urmare din http://www.logossiagape.ro/2020/05/12/victor-ravini-castravetia-sau-balamucul-vesel-2/
O pereche de pantofi
Dumitru, până a fugit în Italia, a trăit în București cum putea, din ce se nimerea. Se aciuase într-o echipă de rugby, unde primea ceva bani, uneori și mâncare. Mai trăia și din pictura unor decoruri pe la nu mai știu ce teatru. Mânca pe unde apuca și cam rareori pe săturatelea. Cam prin vremea aceea, Victor era miner în subteran și apoi a intrat la școala aia tehnică de topometrie, în București. N-are importanță asta. Pentru Dumitru, foamea era ceva așa cam cât Himalaia. Odată, s-a dus la una, la care mâncase cândva o oală de sarmale. Așa face și lupul: unde a mâncat odată un miel, mai vine și la anul. De data asta, aia nu avea nimic de mâncare prin bucătărie. Dar nimic. În cele din urmă, oricum, nu s-a dus la ea degeaba. Cineva a sunat la ușa ăleia. Aia l-a împins pe Dumitru într-o debara de acolo, din bucătărie. Deschide ea ușa, intră un amant al ei, un chirurg care făcea operații pe creier în echipa celebrului Arseni. Chirurgul i-a dat ei un cadou, frumos învelit într-un ziar și i-a făcut semn să-l pună în frigider. Dumitru, din debara, n-a văzut și n-a auzit nimic. Ea a pus cadoul în frigider, fără să-l mai dezvelească din ziar. Frigider Fram, primul frigider românesc, în care nu avea nimic, nici măcar vreo conservă. Și se duc dumnealor, aia și cu ăla, în dormitor. În debaraua aceea, era negură beznă și puțea a naftalină. Dumitru a deschis binișor ușa și a mers tiptil în vârful degetelor de la picioare, să deschidă ușa de afară, ca să plece acasă. Dar se răzgândi și își zise să nu plece până nu mai dădea totuși încă o raită prin bucătărie, poate o găsi totuși ceva cât de cât. Deschise ușa la frigider și vede acolo ceva ambalat în ziar. A desfăcut ziarul ușurel să nu foșnească și a pus pe masă cadoul acela magnific, în toată măreția sa. Vai ce tort de ciocolată mare și frumos, cu frișcă și cu flori de marțipan pe el. Dumitru a luat o lingură și s-a așezat la masă. De hămesit ce era, l-a înfulecat cu lingura una după alta, cum ar fi mâncat ciorbă. Înghițea ca un aspirator, a mâncat întreg tortul, n-a mai rămas nimic. A râcâit bine cartonul și ziarul cu lingura. Și a uitat că trebuia să dispară de acolo. S-a mângâiat pe burtă și a adormit pe scaun. S-a trezit când a auzit o ușă scârțâind și apoi vocea amantului ăleia. Dumitru n-a mai apucat să iasă pe ușă. Abia a apucat să se ascundă după o draperie. Amantul a venit în bucătărie și s-a dus drept la frigider, unde văzuse că pusese aia tortul. Frigiderul gol. Ambalajul tortului era pe masă, dar tortul nu mai era nicăieri. Cartonul de la tort, era gol, bine râcâit de ciocolată, cu lingura alături. Chirurgul de creiere a făcut o criză de nervi. „Mâncat!? Cine să-l fi mâncat? Imposibil. Așa ceva nu este posibil!”
Tizul meu, adică Victor, fiul lui Duță, nu se ducea la ta-so la spital, ci se ducea Dumitru, nepotul. Duță i se plângea lui Dumitru că Victor nu venea pe la el să îl vadă. Și se văieta că avea dureri. Îl dureau locurile unde fusese tăiat și cusut. Pe lângă asta, mai avea dureri, așa le simțea, ca niște arsuri în picioarele ce îi fuseseră tăiate. Avea furnicături și mâncărimi nesuferite și îi venea mereu să se scarpine pe picioarele, pe care nu le mai avea. Era un chin așa de insuportabil, încât îi venea să își taie cu cuțitul picioarele, care deja îi fuseseră tăiate. Dacă ar mai fi avut picioare, s-ar fi dus și s-ar fi aruncat pe fereastră, că nu mai putea trăi, de dureri și mâncărimi. Duță i s-a plâns lui Dumitru că nu putea dormi. Îi dădeau pastile, îi făceau injecții să adoarmă. Era terorizat de coșmare înfricoșătoare, sărea din somn în spaime, nădușit, făcea crize de groază, angoase sau cum le zice și striga după ajutor. Se uita îngrozit împrejurul său cu ochii bulbucați, se îneca respirând cu sughițuri, scotea urlete disperate, iar ceilalți bolnavi din salon, treziți din somn și personalul, nu puteau ști dacă el, cu ochii căscați uite așa de mari, îi vedea sau nu. El tremura de frică și se ferea de ei, îi lovea cu brațele când se apropiau de el să-l liniștească. Duță suferea într-atât de cumplit, încât nici nu l-a întrebat pe Dumitru ce căuta el la București, ce făcea acolo și din ce trăia. Nici măcar nu l-a întrebat ce s-a întâmplat cu tatăl și cu mama lui. Adică Alecu, fratele lui Duță, dacă mai știa ceva despre ei. Cum spuneam, nu l-a întrebat pe Dumitru nimic. Sau măcar să-i fi dat ceva bani, că oricum, era nepotul lui de frate.
Dumitru l-a ajutat pe Duță când să plece pentru ultima dată de la spital, din București. Spitalul a făcut o excepție de la directivele comuniste și l-a dus cu o salvare la Gara de Nord. Dumitru i-a spus lui Victor să vină să-l ajute să-l care la tren pe bietul lui tată înjumătățit. Dar n-a vrut să vină. Nu putem ști de ce. Să-l întrebăm pe doctorul Sigmund Freud. Dumitru l-a cărat cu ajutorul unuia dintre fomiștii cu care locuia împreună într-un subsol. Cică odată li s-a spart o țeavă de canalizare din tavan și era să-i înece în borhotul ăla. Cum l-or fi cărat. Pe Duță, nu borhotul. Noroc că, fără picioare, nu mai era la fel de greu pe cât fusese. Adică Duță. Oricum, nu se putea văieta că îi atârnau picioarele. Parcă era o zicală veche: „Călare pe cal și se vaietă că îi atârnă picioarele.” L-au urcat în tren și l-au pus în compartiment pe banchetă, rezemat ca un sac, să nu cadă. Era la clasa a doua și avea rezemătoare numai pentru un cot, să se sprijine. Bine că nu era la clasa a treia, că acolo era bancheta de lemn, nu cu mușama ca la a doua.
Duță i-a dat lui Dumitru un ceas de buzunar, din aur, iar celuilalt i-a dat o hârtie de o sută de lei, cu Bălcescu, cum era atunci. S-a indispus și a oftat, că nu avea niciuna de douăzeci și cinci de lei, cu Vladimirescu. A băgat înapoi în buzunar teancul de sute. Așadar ar fi avut bani să-și cumpere bilet la clasa întâia, unde ar fi fost doar șase în compartiment, nu opt. Cu fotolii de catifea, pe moale, mai ales că el acum era cum era. Dar așa călătorea el întotdeauna la clasa a doua, ca să nu bată la ochi că mergea cu a întâia.
Ce să facă Dumitru cu un ceas de buzunar? Nu prea mai avea nimeni așa ceva. De aur, însă nu mergea bine, ar fi trebuit dus la ceasornicar, să-l repare. L-a vândut la Talcioc și a trăit bine o săptămână, împreună cu prietenii săi flămânzi. Aproape de fiecare dată când l-am mai întâlnit pe Dumitru la Geneva sau când a fost el la mine la Göteborg, mereu revenea la ceasul acela. Cred că îi părea rău că l-a vândut. Ce l-o fi apucat pe unchiul său Duță, să-i dea acel ceas? El, care era renumit că era zgârcitul zgârciților. Se știa în tot orașul că, de zgârcit de era, cică își vânduse și verigheta. Chiar el îi spusese soției că fusese nevoit să o vândă, că nu mai avea bani de tramvai prin București. Înainte să-l amputeze. Însă unii spun că i-ar fi furat-o una din șteoalfele lui.
Trenul a pornit, iar Duță s-a ținut cu mâinile de plasa de sus unde se puneau bagajele, ca să nu se răstoarne. Îi amorțeau brațele și a trebuit tot timpul să se țină când cu o mână, când cu alta și i se cam închideau ochii. Dar se trezea mereu, că îl împingeau călătorii de alături, când cădea peste ei. S-a auzit prin oraș că se izbea cu capul de peretele compartimentului. Cine le-o fi spus? Unii ziceau că se dădea singur cu capul de perete, alți ziceau că îl zgâlțâia trenul. N-are importanță. O ducea greu și cu circulația sangvină în brațe. Păi cum să nu? Trenul trecu pod după pod și ajunse la podul cu pricina, de unde cică aruncase aurul. Trecea trenul peste pod, iar Duță s-a uitat îndurerat la râul învolburat, cu apa murdară, neagră. Îi venea să urle, s-a abținut, dar până la urmă chiar a răgnit ca din gură de șarpe. Călătorii s-au întors spre el și l-au compătimit auzindu-l urlând așa, crezând că urla din cauza durerii de la tăietura picioarelor. Tot ce îi mai rămăsese din corp ședea pe acele tăieturi, sus de tot, la bazin, la centura pelviană, sau cum se numește. Ajunse trenul și la Castraveția. L-au trezit călătorii, l-au luat pe sus și l-au coborât din tren. De milă și ca să scape de el.
Nu-l aștepta nimeni în gară, deși trimisese telegramă, ca să-l aștepte soția cu o trăsură, cum era atunci, cu cai. N-o fi ajuns telegrama. L-au dat jos, l-au așezat pe peron, sprijinit de un stâlp, un lampadar sau ce era și s-au urcat la loc, că fluiera trenul să plece fără ei. Alții, care coborau acolo fiindcă erau din oraș, ocoleau mai pe departe, ca să nu fie nevoiți să dea ochii cu el și să fie nevoiți să îl salute ca de obicei cu „Să trăiți, domnu’ doctor!”, pentru că se jenau de situația aceea așa de penibilă. Și firește se gândeau, cât mai putea avea de trăit un om ajuns în așa hal. Era o stație mică, iar între două trenuri nu mai rămânea nimeni în gară. Niște muncitori din gară erau foarte ocupați să se ducă de colo-colo de-a lungul șinelor cu o scară pe umeri. Se duceau și se întorceau. Era foarte important ce făceau. Așa era la CFR pe atunci. Până când au băgat de seamă că era ceva pe peron. Au crezut că uitase careva vreun bagaj și s-au dus să vadă ce era. Când au văzut că era o jumătate de om, erau gata să li se facă rău. Dar erau ceferiști și mai văzuseră ei oameni tăiați de tren. Au fluierat din degete să vină șeful de gară. A venit șeful gării și l-a trezit pe Duță din sforăituri și horcăieli.
Când a deschis Duță ochii, așa buimac de somn sau mai degrabă de nesomn, șeful de gară l-a recunoscut și nu i-a venit să creadă. Nici nu știa cum să-l salute. Respectabilul chirurg, director de spital, fără picioare, sprijinit de stâlp ca un sac de cartofi. Și din care cursese pe peron ceva de nedescris. Puțea pe întreg peronul, tot de nedescris. Muncitorii nu aveau de unde să-l cunoască, nu erau din oraș, dar au priceput că era un personaj important al orașului și l-au salutat cu respectul cuvenit. Șeful de gară i-a trimis să vadă dacă mai era vreo trăsură, să-l transporte acasă. Între trenuri, birjarii nu așteptau clienții la gară, ci la biserica din centru. Ceferiștii l-au pus într-o roabă, că aveau roabe pentru reparațiile lor permanente la terasament, și l-au dus unde le-a spus șeful gării, la casa aia așa și așa, din strada, pe care muncitorii o cunoșteau mai degrabă după numele neoficial și care în situația de față se potrivea întru totul cu jumătatea de om de pe peron. Au ajuns acolo.
Doduța nici nu s-a ridicat să le mulțumească sau să le dea vreun ban, o țuiculiță, ceva. Ședea la masă cu amantul ei. Da, acum avea un amant. Băiatul lui Borcescu. Borcescu murise la Canal. Fusese un moșier destoinic și respectabil, dar băiatul lui era un neisprăvit, un târâie-brâu. Se aflase în tot orașul că farmacista își găsise un amant. Un pierde-vară, o secătură. Era necopt la minte și totuși chel, un vai de capul lui, un ăla. Nici n-avea din ce trăi. Ea îl ținea pe mâncare și pe de toate. Așa a fost să fie, că Doduța s-a înhăitat cu lepădătura aia. Le-a spus peste umăr, ceferiștilor, să ducă mizeria aia, adică pe Duță, și să-l descarce în odăița din fund, care nu avea ferestre. „Descărcați-l acolo!”
Dumitru mi-a spus că unchiul său, Duță, zăcea în cea mai întunecoasă odaie, fără ferestre, fără bec, într-o mizerie și o putoare mai rău ca la cocina porcilor, ba chiar mai rău și decât la closetul din gară. Nimeni nu-l îngrijea. Dumitru i-a dat cu lingura să mănânce, o zeamă de aruncat la câini, o spălătură de vase, adusă de soția lui, din ce spălase vasele. Duță i-a spus lui Dumitru că nu putea dormi. Îndată ce ațipea, se trezea imediat în coșmaruri. Iar ațipea, iar avea coșmar și se trezea înspăimântat. Nu suporta să stea fără lumină, nici măcar când voia să adoarmă și nu putea. Avea ceva lumină indirectă când rămânea ușa deschisă. Duță l-a apucat pe Dumitru de mână și nu voia să-i dea drumul să plece, uite așa se cramponase de el. Nu voia să înțeleagă că se grăbea la tren să se întoarcă la București. I-a spus că Doduța era în camera din față, de la stradă, cea mai însorită, cu amantul. Asta a fost ce a auzit Dumitru ultima dată de la unchiul său, când s-a zmucit să scape din mâinile lui. Duță nu l-a întrebat niciodată despre fratele său Alecu, adică tatăl lui Dumitru, sau de mama lui. N-a întrebat ce mai știa de ei. Nu i-a dat nici măcar bani de tren.
Cum spuneam, Doduța petrecea cu amantul ei în camera de la stradă. Pusese la geamul dinspre stradă borcane cu murături de ardei grași și ce mai era, cum se pun murăturile la borcan. Borcane mari, unul lângă altul, ca să nu poată lumea să privească în casă. Și ca să afle tot orașul că ea era o gospodină perfectă. Trecătorii urinau pe perete și nu ajungeau să vadă nici printre borcane, nici pe deasupra lor.
S-a auzit la spital și, în cele din urmă, au venit de l-au luat acolo. Pe Duță. I-au dat un salonaș mic, numai pentru el, cu un singur pat. Oricum, era dita-mai directorul spitalului, ce naiba! Puteau face o asemenea excepție pentru el. Încă mai era în funcție. Formal desigur. Sau poate nu mai era. Ce importanță mai are? Atunci s-a văzut că spitalul funcționa mai bine fără director. Toți subalternii lui veneau zilnic să-l vadă și să-și dea cu presupusul. El citea din cărți de medicină, se documenta despre boala sa și nu o putea identifica în cărți. Nu putea găsi cauza. Învățase cărțile alea pe dinafară. Le spunea el doctorilor ce să-i facă, iar ei nu-l contraziceau cu nimic. Era clar că nu mai avea mult de trăit. Pentru el nu mai rămânea de făcut altceva, decât morfină și iarăși morfină. Ca să îi mai domolească întrucâtva durerile. Salonașul lui era pe coridorul cu saloanele de care răspundea un medic poreclit când Boul, când Animalul. Așa i se zicea de când fusese elev, acolo în oraș. Tatăl lui avusese o măcelărie. Dacă n-ar fi dat măcelarul hălcile de carne de bou cuvenite la profesori, n-ar fi fost în stare Animalul să facă liceul. Cum o fi făcut facultatea de a ajuns doctor? Să-l întrebăm pe ta-so. Cum de o fi obținut Boul și Animalul angajare la acest spital, să-l întrebăm pe Duță. Ziceți că nu este o lege a echilibrului? A dreptății? Bine, puteți zice că nu există Dumnezeu, Providența și ce mai spune popa. Dar trebuie să existe o lege, cosmică sau cum o fi. Un fel de ecologie a societății și a năravurilor omenești. La fel ca legea aia de la fizică sau de la chimie: la orice acțiune există o reacțiune. La o acțiune bună, o reacțiune bună. La una rea, una rea. Cum îți așterni, așa dormi. Soarta ți-o faci singur. Eh! Dacă și asta n-o fi ironia soartei! Duță a ajuns să fie îngrijit de cel mai incapabil și mai dobitoc dintre toți doctorii subalterni lui. Probabil că Boul și Animalul era singurul în care avea Duță încredere că nu-i face vreo injecție să-l ucidă. După cum se purtase cu ei, zbir și nedrept, urât și dușmănit de toți, la ce era să se aștepte? Viața i-a oferit posibilitatea să își dea seama despre ce a greșit în viață. Însă eu unul nu am văzut pe nimeni și nici nu am auzit de cineva care să regrete că a fost un om rău sau că s-a purtat așa cum s-a purtat și ar fi trebuit să se poarte altfel. Din câte știu eu, oamenii răi mor cu regretul că nu au apucat să facă și mai mult rău. După cum oamenii buni, mor cu regretul că nu au apucat să facă și mai mult bine celor din jur.
Duță suferea de dureri fantomatice, cum am auzit că se mai numesc. Simțea dureri groaznice în picioare, deși nu mai avea picioarele. Simțea arsuri și mâncărimi cam peste tot și îi venea să se scarpine cu frenezie pe picioarele care fuseseră duse de mult la crematoriu, bucată cu bucată. Nu știu cât a stat în spital. Ce importanță mai are? Cică la un rond al medicilor, cum veneau zilnic la el, toți, ca înainte, le-a spus că nu mai avea mult de trăit. Vreo lună și jumătate, aprecia el însuși. N-o să mai apuce ziua de aniversare a nașterii sale.
– Ba da, o să apucați. O să vă sărbătorim! zise Boul. Ce vă doriți ca cadou?
– Cacadou… murmură Duță ca un ecou, apoi întoarse capul, se uită pe fereastră și zise cu voce stinsă: O pereche de pantofi…
Medicii au înlemnit, și-au reținut respirația.
– Ce număr să fie? zise Boul și Animalul, scoțând carnetul de însemnări ca să noteze conștiincios. Negri sau maro?
Directorul cu picioarele amputate avu o grimasă de durere sau poate de scârbă și le făcu semn să plece. Se crispă, se răsuci, scrâșni din dinți, din cauza durerilor, oftă și îi zise Boului să-i trimită infirmiera cu o morfină. Au ieșit toți, însă Boul s-a apucat să facă alte alea și nu i-a trimis infirmiera. Colegii lui i-au atras atenția să-i trimită infirmiera să-i facă o injecție cu morfină.
– Nu! Nu se poate!
– Cum așa, nu se poate? Ce vorbă e asta? Fă-i morfina!
– Nu se poate. Ce, vreți să devină morfinoman?
– Boule! Ești un bou! Umbra ta murdărește pământul! Și cum ai putut, mă animalule, să îl întrebi ce număr și ce culoare de pantofi?
– Păi ca să i se asorteze cu pantalonii în sicriu, când o fi să fie.
Când a fost să fie, Duță a murit acolo singur. Ziua de Unu Mai în anul acela căzuse cum căzuse, iar cine a putut și-a luat zile libere cât a vrut. Medicii mai aveau de recuperat nopți de gardă și, cum nu stăteau prea bine cu calendarul, au prins ocazia să recupereze cât se putea. Infirmierele aveau și ele de luat recuperări, după cum și le știa fiecare. Iar femeile de servici de ce să vină la spital, dacă nimeni altcineva nu venea?
Când s-a reluat activitatea la spital, femeia de servici a intrat cu mătura, cu căldarea de apă și cu o cârpă să frece podeaua în salonașul lui Duță. A început să urle îngrozită:
– A murit! A murit! Săriți, că a murit!
Pe ce dată a murit? Medicii nu prea erau de aceeași părere, cu câte zile în urmă murise. Ca să nu se mai contrazică cu Boul, au lăsat așa cum zicea el și au scris data care au scris-o în certificatul de deces.
Duță a fost îmbălsămat și i s-a făcut cosmetica mortuară la morga spitalului. Doduța a venit la morgă în doliu și cu voal la pălărioară, de îi acoperea fața, tocmai când îmbălsămătorii erau în pauza de cafea surogat. O matahală de șef și câțiva subalterni pirpirii. Tăiau salam și ce mai mâncau, pe un ziar. În loc de masă, mâncau pe un dulăpior electric, pe care era pictată silueta neagră a unui om ce cădea trăsnit de un fulger roșu și era scris „Pericol de moarte”. Matahala plescăi cu palma pe obrajii lui Duță:
– Ia uitați-vă colea, madam, ce obraji roșii! Nu mai are riduri. Ca curu’ de copil mic. L-am machiat cu toată grija. Ia uite ce gene lungi i-am făcut! Ca când te duci la bal. Vino mai aproape, madam, să vedeți. N-a arătat niciodată așa frumos și fericit. Poți să zici că doarme.
Un ucenic a fornăit pe nas ca și cum mortul ar fi sforăit. Șeful îi plezni ucenicului o palmă de a răsunat în morgă și i-a zis „nerușinatul dracului”.
– Uite-l ce fericit e, zici că a și ajuns în rai! a continuat îmbălsămătorul șef cu glasul său de bun comerciant. L-a mai văzut madam vreodată așa mulțumit? E de invidiat. Să moară toți de necaz, când l-or vedea.
Ucenicul a slobozit încă un alt sunet, indescriptibil. Șeful i-a dat cu salamul în cap și l-a înjurat de toți sfinții și de morții mă-sii. Cuțitul de pe ziar a căzut pe jos, pe betonul ud. Pauza de cafea surogat s-a terminat. Doi îmbălsămători începură să facă manichiura mortului. Matahala preciză că nu va socoti la plată și pedicura. Făcea el rabat de la prețul forfetar. A asigurat-o pe madam că i-a tuns părul potrivit și nu a economisit uleiul de nucă și nici briantina. Cum voia madam să fie cărarea, pe dreapta sau pe stânga? Sau să-i facă părul cârlionți, pe moațe, permanent?
Văduva nu voia să cheltuie bani suplimentari. Însă a precizat că voia absolut să își jelească soțul în liniște, singură, acasă la ea, ultima noapte. Să-i fie transportat sicriul gata aranjat. Așa au făcut. Dorința văduvei îndoliate era sfântă.
Duță a fost înmormântat în liniște și cu sobrietate, dacă sobrietate se putea numi zgârcenia. Gurile rele au comentat că s-a făcut prea multă economie la bani și la toate. Nu i-a pus famfara cu marșuri funebre, cum se cuvenea la funcția și la rangul lui. Nici măcar nu s-au aruncat monede la răscruci, ca să se repeadă cerșetorii la ele. S-a vorbit prin oraș dacă Doduța barim i-o fi pus pe limbă sau în palmă vreo monedă, cât de mică, să aibă de plătit barcagiul peste apa neagră a morții.
Nici Duță nu se gândise la moarte. Ca și Totoșu, nici el nu își cumpărase loc de veci. Bine că tocmai trecuseră șapte ani de la Totoșu și puteau deschide groapa acestuia, să-l aștearnă acolo. Oricum, locul fusese cumpărat de Duță. Au desfăcut groapa. Sicriul lui Totoșu era intact. Nu putrezise. Au ridicat capacul, nici Totoșu nu putrezise. Era întreg. Însă era răsucit cu fața în jos. Unii au țipat speriați, că se făcuse strigoi, alții au înțeles că nu fusese mort de-a binelea când l-au îngropat. Fusese doar o moarte aparentă, clinică sau cum se numește. S-a trezit după ce l-au îngropat și s-a răsucit după aerul de jos, care cică o fi fost mai rece, barim să mai apuce o gură de aer, sau a încercat să se opintească și să ridice capacul sicriului cu spinarea, ziceau alții, care știau mai bine decât oricine. Totoșu era întreg, palid la față, dar într-un fel așa, cam galben-verzui și era ca prăfuit sau mucegăit.
Acum, ce să facă cu cadavrul lui Totoșu? Ce zice părintele? Până să-și facă părintele cruci și să zică ceva, Doduța a hotărât să fie transportat la crematoriul spitalului și să-l ardă acolo împreună cu resturile și gunoaiele obișnuite de la spital. De la spitalul la care el fusese director.
——————————
Victor RAVINI
12 iunie 2020
La Grande-Motte, Franța