Victor RAVINI: Asta nu ți-o poate ierta

— Îl cunoști pe Cutăriță Cutărescu? m-a întrebat la telefon un român din Göteborg, când locuiam acolo. Trebuie să fi auzit de el. Este un mare scriitor.

— Mare scriitor? „Îmi pare bine. La care minister?” am zis eu citându-l pe Cincinat Pavelescu.

— Nu, nu! E un scriitor renumit. Cum să nu știi de el?

— Ba da, îl știu. L-am cam cunoscut acum vreo două decenii, la Casa Scriitorilor de la Neptun. Dar nu știam că a devenit așa mare între timp. Eram acolo cu fosta soție și cu copilul. Cutărescu la fel, cu soția și copilul. Stăteam în fotoliile de pe balcon, împreună cu soțiile și beam cafea. El spunea bancuri tot timpul. N-am conversat nimic. Eu nu prea cam știu să fac conversație, dar știu să tac. Așa că nu știu mare lucru despre el. Dar de ce mă întrebi?

La Neptun, aveam balcon comun cu Cutărescu, cu Sorin Titel și cu încă o pereche, în vârstă, distinși, respectabili, îmbrăcați la patru ace, el cu părul alb, la costum și cravată, nu în blugi sau oricum, ca noi ăștilalți scriitori. Pe Sorin Titel îl cunoșteam de la Timișoara, așa că am schimbat câteva cuvinte, dar nu prea mult. El citea, scria. Eu nu discutam cu nimeni pe care nu îl cunoșteam dinainte. Nu venisem la Neptun ca să cunosc pe careva de acolo. N-aveau decât să mă socotească cum voiau. Faptul că eram singurul de acolo care venisem cu mașina, iar nu cu trenul, îi făcea să nu mă întrebe de vorbă, ceea ce îmi convenea de minune. Fosta soție mă scutea de conversație pe terasă, pentru că ea conversa cu toată lumea și îi bătea la șah pe toți, chiar și când făcea simultane cu toată scriitorimea. Fusese campioană universitară la șah, a doua femeie tare la șah, după Polihroniade. Dar nu le-a spus, ca să nu îi descurajeze. În prima zi ea era soția scriitorului, iar după aceea eu eram soțul șahistei. Dar ce șahiști erau ăia, pe care până și fie-mea îi cam bătea la șah, când încă nu mergea la școală? Fosta soție mă certa că de ce nu îl salutam pe acel domn respectabil nevoie mare și nici pe soția lui. I-am răspuns că nu avusesem onoarea să le fiu prezentat și nu îi cunoșteam. Într-o zi, nu erau locuri la mese, la prânz. Mulți așteptau în picioare, deși erau două locuri libere la masa respectabilei perechi. Fosta soție zicea să ne așezăm la masa ălora doi și să aduc un scaun pentru fata noastră, că era mică și să stea pe colț. Am refuzat. Nu eram de acord să ne așezăm la masa lor, ca să nu fiu nevoit să intru în conversație cu ei, fără să îi fi cunoscut în condiții adecvate. Și cum să stăm înghesuiți cinci la o masă? Și de ce să stea fata pe colț și să nu stea ea? Am așteptat în picioare, cum mai așteptau și alții și s-au eliberat mese. Am fost bine inspirat să nu ne așezăm la masa ălora. La fel cum nici alții nu se așezau, dar nu știam de ce îi evitau.

Nu mai știu care scriitor a venit de la București și ne-a speriat. Cică Ceaușescu se întorsese de la Kiev, unde fusese chemat de urgență. Noi văzuserăm că Ceaușescu plecase fără fiștigoi de la Neptun, dar nu știam din ce cauză și unde se ducea așa val-vârtej. Acum știam că se dusese la Kiev, unde fusese mustrat și i se dăduseră porunci. Se întorsese și a făcut imediat mari schimbări în cultură, așa, peste noapte. L-a dat jos pe ministrul învățământului Nistor și l-a pus în locul lui pe un rusofil. A dat-o jos pe Suzana Gâdea de la Consiliul Culturii, că nu era suficient de răuvoitoare și a pus pe nu mai știu cine. La Academie l-a pus președinte pe Iorgu Iordan, care fusese ambasador la Moscova și ne adusese de la Kremlin reforma ortografică și directivele de slavizare a limbii române. Alții tot așa au fost înlocuiți, la Scânteia, la România literară, la Contemporanul, la Luceafărul și pe la principalele edituri, cu niște necunoscuți. Președintele Uniunii Scriitorilor D. R. Popescu a fost dat jos și l-au pus în locul lui pe Mihail Novicov. Asta era un dezastru pentru Uniune, pentru scriitori și pentru toată țara. Eu învățasem la Facultatea de Filologie despre Novicov. El era teoreticianul de frunte al realismului socialist și căzuse în dizgrație după Declarația din Aprilie 1964 a lui Dej. Toți ne-am îngrozit auzind că Ceaușescu fusese chemat la ruși, fusese pus în genunchi și bătut la fund de către un slujbaș mărunt, un secretar de partid de la Kiev. Oricât nu îl iubea nimeni pe Ceaușescu, umilirea lui era, simbolic, umilirea României și a noastră, a tuturor. Orice român ținea cu Ceaușescu, nu cu rușii. Bătea crivățul de la răsărit peste țara noastră. Ce păcat că la Casa Scriitorilor de la Neptun nu veneau niciun fel de ziare, nici măcar literare și nu era televizor. Așa fusese stabilit de pe vremea lui Zaharia Stancu.

Spre seară, am ieșit pe balcon. Cele două fotolii ale noastre, cât și ale lui Cutărescu,  nu mai erau acolo. Ni le luaseră niște scriitori, care făceau o petrecere alături, la perechea respectabilă. Se înghesuiau toți în camera lui, ca în tramvaiul 17. Veniseră cu o sticlă de șampanie, made in Algeria, greu procurată de Axim, responsabilul Casei Scriitorilor, și cu ce sticle mai veniseră. Cinsteau în onoarea ăluia, respectabilul. Așa am aflat că respectabilul era Novicov. Așadar de aceea venise el la Neptun, el care până atunci nu cutezase să vină acolo, unde erau unii scriitori colțoși, cu limba ascuțită și cu gura mare după trei pahare, iar Fănuș Neagu era corifeul principal, cu gura slobodă și avea o voce de răsuna deasupra mării până în Turcia și în Munții Caucaz. Deci Novicov știuse dinainte de a fi fost chemat Ceaușescu la Kiev, că o să fie pus președinte la Uniune. Mulți se înghesuiau în camera lui și îl felicitau pentru noua funcție. Așadar venise să își selecționeze echipa. Fosta soție insista să ne ducem și noi, însă acum, când știam că era Novicov, am refuzat cu înverșunare. Vecinul de balcon, Cutărescu era acolo și se înfigea să fie cât mai în fața celorlalți, să vorbească cu Novicov, să-i capteze atenția, să se facă remarcat și ținut minte. Ca să își facă loc în echipa nouă.

A doua zi, am aflat că scriitorul care venise de la București cu vestea că Ceaușescu fusese chemat la Kiev și i se dăduseră acolo porunci, jucase o farsă. Mințise, ca Mitică al lui Caragiale. Ceaușescu nu fusese la Kiev și nu făcuse niciun fel de schimbări la cultură sau altundeva. D. R. Popescu nu fusese dat jos. Novicov nu înțelegea de ce veniseră ăia cu șampania la el. Ăia credeau că el făcea pe modestul. Scriitorul venit de la București cu vestea falsă își bătuse joc de proști. Presupun că măcar vreunul era inteligent printre cei ce se înghesuiau acolo — deși nu în mod necesar scriitor. Vreunul a fost pe fază și a notat toate numele celor ce se gudurau pe lângă Novicov. Într-un stat, puterea, pentru a se exercita, are nevoie de informații despre tot și despre toți. Presupun că tocmai Securitatea pusese la cale farsa asta, ca un test de profil psihologic, ca să culeagă informațiile necesare, ce hramuri poartă scriitorii veniți la Neptun. Comunismul, în totalitatea lui, a fost o farsă a istoriei. Iar în România, unde nici măcar comuniștii nu credeau în comunism, a fost o farsă a unora, jucată altora. Greu de spus cine a fost farsorul cel mai mare: sistemul sau lumea? Sistemul s-a folosit de oameni, iar oamenii s-au folosit de sistem, care cum a putut. Unii au suferit, alții au profitat.

— Dar de ce mă întrebi dacă îl cunosc pe Cutărescu?

— Mă, eu nu mai rezist. Ia-l tu, la tine! Găzduiește-l tu, că noi nu mai rezistăm! Nevastă-mea îmi zice să-l dau afară. Dar eu nu pot, pentru că, totuși, e un mare scriitor. Sunt între ciocan și nicovală. Ia-l la tine!

Cutărescu venise în vizită la românul din Göteborg astă toamnă, a stat toată iarna, se făcuse primăvară și nu mai pleca. Românul și soția sa se duceau dimineața la muncă, nu aveau timp să înfulece micul dejun, beau la servici cafea cu ceva biscuiți sau ciocolată de la un automat și trebuiau să-i lase musafirului pe masă micul dejun pregătit. Că ăla se trezea după ce plecau ei la muncă. Trebuiau să-i lase și mâncare gătită pentru la prânz. Ei mâncau în pauza de masă la un restaurant, ce servea așa numitul „bufet suedez” sau smörgåsbord, după care s-au luat și alte țări occidentale. Am văzut în Germania că nemții au preluat atât bufetul suedez cât și cuvântul, dar îl scriau greșit. În Suedia, îți alegi din sumedenie de felurite feluri de mâncăruri tot ce vrei să mănânci, cât vrei. Îți pui cu toptanul în două farfurii, pe o tavă și plătești la casierie un tarif fix. Dacă nu ai crăpat, vii cu farfuriile și poți să îți mai iei completare de mâncare. Îți mai iei și cafea. După așa prânz copios, cuplul de români, seara, mâncau vreo fructă sau ceva ușor, la televizor. Cutărescu ședea lungit pe canapea — între cele două fotolii în care stătea cuplul — și avea pretenția să îi traducă ce spuneau suedezii la televizor. Ei munceau și în weekend. Rareori își puteau permite luxul cu vreo zi liberă. Plăteau rate la două mașini, că făceau naveta unul într-o parte, celălalt într-altă parte. Trebuiau să facă cumpărături de halimente, ca să îi gătească lui Cutărescu, seara, când veneau frânți de la servici. El își exprima nemulțumirea că nu îl duceau să îl plimbe cu mașina, să îi arate Suedia. Voia să vadă Stockholm, în cealaltă parte a Suediei și să-l ducă să vadă aurorele boreale. Alea sunt tocmai în nordul Suediei, apar foarte rar și marea majoritate a suedezilor n-au văzut niciodată vreo auroră boreală. De la Göteborg până în nord, e aceeași distanță cât traversezi Europa până la Marea Mediterană, dar cu mașina ia mai mult timp. Păi cum să nu vadă el nici măcar Stockholmul? Atunci de ce a mai venit în Suedia? Cutărescu le reproșa că se plictisea la ei. Și totuși nu mai avea de gând să plece de la ei. Voia să prindă nopțile albe, vara, că de aia venise încă din toamna anului precedent. Ei nu știau cum să scape de el. Voiau să-l iau eu la mine. De aceea mă întrebaseră dacă îl cunoșteam. Dacă aș fi știut în ce scop mă întrebaseră, le-aș fi răspuns scurt, că nu îl cunoșteam.

— Îl cunosc, dar nu am posibilitatea să-l găzduiesc. Eu am o garsonieră minusculă, cu un singur pat, de o persoană. Și nu am bucătărie. N-am cum să-i gătesc mâncare. Nu am nici televizor, nici mașină. Dacă se plictisește la voi, de ce nu se întoarce în țară?

Cică încercaseră să îl plaseze și la alți români, însă aceia, mai pățiți decât mine, mirosiseră întrebarea și nu îl cunoșteau, nu auziseră de el. Desigur că mințeau. Românul mai bine minte decât să se bage slugă la un parazit, un incapabil de a munci, care vrea să trăiască pe spinarea altora.

— De ce nu îl plasați la un hotel? Hotelul îi poate pune la dispoziție o mașină cu șofer, care să-l ducă să vadă toată Suedia. La hotel o să locuiască mai confortabil decât la voi, pe canapea în sufragerie și o să-i servească mâncarea la pat, nu ca la voi, în bucătărie.

— Nu face glume proaste!

— Scuze, nu știam că v-ați transformat în hotel și restaurant gratuit. Îi oferi și nevasta?

Cică barim să-l scot în oraș la un restaurant, ca să scape ei de corvoada asta, măcar o zi. Să răsufle, că nu mai rezistau. Bine, îl iau cu mine la restaurantul unde mănânc eu în pauza de prânz, bufet suedez. A, uitasem. Cică le-a spus că nu mă cunoștea. Asta e o banală tactică de manipulare și dominație. Când un scriitor nu a auzit de un alt scriitor, de obicei asta poate fi o tactică. Vrea să dea impresia că el e un prea mare scriitor, ca să fi auzit de scriitorii mici. În felul acesta stabilește proporțiile lui față de lumea înconjurătoare și își impune respectul, să i se acorde prestigiul așa cum vrea el.

Ne-am întâlnit în oraș, într-o stație de tramvai, mi-am cerut scuze că m-a așteptat și l-am dus la restaurantul unde mâncam eu. Ne-am ales fiecare ce am vrut, ne-am pus fiecare câte două farfurii cu vârf, ne-am pus pe tavă prăjituri, cafeaua și câte o sticlă de răcoritoare. Am plătit eu, bineînțeles, și ne-am așezat la masă. El nu avea chef de vorbă. Mânca cu nasul în farfurie. Nu zicea nimic, nu m-a întrebat nimic. Am apreciat faptul că mă lăsa să mănânc în tihnă, deși înghițeam cu un nod în gât. Era atât de hămesit, încât am presupus că familia de români care îl găzduiau îl înfometau, ca să-l facă să plece de la ei. L-am întrebat dacă îi plăcea mâncarea suedeză și a mormăit ceva, fără să înțeleg dacă era o mormăială afirmativă sau negativă. M-am salutat la o altă masă cu o suedeză, care preda la Universitate. Ea scrisese o teză de doctorat despre politica externă a României moderne. Mă gândeam să îi fac cunoștință lui Cutărescu cu ea. L-am întrebat dacă cunoaște engleza sau franceza. Da, le cunoștea. Cât de bine? Foarte bine. Atunci îi fac cunoștință cu suedeza de la masa aceea, să-i traducă el niște texte de politică externă din română în engleză sau în franceză. Pe bani. Sau eventual cu plata în natură, depinde de el. E celibatară. Am auzit că are o vilă splendidă, pe o insulă din arhipelag și locuiește singură. Așa e cu femeile intelectuale, e greu să-și găsească un bărbat inteligent pe măsura lor. Are și o casă de vară, aproape de cercul polar, la aurorele boreale. Cutărescu mi-a răspuns cu un dispreț suveran, că este sub demnitatea lui să lucreze pe bani sau cu plata în natură. Am ajuns la cafea. L-am întrebat ce mai era prin țară. Cică nimic nou. Ce bancuri mai știa? Mi-a răspuns că el era om serios și că numai oamenii de nimic, nulitățile, spun bancuri fiindcă nu au nimic altceva de spus. Nu i-am amintit că el, la Neptun, numai bancuri spunea și nu mai avea în cap nimic altceva. Ce zicea soția lui, că el era plecat de acasă de o jumătate de an? A dat din umeri. Ce mai face băiatul lui? Nu știa. Divorțase și nu mai avea nicio legătură cu băiatul. Și ce a mai scris, ce mai scria acum? S-a făcut că nu aude. Și din ce trăia? Avea o firmă particulară. Cu ce profil? Cu profil multiplu. Și cum merge firma, dacă el nu e acolo? Merge bine, are salariați la firmă, ăia muncesc, el e patron.

Am ieșit de la restaurant și voia să-l duc cu mașina, înapoi la românii găzduitori.

— Eu nu am mașină, merg cu transportul în comun. M-ai văzut că am coborât din tramvai.

— Păi atunci eu cum o să ajung acasă?

M-am abținut să nu-l întreb: acasă la București sau la românii care îl găzduiau. Unde era „acasă” pentru el? I-am dat un cupon de mers cu tramvaiul și l-am dus în stația de tramvai. I-am spus să urce prin față și cum să composteze cuponul. A venit tramvaiul. A urcat și am scăpat de el.

Mi-a dat telefon din nou românul care îl găzduia și mi-a spus că musiu Cutărescu m-a înjurat.

— Te-a înjurat. Cică l-ai ofensat, l-ai jignit, ai fost un măgar.

— Cu ce l-am ofensat?

— Zice că l-ai dus la o autoservire împuțită, la „împinge tava”, în loc să îl fi dus la un restaurant corespunzător. Și cică, ce putea să se aștepte el de la unul ca tine?

— Nu înțeleg. Corespunzător cu ce? Cu ce să corespundă?

Și românul găzduitor fusese șocat să audă expresia „autoservire împuțită”. În Suedia până și weceurile publice sclipesc de curățenie. Nu au cuier pentru palton sau pentru altceva, ți le pui pe podea. Presupun, ca să te invite să ții curat.

— A mai zis că nu l-ai dus cu mașina. Cică l-ai mințit că nu aveai mașină. Cică te-a văzut că ai venit la întâlnire cu o rablă ruginită, care scotea fum ca o locomotivă. Înseamnă că m-ai mințit și pe mine că nu ai mașină.

— Tu chiar ai văzut în Suedia circulând vreo rablă ruginită sau vreo mașină care scoate fum?

— Nu. Dar oricum, cică ești un prăpădit, un ratat, cu o jagardea de mașină ca milogii și un zgârcit. Din care am înțeles că nici măcar nu i-ai dat bani de țigări.

— Tu îi dai bani de țigări?

— Nu. Mi le fuma pe ale mele. Așa m-am lăsat de fumat. Și cică tu nu îți dai seama de valoarea lui și ce înseamnă el pentru istoria literaturii române. Și l-ai lăsat să se întoarcă pe jos atâția kilometri. Asta nu ți-o poate ierta.

———————————————–

Victor RAVINI

Franța/Suedia

29 iunie 2019