o pedeapsă sau o activitate productivă și profană, ci una simbolică, sacră, este un ritual prin care femeia primordială ordonează haosul, simbolizat de lâna sau câlțul de pe furcă, la fel cum face mama ciobanului din Miorița. Furca poate simboliza axa universului. Firul de pe fus, poate reprezenta cosmosul, adică universul ordonat. Fusul se rotește numai în sensul în care merge soarele, sensul acelor de ceasornic și poate simboliza axa cosmosului. DEX ne oferă ridicola etimologie că velință ar veni din neogreacă, de parcă neo-grecii ar fi venit să le învețe pe țărăncile noastre să țese velințe, sau acestea s-ar fi dus în vizită de studii în Grecia.

Domesticirea animalelor și selecția lor au pus în evidență și în conversație corelația dintre sexualitate și procreație, pentru a asigura o progenitură mai sănătoasă și mai robustă. De acolo a venit conștientizarea alegerii bărbatului de către femeie, reflectată în basmele în care fata de împărat alege unul din pretendenți aruncându-i un măr. Ar putea fi o metaforă universală, prezentă și în mitul biblic în care Eva oferă un măr lui Adam, mit preluat de către autorii Bibliei de la civilizațiile dispărute din Mesopotamia. Selectarea bărbatului, diferențierea rolurilor în activitățile de atunci, vânători sau culegători de roade ale pământului, cât și lupta pentru existență, pentru resursele naturale, dintre triburi sau grupuri de oameni, au pus în evidență importanța forței musculare și au dus la patriarhalizarea societății, de unde făloșenia falocraților. Bărbații s-au ocupat cu vânătoarea, cu păscutul animalelor domesticite, cu jaful în triburile vecine sau cu apărarea contra acestora, iar femeile cu agricultura și înnobilarea materiilor prime aduse de bărbați, cu îngrijirea copiilor, bătrânilor, bolnavilor și răniților. Aceste îndeletniciri rezervate femeilor au evoluat și s-a ajuns la instituțiile de azi pentru educație și sănătate, domenii în care femeile sunt în majoritate profesională, în special în posturile subordonate, cu o promovare mai dificilă decât a bărbaților și cu o remunerație mai precară. Un deputat european al Poloniei, ultra conservativ și falocrat, argumenta recent că femeile să aibă salarii mai mici decât bărbații. Starea sănătății sale mintale se vede și din faptul că și-a terminat discursul cu salutul hitlerist.

Încă din vremuri arhaice, carnea adusă de vânători și de ciobani, ca și laptele, au fost prelucrate de femei, care au avut ingeniozitatea să descopere cum să prepare diferite produse, să le facă mai gustoase și să le conserveze, ceea ce înseamnă planificare. Din lâna oilor au țesut haine și velințe, din blănuri au făcut cojoace, pieptare și sumane. În preistorie, activitatea productivă a femeilor a devenit dependentă de materiile prime aduse de bărbați și s-au stabilit noi condiții de conviețuire. S-ar putea ca atunci să se fi făcut trecerea de la matriarhat la patriarhat și de la presupusa poliandrie, a cărei utilitate era garanția fecundării și a sporului demografic, la bine confirmata poligamie, ce asigura acumularea și moștenirea patriliniară a proprietăților.

Unii savanți români au afirmat că există „o veche practică păstorească, de natură superstițioasă, care interzicea femeilor accesul la stână.” Domniile lor nu cunoșteau rezultatul cercetărilor lui Romulus Vuia, întemeietorul etnografiei românești ca disciplină de sine stătătoare. Vuia constatase, înainte de a se fi născut ei, o tradiție ancestrală din Carpați și a scris: „alături de ciobani … se întâlneau și femei, baci”; „în timpul verii, deci când păstoritul e în toi, stăteau femeile numite muntărițe, care îngrijeau oile și vitele mari”; „Admiterea participării femeilor, a bacilor sau băcițelor, în viața de la stână constituia tocmai una dintre notele tipice ale acestui păstorit”. Este de mirare din ce cauză și în ce scop unii savanți au trecut sub tăcere fotografiile etnografice și dicționarele explicative, care definesc băciță: „Femeie care conduce o stână.” Tradiția egalității femeilor cu bărbații în muncile de la stână, constatată de Vuia, poate fi multimilenară. Platon scrie în Legile VII, 804-805 că femeile de la Pont și din Tracia se ocupau de oi și de vite, călăreau și se antrenau cu arme alături de bărbați. Presupun că această tradiție poate fi o moștenire pe linie maternă din matriarhat.

Bărbații au creat și ei propriile lor divinități. Una dintre cele mai vechi, ar cam fi Apollo, al cărui cult se pare că a fost celebrat la Alba-Iulia, denumire ce, în ciuda vicisitudinilor istoriei, mai păstrează amintirea cultului acestui zeu al luminii. În cele mai vechi legende grecești, Apollo a fost un simplu cioban, apoi un zeu protector al ciobanilor, numit de greci hiperboreul, pentru că venea din nord, cu un car tras de patru cai albi sau roșii, la fel ca Sf. Ilie al nostru din icoane, pictate mai mult de către țărani decât de teologi. În unele variante ale Mioriței, ritualul de inițiere al ciobanului, cu simulacrul de ucidere, comun și altor rituri de inițiere, se desfășoară în ziua de Sf. Ilie. Un alt zeu masculin străvechi este bătrânul Saturn, zeul timpului și al recoltelor, care a supraviețuit sub numele de Moș Crăciun. Creștinismul a anexat sărbătoarea solstițiului de iarnă, însă l-a transformat pe Saturn în imaginea înfricoșătoare a morții cu coasa, personaj feminin.

Trec peste ce am spus în Miorița – Izvorul nemuririi (editura Alcor, București 2016, 2017) despre cultul soarelui și trecerea de la matriarhat la patriarhat, despre zeitățile feminine și cele masculine ale bărbaților, sau despre trecerea puterii sociale de la femei, care puteau crea viață, la bărbați, întrucât aceștia puteau ucide. Trec peste elementele și aspectele ce arată rolul precumpănitor al femeilor la compunerea și transmiterea Mioriței sau neîncrederea și temerile lor asupra frăției ciobanilor.

Unele divinități feminine din matriarhat, ale pre-indoeuropenilor, au fost asimilate de indoeuropeni și subordonate zeilor patriarhali. Alte personaje feminine întunecoase din mitologia greco-romană sunt foste zeități luminoase din matriarhat, simbolizând vechea ordine socială a zeiței mame și a altor zeități feminine, detronate și demonizate. Divinitățile indoeuropene masculine, ale bărbaților, preiau puterea în cosmos și în societate, în defavoarea divinităților feminine, deci în defavoarea femeilor. Viziunea femeilor asupra naturii dătătoare de viață este eclipsată de viziunea însetată de vărsarea sângelui și ucigătoare de viață a bărbaților, la care au fost programați mental prin riturile de inițiere ca vânători și războinici, apoi s-a transmis prin educație și imitație. Viziunea sângeroasă a bărbaților este bine exprimată în mitologiile indoeuropene și cu mult mai clar vizibilă în Biblie, în special în unele cărți din Vechiul Testament, ce înfățișează lupta înverșunată a monoteismului masculin, împotriva politeismului feminin, cu divinități ale naturii.

Cultura noastră iudeo-creștină a înflorit din două tulpini trainice, cea cu rădăcini în mitologia indoeuropeană, misogină și războinică, cât și cea din mitologia biblică, tot misogină și războinică. În matriarhat și chiar la indoeuropeni, lumea era creată de o zeiță mamă, pacifistă. În Biblie lumea este creată de un zeu masculin și războinic. Dumnezeul din textele cele mai vechi, de la care s-au inspirat autorii Bibliei, păstrează reminiscențele etimologice ale unui nume feminin, parțial desființat, parțial păstrat. Cuvântul Elohim, tradus ca Dumnezeu, în ebraica veche era o formă de plural de la numele unei zeițe, deci însemna aproximativ „divinități feminine”. Etimologia cuvântului Elohim dezvăluie că provenea din matriarhat și din politeism, iar mai târziu teologii evrei i-au dat în mod convențional înțelesul de masculin singular. Așa avem un paradox al naturii, acela că omul nu a mai fost creat de o zeiță femeie, ci de un zeu bărbat. O altă reminiscență a religiei matriarhale este faptul că Dumnezeu cel din Biblie modelează omul din pământ. Însuși numele lui Adam, în hebraică, înseamnă pământ.

Pământul fusese anterior un simbol universal al fertilității naturii și al femeilor și era patronat de zeități feminine. Cuvintele țară, glie, brazdă sunt de genul feminin. În limba germană die Erde (pământul) este feminin. Stratul de pământ roditor se numește die Muttererde (pământul mamă) și der Mutterboden (terenul mamă). Boden este de genul masculin, ceea ce ar putea avea o legătură cu dreptul de proprietate a bărbaților asupra terenurilor. Genul substantivelor nu este atribuit la întâmplare, ci are o logică arhaică. În religia pre-creștină, pământul era fecundat de ploaia din cer, iar zeița pământului, Gea sau Gaia, de către Zeus, tot din cer, unde i-a luat locul divinitatea supremă din Biblie. Gaia era zeița primordială, mama titanilor și strămoașa tuturor zeilor. Nu trebuie să ne mire lipsa de logică din genealogiile zeilor, proveniți și amestecați unii dintr-o religie iar alții din alte religii. Puternica asociație națională Kokopelli, a agricultorilor francezi ce se opun hotărârilor birocratice destructive, având aderenți în diferite țări și cu sediul central nu oriunde ci chiar în satul Mas d’Azil, de lângă grota cu vestigiile arheologice din matriarhat, are ca deviză „Tobele zeiței Gaia se trezesc” (Les tambours de Gaïa se reveillent). Am rămas impresionat de festivalul și de conferințele agricultorilor francezi. Zeitățile din preistorie nu au murit, cum credea Wagner în opera Amurgul zeilor (Götterdämmerung).

În Egiptul faraonilor, Isis păstrează atributele zeiței mame, protectoare și salvatoare a bărbaților. Atributele ei provin din preistoria comună tuturor culturilor, ce încă nu se diferențiaseră geografic, etnic, lingvistic și cultural, pe când cam toate societățile umane vorbeau o limbă numită convențional de către savanți limba nostratică, numită anterior și limba pre-babelică. Hieroglifa numelui zeiței Isis înfățișează un scaun cu spătar și personifică tronul puterii supreme, chiar într-un sistem social și politic patriarhal. Reînviindu-l pe Osiris, ea reînnoiește ciclul anual al naturii și al vieții în general. Tradiția vechilor ritualuri mistice hermetice egiptene inspiră în zilele noastre lojile francmasonice mixte, de ritul Memphis Misraïm. Mitul cu Isis și Osiris răzbate și în legendele din Noul Testament, situat de autorii evangheliilor în mythos, ca alegorii, iar de către teologi și preoți în logos, ca și cum moartea și învierea lui Isus ar fi un adevăr istoric.

Zeița mamă în mitologia hindusă este Shri Lakshmi, „zeița lotus a lumii”, the lotus-goddess of the world sau La Dame au Lotus. Întâmplător, acesta este numele blocului în care locuiesc eu, peste drum de blocul Isis. Iarăși: zeitățile feminine sunt prezente în urbanism și adăpostesc oameni. Denumirea „a lumii” ne poate trimite cu gândul la divinitatea celestă și metafizică „mândra crăiasă, a lumii mireasă” din mai multe variante ale Mioriței. În legătură cu zeița Shri Lakshmi, cele mai vechi texte budiste spun că: „Dintre toate formele de iluzie, femeia este cea mai importantă.” Nu e nevoie să fim budiști ca să înțelegem aceste vorbe ca o pură poezie, închinată femeii, de către niște bărbați asceți, care au uitat că sunt născuți de o mamă și care își închipuie că până și propria lor existență poate fi o iluzie a lor înșiși.

Grecii și romanii aveau ca zeu al războiului un bărbat, Ares sau Marte, dar zeița războiului din matriarhat, Atena, a fost păstrată ca protectoare a celui mai important oraș grecesc și a fost cu atât mai importantă la poporul Amazoanelor, care au luptat la Troia. Napoleon a apreciat acțiunile militare inițiate și desfășurate de amazoane, ca fiind desăvârșite. Ultra-feminismul, afirmând că amazoanele nu au existat și ar fi doar un mit cu explicație freudiană, își trage un glonț în picior, deoarece neagă vitejia și eficacitatea femeilor în război. Arheologii au găsit săbii în mâna unor schelete de femei și fragmente de statui de femei cu pumnal la brâu, cum ținea Iancu Jianu jungherul sau pistolul.

Din mitologia celtică, insuficient consemnată, cunoaștem doar 12 divinități masculine și 13 feminine. Rosmerta era o zeiță a pământului fecund, a fertilității și abundenței, deci provenită din matriarhat și degradată în categoria cea mai de jos, a producătorilor din societatea indoeuropenilor. Epona era zeița aristocrației militare, ecvestre, și poate proveni din matriarhatul pre-celtic. O redutabilă adoratoare a acestei zeițe trebuie să fi fost La dame de Vix, puternica regină războinică din secolul al VI-lea î.Kr., ale cărei rămășițe au fost găsite în mormântul de la Vix, cam pe lângă Dijon. Pentru druizi, soarele era de genul feminin, iar luna de genul masculin. La fel este în limbile germană și suedeză: soarele de genul feminin și luna de genul masculin. Aceasta poate fi o moștenire din matriarhat, când femeile au preluat astrul cel mai important și necesar activităților lor, lăsând bărbaților astrul mai puțin important, dar necesar vânătoarei nocturne. În limba română, ca în toate limbile romanice, soarele e masculin iar luna feminin. Excepție face luna când este Crai Nou. Crai Nou s-ar putea să fie vestigiul unei zeu lunar masculin, mai vechi decât luna la feminin, asociată cu mai multe divinități feminine.

Se pare că în zona celtică s-a păstrat destul de bine moștenirea gândirii matriarhale, ceea ce a dat femeilor prerogative egale cu ale bărbaților, astfel că au avut capacitatea de a fi druidese, războinice și chiar regine, cu prinț consort. Populația de pe unele teritorii a păstrat până astăzi o mentalitate ce a dat posibilități femeilor să fie regine, cu sau fără prinț consort, cât și să candideze și să fie alese șef de stat, ca în Anglia, Olanda, Danemarca, Suedia, Islanda, Spania, Germania. Rusia a luat exemplu de la țările occidentale, cu țari femei, de origine totuși germanică. Germania are azi ca șef de stat o femeie, ceea ce încă nu a fost posibil în Franța, unde vechea „lege salică”, provenită de la franci, numiți și salieni, indoeuropeni plecați din Câmpia Panonică pe Dunăre în sus, a lăsat urme de neșters în mentalitatea francezilor.

La egipteni, la Alexandru Macedon și în Imperiul Roman, soarele a simbolizat puterea centrală, în mâna celui mai puternic bărbat. În cazul lui Ludovic XIV, Regele Soare, soarele păgân și monoteismul consolidau puterea monarhului francez, ce se intitula „foarte creștin” (monarque très chrétien). Câte din deciziile lui au fost luate la sugestia și în interesul amantelor sale, este o altă problemă, în afara subiectului nostru aici.

Pentru sumerieni, principiul creator era feminin. Când autorii Bibliei au compilat textele sumeriene și tot ce au mai salvat din vechile culturi dispărute cu care au venit în contact, au eliminat principiul creator feminin și totodată divinitățile feminine. Biblia consemnează facerea omului în două povestiri diferite. În cea de a doua povestire, care de fapt e mai veche, prima femeie, Lilith, a fost creată de Dumnezeu simultan cu Adam și egală cu el, înainte de crearea Evei, derivată din Adam și deci subordonată lui. Lilith este abia amintită și numai în unele versiuni ale Bibliei, întotdeauna covârșită de epitete și porecle negative. Ea a fost repudiată de autorii Bibliei, întrucât era o femeie cu inițiativă și prefera poziția deasupra bărbatului, ceea ce îi acorda o poziție dominantă asupra lui Adam și nu sporea probabilitatea fecundării, așa cum Dumnezeu făgăduise un spor demografic și răspândirea oamenilor pe Pământ. Teocrația a preferat-o pe Eva, pe care însă a culpabilizat-o pentru încălcarea interdicției impuse de Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoașterii. La vechii greci, vinovată de toate relele de pe lume era Pandora, al cărei păcat de neiertat era curiozitatea de a cunoaște.

Femeile din Biblie sunt subordonate unui bărbat și tot ce produc ele aparține acelui bărbat. Fiul Mariei nu îi aparține ei, care îi e mamă, ci tatălui lui, adică lui Dumnezeu. Proverbele lui Solomon nu au fost scrise de el, ci de către soția lui, o prințesă egipteană, și de servitoarele acesteia, ce i-au fost dăruite în cadrul unor tratative diplomatice, fiindcă devenise un vecin periculos. Ea a adus cu sine din Egipt un harem de trei sute de slujnice, toate cu cea mai înaltă educație și cultură a vremii, toate la dispoziția bunului plac al regelui, și cu șase sute de eunuci care să le servească pe servitoarele regale. Proverbe asemănătoare cu cele ale lui Solomon au fost regăsite în papirusuri egiptene mult mai vechi. Făceau parte dintr-o veche tradiție literară egipteană, în care femeile din haremul regelui Solomon, compartimentul egiptean, fuseseră educate de alte femei din haremul faraonului.

Biblia explică lumea din perspectiva masculină. Universul, toate fenomenele din natură, oamenii și animalele nu mai sunt create de către o zeiță mamă, ca în absolut toate religiile vechi de pe fața pământului, ci de un zeu tată, paradoxalmente, dușman al naturii pe care tot el a creat-o, și pedepsește oamenii pe care tot el i-a plămădit după chipul său. Nu e un paradox, ci rezultatul unor compilații și amestecări de manuscrise diferite, cu o diversitate de divinități politeiste, contradictorii de la o cultură la alta, toate contopite într-un singur zeu monoteist. Dumnezeul care a creat universul și oamenii nu poate fi același cu Dumnezeul care îi alungă pe oameni din rai sau cu Dumnezeul tribal al evreilor și care își trimite poporul său ales să ucidă alți oameni, adesea tot evrei, în repetate ocazii din Vechiul Testament. Un Dumnezeu care și-a ales poporul său preferat și apoi dă ordin să fie nimiciți așa mulți dintre ei, nu corespunde logicii. Profesorul meu de iudaism de la facultatea de știința religiilor din Göteborg, rabin, ne-a spus că, într-o legendă veche, nu Dumnezeu a ales poporul evreu, ci evreii l-au ales pe Dumnezeu, în speranța că îi va ajuta. Speranțe adesea neîmplinite, mai cu prisosință în al Doilea Război Mondial.

Timpul din Biblie nu mai este circular și repetabil la infinit, după modelul mersului astrelor, anotimpurilor și al orizontului rotund (de unde avem ceasurile cu cadran rotund), ci se desfășoară liniar și finit (ceasurile digitale). Timpul biblic capătă un început, ce a inspirat teoriile cu Big Bang, și un sfârșit apocaliptic, în care oamenii de știință cred cu o convingere de nezdruncinat. Convingerile științifice, la fel ca și convingerile religioase, cu cât nu se pot adeveri, cu atât sunt considerate mai adevărate. Spaimele apocaliptice, cultivate de biserică, au inspirat tot felul de secte religioase, de teorii științifice și de filme ce transferă angoasele autorilor asupra publicului. Biblia înlocuiește vechiul cult al fecundității, al abundenței și bucuriei de viață cu cultul castității, sărăciei și ascezei. Înlocuiește cultul ce afirma viața cu un cult ce neagă viața. Înlocuiește raiul de pe pământ, cum este raiul în care trăia ciobanul din Miorița, adică raiul concret din această viață, cu un rai abstract în ceruri și în viața de apoi, în care se poate intra cumpărând un bilet de intrare, plătit prin fapte bune sau cu bani peșin. Religia politeistă a naturii, tolerantă, liberală și optimistă, a femeilor dornice de viață, din matriarhat, este înlocuită cu o religie monoteistă, intolerantă, restrictivă, punitivă și pesimistă, a unor bărbați bătrâni, bolnavi, acriți de viață și invidioși pe cei în floarea puterilor. Monoteismul a înlocuit fericirea și bucuria cu tristețea, cu autoflagelarea masochistă și cu renunțarea la fericirea pe pământ, pentru o fericire promisă după înmormântare.

Teocrația iudeo-creștină, ca și cea musulmană, derivată tot din Biblie, prezintă un Dumnezeu masculin a-tot-puternic. Dogma este clară și are structura unui silogism cu putere indiscutabilă: din moment ce Dumnezeu este bărbat, înseamnă că bărbatul este Dumnezeu. Dogma justifică puterea religioasă aplicată în societate în numele lui Dumnezeu și ascunde sub sofisme lipsite de logică un misoginism și o duritate până la violență radicală față de femei, până la uciderea lor prin tortură fizică sau psihică, cu de-a încetul. Dogma justifică preeminența, prerogativele și avantajele masculine, pe care le impune ca normă, cu modeluri masculine favorizate și feminine discriminatorii.

Personajele feminine din Biblie au roluri secundare și sunt palide. Esther, oricât de exemplară ar fi, este și model de subordonare față de soțul ei, rege. Maria Magdalena, discipol preferat al lui Isus, inițial numită elogios Apostolul apostolilor, a fost falsificată de teologii secolelor următoare și înfierată ca prostituată. Teocrația masculină a făcut dintr-un curvar notoriu ca Gheorghe din Cappadocia un sfânt, iar din Maria Magdalena a făcut o curvă. La al doilea conciliu al Vaticanului (1962-1965) a fost reabilitată, în urma observațiilor primite de la teologii ortodocși și inclusă în panteonul catolic la fel ca în cel ortodox.

Fecioara Maria este cel mai important personaj feminin, propus de monoteismul creștin tuturor femeilor ca model de identificare și de urmat: să nască un fiu excepțional de dotat, rămânând totuși fecioare. Desigur că această imposibilitate biologică, oferită ca minune religioasă adevărată, este doar o alegorie pe care noi nu o mai înțelegem, și nu poate fi o realitate, întrucât este contrară oricăror legi ale naturii. Divinitatea nu are nevoie să se abată de la legile impuse naturii pe care a creat-o, pentru a ne convinge că e divinitate. Biserica anglicană a stabilit la sinodul său din 1992 că nașterea neprihănită și înălțarea la cer a Mariei nu pot fi minuni contra legilor naturii, ci sunt metafore cu simboluri psihologice, perfect explicabile.

Icoanele și bisericile închinate Mariei, au apărut abia târziu, în Evul Mediu, și nu din impulsuri ecleziastice, ci ca o răbufnire a cultului maternității din religia pre-creștină, îndelung reprimat de biserică, respectat în secret de țărani și în cele din urmă ieșit la iveală. Când clericii nu l-au mai putut înlătura, l-au acaparat în folosul lor. Maria este un personaj secundar în comparație cu fiului ei, personaj principal. Fiul Mariei este o divinitate, dar ea nu este o divinitate. Întrucât nu se știa unde fusese înmormântată, s-a inventat mai târziu înălțarea ei la cer, ceea ce este o metaforă pentru o elevație spirituală, mistică, de felul călătoriilor cerești experimentate de mulți mistici. Ea este doar sporadic numită în Noul Testament și nu a fost canonizată ca sfântă de către ecleziaști, așa cum au fost canonizați alți sfinți. Cultul Fecioarei Maria scoate de sub oboroc și readuce la lumină Zeița mamă pre-creștină. Poporul este cel care a considerat-o sfântă, iar teologii cam tac în privința ei și profită că enoriașii vin să se închine în bisericile dedicate ei.

În picturile și sculpturile catolice, Maria este adesea înfățișată strivind un șarpe. Acestea ilustrează profeția din Biblie, în Cartea Facerii 3:15, pe care o rostește însuși Dumnezeu: „Femeia va zdrobi capul șarpelui.” Pentru credincioși, valoarea Mariei de simbol universal al maternității, al purității morale, bunătății, protecției, cât și al unei forțe cu implicații cosmice, este mai importantă decât istoricitatea ei. În iconografia catolică, Maria stă majestuoasă în picioare pe cornul lunii și pe globul pământesc și calcă pe simbolul răului, șarpele ce încearcă să înșface globul. Maria din aceste imagini este o divinitate ce domină universul, binele și răul, și are atribuții cosmice, mult peste cele matrimoniale din Biblie. Trec peste alegoria multiplu interpretabilă în actualitate, cu șarpele ce vrea să cuprindă globul terestru.

Nu am găsit asemenea reprezentări în iconografia Bisericii Ortodoxe, ci numai în cea Catolică, singura care și-a propus propagarea creștinismului pe tot globul, în care scop a masacrat popoare și a făcut mult rău, multora. Catolicismul, cu metodele sale brutale, de teroare și pogromuri împotriva evreilor, catharilor, templierilor, femeilor acuzate de vrăjitorie, amerindienilor, protestanților și câte alte isprăvi a mai făcut, pentru spălarea creierelor, aculturalizarea popoarelor și jefuirea acestora, este prima încercare de dominație mondială. Catolicismul a făcut crime pentru a anula tradițiile regionale și identitățile culturale ale națiunilor, în vederea unei globalizări ideologice, administrative, financiare și politice, sub o conducere centrală, totalitară, represivă, anti-umană.

Icoanele ortodoxe cu Fecioara Maria prezintă similitudini frapante cu imagistica cultului maternității la egipteni și din alte religii pre-creștine. În ceea ce privește cultul Mariei, cât și în numeroase alte privințe, se pare că religia naturii, așa zis păgână, a învins creștinismul, și nu invers, cum se scrie în cărțile de istorie a creștinismului. Un simplu exemplu în acest sens. Străvechea triadă capitolină de zei ce protejau Roma: Jupiter, Marte și Quirinius se păstrează sub alte nume în Trinitatea creștină.

Isus este personajul despre care Mohamed vorbește cel mai des și cu cel mai mare respect în Coran, însă El nu e fiul lui Dumnezeu ci doar fiul unei femei necăsătorite și al unui tată necunoscut. Maria are astfel o situație socială cât se poate de îndoielnică în mentalitatea musulmanilor. Musulmanii cu care am discutat, îl numeau pe Isus „pici” adică băiatul unei curve, cuvânt pătruns din limba arabă în română prin limba turcă.

Marile religii de azi sunt patriarhale. În creștinismul ortodox puterea aparține bărbaților, obligatoriu căsătoriți, iar în creștinismul catolic aparține bărbaților, obligatoriu celibatari — o aberație contra naturii, ce uneori duce la alte aberații, contrare moralei și legilor. Protestantismul s-a apropiat parțial de ortodoxie, de la care a preluat crezul și căsătoria preoților, dar a eliminat cultul Mariei și al sfinților. Totodată, a falsificat creștinismul mai temeinic decât l-au falsificat Sf. Augustin și catolicii care l-au urmat. Luther a modificat Biblia după bunul său plac, iar luteranii au introdus în unele ediții ale Bibliei chiar și predici de ale lui. Numai la protestanți pot femeile să dețină funcții religioase egale cu bărbații. Femeile din ortodoxie și din catolicism nu pot fi preotese, pot deveni doar surori ale fraților călugări și mirese ale lui Isus Hristos — un alt sofism contra naturii. Cele trei mari religii, iudaism, creștinism și islam, ca și budismul, sunt diferite forme de dictaturi teocratice, mai mult sau mai puțin implicate în politică și în viața socială, ce reușesc sau nu, să impună dictatul lor propriilor lor credincioși.

Astăzi, în Europa și în lumea occidentală, iudeo-creștină, femeile sunt pe cale să își reia locul lor legitim și egalitar alături de bărbați. În epoca noastră post-colonială, post-comunistă și post-industrială, asistăm la sfârșitul managementului patriarhal și paternalist, falocrat, misogin și autoritar, dictatorial. A conduce o întreprindere în zilele noastre, sau o altă mare organizație, națională sau internațională, necesită rigoare intelectuală, atenție distributivă, planificare în perspectivă, empatie, intuiție, diplomație, cunoaștere a caracterului oamenilor, umanism și încă alte calități tipic feminine, în care femeile excelează, adesea fiind mai competente și mai incoruptibile decât bărbații.

În Europa există mișcări radicale, unele femei sunt ultra-feministe și propagă un revanșism răzbunător, pe când altele propagă unisexismul sau inversarea genurilor. Însă soluția nu poate fi un război al sexelor și nici negarea lor. Cei ce vor să elimine discriminarea femeilor prin a le obliga să folosească urinoare portabile în poșetă, cu care să urineze stând în picioare ca bărbații, iar bărbații să urineze stând pe weceu, vor doar să deturneze atenția tuturor de la adevărata discriminare a femeilor și să își bată joc de ele. O bătrână scriitoare suedeză ce mergea în bastoane a replicat cu umor: Tell me how to piss! (Mă înveți tu mine cum să urinez!)

Soluția cea mai judicioasă ar putea fi aceea propusă de oamenii din cultura Cucuteni: o combinare armonioasă a calităților masculine și feminine, prin complementaritate, ca principiile Yin și Yang, atestate pe ceramica de la Cucuteni. Ideogramele Yin și Yang de pe ceramica de la Cucuteni sunt cu o mie de ani mai vechi decât cele din China. Au ajuns în China ca și metalurgia bronzului, a fierului și alte elemente de cultură împrumutate de chinezi din Europa de est. Principiul Yin – Yang este activ în tradiția hassidică, unde celibatarii bărbați și femei își caută adevărata lor jumătate, iar unul trebuie să fie complementul ce se potrivește perfect cu celălalt. La fel vorbea Platon despre sferele ce au fost tăiate în două, risipite, iar jumătățile se caută reciproc. Brâncuși, cu Poarta Sărutului, ilustrează ideea lui Platon despre emisferele ce formează un întreg. Ideea lui Platon nu este unică. Aceleași emisfere, exact ca la Brâncuși, au fost descoperite recent pe statuile din Insula Paștelui. Asemănarea până la exactitate este șocantă. S-ar putea crede că și acei oameni din insula pierdută în mijlocul Oceanului Pacific ajunseseră la aceeași concluzie despre egalitatea și complementaritatea dintre bărbat și femeie, ba chiar au creat aceeași ideogramă pe care a ilustrat-o Brâncuși în Poarta Sărutului. Altminteri cum s-ar putea explica identitatea dintre ideograma de pe spatele acelor statui megalitice și ideograma lui Brâncuși?

Domenii în trecut rezervate exclusiv bărbaților: armata, religia, politica, francmasoneria și multe altele, încep să cedeze locuri femeilor. Femei înrolate în armată, femei acceptate ca preoți la protestanți după îndârjite proteste ale bărbaților, timide loji masonice mixte sau feminine. Prezența femeilor printre bărbați este adesea respinsă sau comentată negativ, ideea de mixitate fiind văzută ca sursă de tentații, abuzuri de putere și conflicte, și nu se poate spune că asemenea cazuri ar fi excluse sau că nu au fost plângeri. Toate aceste conflicte nu pot proveni din cauza femeilor, ci numai din cauza unor bărbați incapabili să își depășească propria lor condiție masculină bazică, hormonală, animalică. Mareșalul Antonescu a interzis femeilor să meargă pe bicicletă, pe motiv că li se ridica rochia și turburau mințile ofițerilor. Discriminarea femeilor, programată sau întâmplătoare, explicită sau implicită, există, cât va mai exista. Bărbați care nu se pot stăpâni pe ei înșiși, dar vor să stăpânească femeile, să stăpânească armate, țări și toată omenirea. Dacă nu cumva unii bărbați, ca și autorii Bibliei, sunt conștienți de extraordinarul potențial al femeilor și se tem că într-o bună zi, femeile vor relua puterea care le-a fost uzurpată cu mii de ani în urmă de către patriarhat.

În pofida uzurpatorilor și a angoaselor lor apocaliptice, Louis Aragon, bine-cunoscut pentru ambivalențe sexuale înainte și după mariajul lui cu Elsa Triolet — relație repusă în discuție — a spus că viitorul omenirii va fi feminin, sau nu va mai fi. Mulți au repetat sau reformulat cu convingere previziunea lui. Alții, ca scriitoarea franceză Natacha Polony, argumentează că bărbatul este viitorul femeii (L’Homme est l’avenir de la femme : Autopsie du féminisme contemporain, editura JC Lattès, 2008). O altă scriitoare franceză, Meena Goll (Apprivoiser le pardon. De la souffrance à l’espérance, 1995; 2016), spune că „Femininul este viitorul planetei. Secolul XXI va fi feminin sau nu va fi.” Profeția ei optimistă, departe de a fi religioasă, este convergentă cu profeția din Biblie, că femeia va zdrobi capul șarpelui. Papa Ioan-Paul II, deși celibatar, a spus că „Viitorul omenirii trece prin familie”. Și unii și alții spun cam același lucru, din perspective diferite.

Însă ei nu spun nimic despre importanța iubirii din inimă, din tot sufletul. Importanța armoniei și fericirii cuplului. Aceste profeții nu pun în evidență aspectul cel mai evident al problemei, cel psihologic, afectiv, ce constituie poezia și farmecul vieții – iubirea dintre bărbat și femeie. La această concluzie ajunge Dante Aligheri după ce a trecut prin Infern, pentru a ajunge să o vadă pe Beatrice în Paradis. Dante încheie Divina Commedia cu un vers rămas celebru, în care el apreciază iubirea ca un fenomen cu dimensiuni dumnezeiești, ceva divin, universal, cosmic, care pune în mișcare totul, până chiar și soarele și celelalte stele (L’amor che move il sole e l’altre stelle). El știa că soarele e o stea și știa ce spune. Miorița noastră se încheie prin nunta ciobanului cu mândra crăiasă din cer și cu cuvântul stea. Coincidență între gândirea lui Dante și gândirea ciobanului, adică a strămoșilor noștri? Marile spirite se întâlnesc (Les grands esprits se rencontrent). Atât Dante cât și ciobanul din Miorița prezintă aceeași experiență spirituală: unirea sufletului cu o divinitate feminină iubită, unirea sublimă cu femeia divinizată. Încă de la începuturile tuturor religiilor, tuturor mitologiilor, eterna poveste de când e omul om — în pofida tuturor ambițiilor și vicisitudinilor misogine, falocrate — pentru conștiința maselor largi populare și a intelectualilor cinstiți, divinitatea supremă a rămas, rămâne și va rămâne femeia. Dătătoarea de viață, creatoarea de noi oameni.

Pictorul Gustave Courbet a pus în evidență originea lumii în celebrul și atât de controversatul tablou L’Origine du monde. Oricum, să nu uităm că originea și viitorul bărbaților au fost și rămân femeile. Bărbații care poate că nu știu cum au venit pe lume, nici nu sunt capabili să se mai gândească la felul cum se comportă cu femeile. Dacă ei nu se re-educă singuri, nici n-au cum să-i mai re-educe altcineva, rămân niște ne-educați. Tot ce putem face pentru ei este să le spunem că sunt ne-educați și să-i punem la colț, în genunchi și pe coji de nucă. Viața și femeile îi pun mereu la colț și pe coji de nuci, dar tot nu se învață minte și rămân necopți la minte, proști și pe coji de nuci. Așa le trebuie, să moară proști.

Oricât de nocivi ar fi bărbații misogini, își au totuși utilitatea lor în societate. Datorită lor, bărbații care respectă femeile ca egale cu ei sunt mai apreciați, prin comparație. Misoginii își au rolul lor în ecologia socială, la fel cum în natură își au rostul lor muștele, păienjenii, țânțarii, șobolanii, șerpii veninoși sau alte orătănii scârboase. Misoginii, ca și toate animalele și insectele dăunătoare, ar trebui protejați prin lege, întrucât ei sunt o specie a naturii, care e vrednică de dispreț și pe cale de dispariție.

———————————————–

Victor RAVINI

Franța/Suedia

14 septembrie, 2018