Guvernul francez își bate joc de ciobanii francezi. Administrația franceză îi tracasează în fel și chip, le interzice transhumanța chiar și de pe un munte pe alt munte vecin, sub diferite pretexte și le impune tot felul de norme absurde și restricții, în urma cărora mulți ciobani și agricultori ajung la faliment. Oile franceze sunt duse la ecarisaj, ca să le transforme în conserve pentru pisici și se importă cu avionul oi congelate din Australia și Noua Zeelandă. Probabil că cineva profită din asta. Și cine profită din faptul că sute de țărani francezi ajunși la disperare se sinucid în fiecare an, cam doi pe zi, iar familiile lor sunt expropriate și rămân pe drumuri, cu datorii financiare rămase pe seama urmașilor? Când România exporta tractoare, 17% din populația Franței lucra în agricultură. Azi doar 3%. Ce s-a întâmplat cu 14% din populația Franței? Au trecut în industrie? Industria Franței aparține trecutului, ca și a țării noastre. Dar numai în Franța se duce o politică împotriva țăranilor? O fi ura orășenilor față de țărani un fenomen european?
De unde vine ura orășenilor noștri față de ciobanul din Miorița? De ce a devenit politic corect să își bată joc toți nătărăii de Miorița, de Eminescu și de toate valorile noastre culturale? Știu birocrații de la Bruxelles mai bine decât știe ciobanul din Carpați, câți câini îi trebuie ca să se apere de lupi, de urși și de hoți? În ce scop li se impune ciobanilor noștri să rămână stânele fără câinii necesari? În ce scop se iau măsuri devastatoare, pentru ca țara noastră și toată Europa să devină o stână fără câini? După cum bine a arătat Ion Creangă, Prostia omenească e fără limite. Dacă prostie este, sau poate că dușmănia împotriva țăranilor pornește de la interese suprastatale, care or fi acelea. Țăranul din orice țară este talpa țării și a națiunii sale. Iar acum se merge orbește spre desființarea țărilor și a națiunilor. Strategia este de a începe cu a nimici talpa fiecărei țări, care asigură hrana tuturor, iar apoi se aplică tactica etapelor destructive, teoretizată și practicată de Lenin, aplicată acum în capitalismul sălbatic.
Abel din Biblie era cioban, iar Cain agricultor. Constantin Noica scria în 1944: „Tot ce e nostalgie și libertate, tot ce e sentiment artistic, tot ce e sete de zări noi – spun unii – ține la noi de sufletul păstorului. Dar a trecut peste el sufletul stătător al plugarului și l-a pustiit; are să-l pustiască. Suntem țara lui Cain, în care Abel n-a murit încă de tot. Dar va veni pedeapsa lui Dumnezeu, mașina, și-i va mătura pe amândoi, pentru ca neamul lor să crească, să crească biblic, dincolo de zările țării.” Vedem toți cum profeția lui Noica e pe cale de a se împlini.
Ciobanii noștri arhaici au creat și ne-au transmis poemul Miorița, giuvaerul cel mai de preț din moștenirea rămasă de la străbunii noștri. Cele peste două mii de variante ale Mioriței sunt tot atâtea giuvaeruri poetice, cum nicio altă țară nu mai are așa ceva. Miorița, în varianta publicată de Vasile Alecsandri, a influențat favorabil opinia marilor puteri, care au fost de acord ca românii să aibă un stat național, când s-a făcut Unirea de la 1859. Asta a deranjat nostalgiile imperialiste ale dușmanilor tradiționali ai României. Și încă le mai deranjează. Miorița a fost și este utilizată de politicieni și de cozile lor de topor, în scopuri dăunătoare poporului care a creat-o, mai exact dăunătoare nouă, care am primit-o moștenire.
Mulți savanți români au citit Miorița cu ochelari afumați de propriile lor fumuri. În apărarea lor, nu cred că erau răuvoitori sau vânduți, ci doar superficiali, întrucât aveau preocupări mai importante și nu i-au acordat atenția necesară. Nu au luat în seamă cuvinte esențiale din versurile Mioriței. Nu au fost conștienți că ne-au băgat pe gât o doctrină falsă, dușmănoasă individului și națiunii. Unii savanți luminați au răspândit întuneric, fără să își dea seama de răul pe care ni-l făceau. Nu au înțeles despre ce este vorba în Miorița și au tras concluzia greșită că ciobanul nostru e ucis, e resemnat și pesimist. Savanți de bună credință nu au observat că nimic din Miorița nu este realitate, ci totul e fantezie poetică. Nu și-au dat seama că toate cuvintele în Miorița sunt simboluri cu sensuri multiple, pe cât de profunde, pe atât de înălțătoare. Dar cine mai e dispus azi să citească cum trebuie o poezie înălțătoare? În orice caz nu oamenii corecți politic, care urăsc identitatea noastră culturală și care cu bună știință sau din naivitate fac jocul vrăjmașilor României.
Varianta publicată de Alecsandri nu este suficientă pentru a înțelege Miorița. Cercetătorul Adrian Fochi a spus că, pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele ei. De ce s-au mărginit savanții la varianta lui Alecsandri? Multe alte variante sunt cel puțin la fel de frumoase și de emoționante și pline de sensuri luminoase, înălțătoare. Rareori savanții au mai luat în seamă vreo altă variantă, adesea neautentică sau nicidecum variantă a Mioriței, ci simplă poezie pastorală. În exegeza lui Eliade sau a altora, nu există nicio dovadă că au citit măcar o singură variantă a Mioriței din antologia lui Fochi. Iată cum au fost neglijate câteva cuvinte cheie, pe lângă multe altele, și care sunt prezente în aproape toate variantele Mioriței:
a). Talleyrand a întrebat-o pe celebra scriitoare Adelaïde Filleul, care este optimismul absolut. Ea a răspuns: „A își începe testamentul astfel: Dacă o fi să mor…” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs…). La fel își începe ciobanul din Miorița testamentul: Dacă o fi să mor. Cine mai poate spune că ciobanul din Miorița e pesimist, fatalist și cum a mai fost calomniat? Cercetarea anterioară nu a băgat în seamă conjuncția condițională dacă și ne-a îndoctrinat că Miorița ar fi relatarea unei crime murdare, adevărate.
Scoțianul Victor Turner scoate în evidență ceea ce noi toți știm: că în realitatea cotidiană omul face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). El ne atrage atenția că acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la conjunctiv sau condițional, moduri prezumtive, pentru acțiuni neîndeplinite. Pornind de la observația lui Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:
– în cele mai multe variante, verbul e la modul prezumtiv – omorul nu a avut loc,
– în altele, ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează,
– în câteva variante, omorul este la indicativ trecut, însă ciobanul e reînviat de mama lui și își reia activitatea. În aceste variante, este cât se poate de evident că el e un personaj mitologic și poate fi comparat cu alți eroi mitologici, din alte culturi vechi.
Variantele din primele două categorii concordă cu ce spune Dumitru Caracostea, care respinge istoricitatea acțiunii din poezie; cu Victor Kernbach, care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Alexandru Amzulescu, care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.” Moartea simbolică are loc și în jocul călușarilor, moment eliminat din spectacolele de azi. Unii dintre cercetătorii care au făcut comparații cu Călușul, cu moartea simbolică a lui Zalmoxis sau cu mituri din alte culturi, au fost discreditați. Ultimii trei menționați mai sus fac parte din cercetarea post-eliadiană și nu i-a mai defăimat nimeni.
b). Până chiar și Ovid Densusianu a crezut că lege din variantele Mioriței are sens juridic. El, un mare lingvist, cât și alte celebrități universitare, nu s-au gândit să caute în orice dicționar român-român și să vadă că lege are două sensuri. Sensul nr. 1 este religios și e mai vechi. Sensul nr. 2 este juridic și e mai nou. Dicționarele mai ample arată cu citate că în cultura populară, orală, lege este atestat numai cu sens religios și niciodată cu sens juridic. În concluzie, cauza și scopul uciderii în Miorița nu pot să fie juridice, ci religioase. La aceeași concluzie ajunseseră Caracostea și Constantin Noica, care au arătat că lege din Miorița nu poate avea sens juridic, nu reglează relații sociale, ci are același sens ca nomos din greaca veche: lege ce reglează relația omului cu cosmosul. Însă nu au fost luați în seamă.
c). Într-o variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe obiecte ucigătoare? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo e o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, cu sensuri simbolice sacre.
Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei. Uneori, ciobanul cere să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază și la apus. Vrea să fie îngropat de trei ori, în diferite locuri. Niciun etnolog n-a mai întâlnit un asemenea obicei de înmormântare. Numai la teatru sau într-un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori și îngropat de trei ori, în trei locuri, în aceeași zi. Variantele din primele două categorii se încheie cu vorbele ciobanului. Textul nu relatează uciderea lui, ci viziunea lui poetică, despre ceva ce nu se întâmplă.
d). Mioara îi spune să-și cheme un câne, cel mai bărbătesc și cel mai frățesc. Deci cel mai… dintre mai mulți. El are câini mai bărbați, la plural, și spune: Să-mi aud câinii. De ce să-și cheme numai un câine? Nici cel mai fioros câine nu poate face față la doi adversari. O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine adevărat. Cine a mai pomenit vreo operă literară în care animale fabuloase vorbesc despre animale reale? Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara e alter-egoul său. Ea poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care C. G. Jung o numește Anima, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.
Cele mai vechi și mai bine păstrate variante ale Mioriței sunt colinde. De la o casă la alta, ciobanul din Miorița primește numele bărbatului care e nădejdea familiei și astfel devine personaj în text. Dacă în Miorița ar fi o ucidere adevărată, ce familie i-ar mai fi primit pe colindători să le ureze moartea bărbatului care e capul familiei? Ar fi azmuțit câinii pe ei. Savanții nu au înțeles ceea ce orice țăran analfabet și cu palmele crăpate înțelegea.
Moartea ciobanului și nunta lui cosmică nu pot fi termenii unei singure alegorii, cum s-a crezut în unanimitate, pe baza unei clasificări greșite și a unei definiții defectuoase, ci sunt termenii concreți a două alegorii diferite. Moartea ciobanului în Miorița este simbolică și de același fel ca atunci când apostolul Pavel, din Biblie, zice că el moare în fiecare zi, pentru a se uni cu Dumnezeu și recomandă credincioșilor să facă și ei la fel. Ciobanul moare simbolic pentru a se uni cu zeitatea feminină din cer și care, în alte variante, apare pe munte ca o fată cu simboluri solare. Ea este apariția (hierofania) unei divinități, iar nu o nimfomană, cum s-a crezut în unanimitate. Nunta cosmică a ciobanului este o hierogamie, adică unirea sufletului omului cu o divinitate, o stare de fericire, cu senzația de nemurire și că timpul s-a oprit în loc. Ciobanul a reușit ceea ce nu au reușit Gilgamesh, Dante Aligheri și nici Faust al lui Goethe.
George Călinescu și încă alții susțin că Miorița este un mit. Mircea Eliade îi ignoră pe toți, inclusiv pe Călinescu, și exclude că Miorița ar fi un mit. Eliade acceptă interpretarea juridică a lui Fochi și a filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös). Romulus Vulcănescu susține că ciobanul e condamnat la moarte pe drept sau pe nedrept, pentru unsprezece crime. Totodată recunoaște că nu a găsit în text dovezile. Dovada lui că ciobanul a încălcat legile este aceea că legile citate de el există. Cum poate existența legilor să fie dovada că cineva le-a încălcat?
Cercetători de renume au exclus cele mai frumoase și mai emoționante versuri din Miorița. Ei știau mai bine decât oricine că știința nu le dă voie să modifice textul cercetat. Au pângărit cea mai luminoasă creație a folclorului nostru. Explicațiile lor înjosesc identitatea noastră națională. Le-o fi fost rușine că ne tragem din țărani sau din ciobani? Sunt cele mai onorabile meserii, la temelia oricărei civilizații și fără de care nu putem mânca. În bibliografia la Miorița nu am găsit cuvântul țăran. Unii cercetători evită cuvântul cioban și zic păstor, ceea ce pentru Miorița este inadecvat, întrucât acest cuvânt a pătruns în română cu sensul de conducător religios și abia în vremuri moderne a fost extins de orășeni la sensul de cioban.
Interpretările lipsite de logică din cercetarea anterioară pornesc de la o documentare insuficientă, definiții greșite și multiple erori metodologice. S-a neglijat faptul că acțiunea din Miorița nu este concretă, ci este o visare. Miorița nu este o baladă sau o narațiune care povestește ceva ce s-ar fi întâmplat în realitate, într-un spațiu geografic. Este un poem liric, uneori doină, alteori colind sau cântec bătrânesc – noțiune cu definiție complexă și dificilă. Nu se întâmplă nicio acțiune în afara ciobanului. Totul se petrece în peisajul lui lăuntric, psihologic și este proiectat asupra peisajului exterior, geografic. Textul tuturor variantelor Mioriței amestecă imagini interne și imagini externe, cu aceeași măiestrie derutantă ca și la Dante, Petrarca, Omar Khayyam, Baudelaire sau alți scriitori, la care farmecul este că luăm abstracțiunea poetică drept adevăr concret, ne trec fiorii și ne identificăm cu eroul principal. Baudelaire ne face să ne transpunem în situația unui albatros cu penele zmulse, iar savanții noștri nu s-au putut transpune în situația personajului principal din Miorița și l-au înțeles cum l-au înțeles. Au confundat sensul luminos al poemului cu o crimă murdară, iar înălțătoarea lui experiență sufletească cu resemnarea, pesimismul, lașitatea și ce li s-a mai părut lor.
Ciobanul din Miorița nu este o persoană concretă, ci un personaj literar, un exponent al bunătății și perfecțiunii omului în general, un erou din mitologia pre-creștină a ciobanilor. Confundarea mitologiei arhaice cu realitatea de la tribunale (cum au făcut O. Densusianu, Fochi, Vulcănescu, Eliade și alții) a dus la regretabila răstălmăcire a poemului. Savanții care ne-au explicat Miorița au refuzat cu inexplicabilă îndârjire să vadă că este un mit și că nimic nu e concret ci totul, în toate versurie, e simbol, cu multiple înțelesuri abstracte, luminoase și sublime. Tot ce e luminos și înălțător, ei au văzut ca întunecos și tragic. Au refuzat să vadă că este un ritual arhaic cu aspect teatral și au făcut totul ca să ne convingă că ar fi o ucidere adevărată. Au tras concluzii aberante, jignitoare pentru demnitatea de român. Ne-au băgat pe gât o înțelegere pe dos a Mioriței, cum că ar fi vorba de o crimă murdară, ciobanul ar fi incapabil de acțiune, resemnat, fatalist și un laș, iar ca el am fi noi toți, întregul popor român.
Ni s-a spus de la niveluri înalte că Miorița trebuie aruncată la gunoi pentru că ar fi nocivă. Străbunii noștri nu puteau să ne lase moștenire ceva dăunător. Dăunătoare sunt teoriile unor celebrități prea mari ca să mai respecte vreo metodologie de cercetare științifică și vreun cadru teoretic adecvat. Singura lor metodologie a fost părerismul. Nu s-au bazat pe nicio lucrare neutră de referință, ci doar și-au atacat rivalii. Au pus pe seama ciobanului și a tuturor românilor propriile lor frustrări, spaime, deruta lor existențială și propriile lor defecte de caracter. Doctrina lor l-a făcut pe Nichita Stănescu să creadă că Miorița ar fi școala tristeții noastre naționale. Noi nu avem vreo tristețe națională, oricât de triști am fi câteodată. Nu Miorița este școala tristeții noastre naționale, ci școala interpretărilor greșite și păguboase.
Frumusețea peisajului geografic din Miorița simbolizează metaforic frumusețea sufletească a ciobanului. Peisajul mioritic îmbină peisajul geografic și cel sufletesc cu o desăvârșită măiestrie. Tot ce pare că s-ar petrece în jurul ciobanului se petrece de fapt în inima lui și se adresează inimii noastre. Miorița o receptăm cu inima. Fiecare din noi, după cum ne este inima, cugetul și caracterul. Mai depinde și cum o receptăm în cap. Am explicat pe larg toate astea și încă multe alte idei, desprinse din cele 973 de variante analizate în Miorița – Izvorul nemuririi, Editura Alcor Edimpex, București, 2016 și 2017. Acolo se pot găsi și referințele bibliografice.
Austriacul Leo Spitzer zicea că Miorița este „una dintre marile opere clasice ale literaturii universale.” Miorița folosește aceleași procedee literare și are același conținut de idei sublime, comparabile cu cele mai valoroase opere din literatura universală. Avem datoria să respingem afirmațiile dușmănoase la adresa Mioriței și a ciobanului, să denunțăm totalitarismul din știință și să repunem Miorița pe piedestalul pe care au pus-o străinii încă de la început și de unde câțiva dintre erudiții noștri au trântit-o în noroiul rivalităților universitare. Răspândirea Mioriței pe întreg teritoriul populat de români, pe unde au mers ciobanii noștri cu oile, a contribuit mai mult decât orice alt factor la unificarea și la stabilitatea limbii române, cum nicio altă limbă nu mai e la fel de unitară geografic și stabilă în timp. Miorița este moștenirea noastră nepieritoare și inalienabilă. Este conștiința noastră de noi înșine ca națiune și ca indivizi, e mândria noastră de români în lume. Miorița este izvorul nemuririi limbii române, al culturii românești și al eternității neamului nostru. Cui lăsăm Miorița și cum o lăsăm?
——————-
Victor RAVINI
15 aprilie 2020
La Grande-Motte, Franța