„Mai bine o moarte demnă și eroică, decât un triumf necinstit și mârșav.”
Giordano Bruno
Giordano Bruno (1548–1600) a fost filozoful, cosmologul și matematicianul italian din epoca Renașterii care a susținut heliocentrismul lui Copernic, dar a mers mai departe, afirmând că universul este infinit și populat cu multe „lumi” asemănătoare sistemului solar. Deși a fost călugăr pentru o vreme, unele dintre ideile sale au fost considerate eretice. A sfârșit condamnat de Inchiziție și ars pe rug din cauza încăpățânării cu care și‑a susținut ideile neortodoxe, într‑o vreme în care atât Biserica Romano‑Catolică, cât și Bisericile Reformate afirmau cu și mai multă forță principiile rigide aristotelice și scolastice, în bătălia pe care o duceau pentru evanghelizarea Europei. Concepția sa panteistă și convingerea asupra infinității universului, au făcut ca numele lui să devină sinonim cu cel de victimă a obscurantismului. Astăzi, Giordano Bruno este considerat un simbol al libertății de gândire.
Bruno a fost fiul unui mercenar. A primit numele Filippo la botez, iar mai târziu a fost supranumit Il Nolano (în italiană, cel din Nola), după oraşul său natal. În 1562 a plecat la Napoli, pentru a studia ştiinţele umaniste, logica şi dialectica (argumentaţia). În 1565 a intrat în ordinul călugărilor dominicani, la mănăstirea San Domenico Maggiore din Napoli, luându‑şi numele Giordano. În mănăstire a studiat filozofia lui Platon și Aristotel, precum și operele teologice ale lui Toma din Aquino. În 1672 a fost uns preot al Ordinului Dominican, la Napole, unde studiase. Fiind încă din tinerețe un gânditor liber și un non-conformist, este nevoit în 1575 să fugă din mănăstire, pentru a scăpa de acuzațiile de erezie ce îi erau aduse.
Amenințat cu un proces de erezie din cauza vederilor sale, în 1576 fuge la Roma unde duce cea mai agitată viață, și ajunge la Geneva, unde îmbrățișează Calvinismul. Scenariul se repetă: este arestat, excomunicat, reabilitat, și lăsat să plece în Franța. La Paris (1581) găsește un mediu propice și un post de profesor de filozofie, sub protecția regelui Henric al III-lea. Fire nestăvilită, pleacă la Londra, apoi la Oxford, unde se lansează în polemici aprinse cu savanții englezi. În această perioadă începe să scrie „Dialogurile“ – în care își va expune sistematic filozofia – șase la număr, trei cosmologice și trei morale. În 1586 se întoarce la Paris, intră în conflict cu autoritățile bisericești și fuge încă o dată, acum în Germania, unde rătăcește dintr-un oraș în altul și, în 1590, se oprește la Frankfurt. În august 1591, invitat de patricianul veneţian Giovanni Mocenigo, se întoarce în Italia. Bruno încerca, de fapt, să ajungă într‑o academie unde să‑şi expună teoriile, şi aflase că era vacantă catedra de matematică de la Universitatea din Padova. S-a dus imediat la Padova şi la sfârşitul verii lui 1591 a început să ţină prelegeri private pentru studenţii germani, scriind „Prelegeri de geometrie” (Praelectiones geometricae) şi „Arta deformării” (Ars deformationum).
Când s‑a convins că n‑avea să primească această catedră (care i‑a fost oferită lui Galilei în 1592), s‑a întors la Veneţia şi s‑a implicat în discuţiile dintre aristocraţii veneţieni progresişti care, ca şi el, erau înclinaţi spre analize filozofice fără să ţină cont de implicaţiile teologice ale acestora.
Dar libertatea lui Bruno a fost curmată când Mocenigo – dezamăgit de lecţiile particulare de arta memoriei pe care i le dăduse savantul, şi enervat de intenţia acestuia de a se întoarce la Frankfurt pentru a publica încă o carte – l‑a denunţat în mai 1592 Inchiziţiei veneţiene, pentru teoriile sale eretice. Bruno a fost arestat şi judecat. S‑a apărat recunoscând că a făcut greşeli teologice minore, dar punând în evidenţă caracterul mai degrabă filozofic decât teologic al doctrinei sale. Procesul părea că intrase pe un făgaş favorabil lui Bruno, dar Inchiziţia de la Roma a cerut extrădarea sa. Pe 27 ianuarie 1593 savantul a fost întemniţat la palatul roman al Sant’Uffizio (Sfântul Oficiu al Inchiziţiei).
Procesul de la Roma a durat şapte ani. La început, Bruno s‑a apărat ca și la Veneția, negând orice interes pentru problemele teologice și reafirmând caracterul filozofic al speculațiilor sale. Apoi a făcut o încercare disperată de a demonstra că teoriile sale nu erau incompatibile cu concepția creștină despre Dumnezeu și creație. Inchizitorii însă i‑au respins toate argumentele. În cele din urmă, savantul a declarat că nu are nimic de retractat și că, nici măcar nu știa ce voiau ei să retracteze. Papa Clement a ordonat atunci să fie condamnat, ca nepocăit și eretic încăpățânat. Sentința i‑a fost citită oficial pe 8 februarie 1600, iar el le‑a spus judecătorilor: „Probabil că vouă vă e mai frică de condamnarea mea decât îmi este mie”. Peste nouă zile, a fost dus la Campo de’ Fiori cu un căluș în gură și ars de viu.
Ideile lui Bruno sunt cuprinse în cele şase dialoguri: Cena de le ceneri, De la causa, principio e Uno, De l’infinito universo e mondi, Spaccio de la Bestia trionfante, Cabala del cavallo Pegaseo și De gli eroici furori..
În „Cina din Miercurea Cenuşii”(Cena de la Ceneri, 1584), nu numai că a reafirmat realitatea teoriei heliocentrice, dar a şi sugerat că Universul este infinit, compus din nenumărate lumi asemănătoare cu cele din sistemul solar. Sistemul solar este numai unul din nenumăratele alte sisteme care se nasc neîncetat și dispar, guvernate de o singură lege, de o singură putere de suflet universal, de Dumnezeu. În acelaşi dialog, a anticipat teoriile compatriotului său italian, astronomul Galileo Galilei, susţinând că ar trebui să urmăm învăţăturile morale ale Bibliei, dar nu pe cele astronomice. De asemenea, a criticat puternic moravurile societăţii engleze şi pedanteria doctorilor de la Oxford.
În lucrarea „În ce privește cauza, principiul și unul” (De la causa, principio et uno, 1584) a elaborat teoria fizică pe care se baza concepția sa despre formă și materie care sunt strâns unite și constituie unul. Astfel, el reducea dualismul tradiţional din fizica aristotelică la o concepţie monistă asupra lumii, care implica unitatea de bază a tuturor substanţelor în unitatea infinită a Fiinţei: Există un minimum metafizic, monada, substanța individuală, universul constând din substnțe individuale, și activitatea sa de a face să se nască și să dispară indivizi. Fiecare din monadele universului este o oglindă a lumii, este întregul și totuși un lucru deosebit de toate celelalte.
În lucrarea „Despre universul infinit și despre lumi” (De l’infinito universo e mondi, 1584) Bruno spune: „Ați putea să mă întrebați de ce lucrurile se schimbă? Vă răspund că schimbarea nu este căutarea unei alte existențe, ci a unui alt mod de existență. Și în aceasta stă deosebirea între univers și lucrurile universului: cel dintâi cuprinde toată existența și toate modurile de existență; iar între celelalte, fiecare are toată existența, dar nu toate modurile de existență; și într-adevăr, fiecare dintre lucrurile universului nu poate să aibă toate însușirile și toate accidentele, deoarece multe forme sunt incompatibile în același substrat, fie pentru că sunt contrarii, fie că aparțin unor specii deosebite; (…) Universul cuprinde în întregime toată existența, deoarece dincolo și în afara de existența infinită nu este nimic care să existe, pentru că față de univers nu există un afară și un dincolo; fiecare dintre lucrurile individuale însă, cuprinde toată existența, dar nu în întregime, deoarece dincolo de fiecare sunt altele nenumărate. Așadar înțelegeți că totul este în tot, dar nu în întregime și în toate modurile în fiecare lucru individual. Înțelegeți deci, de asemenea, că fiecare lucru este Unul, dar nu întru același mod. Iată de ce nu se înșală acela care spune că existentul, substanța și esența sunt una; întrucât această unitate este infinită și fără margini, atât ca substanță, cât și ca durată, ca mărime și ca energie, ea nu are calitatea unui principiu, nici a ceva ce ține de un principiu; căci dacă fiecare lucru se confundă în unitate și în identitate, vreau să spun în una și aceeași existență, aceasta înseamnă că el dobândește însușirea absolutului, iar nu a relativului”.
„Este așadar de ajuns să știm că există întinderi infinite și un spațiu cuprinzător, care conține și pătrunde totul. Sunt în acest spațiu nenumărate corpuri lumești asemănătoare lui, și nici unul nu este mai în mijlocul universului decât celălalt, deoarece acest univers este infinit, și este deci fără centru și fără margini; raporturile acestea există pentru fiecare din aceste lumi, în parte, care sunt în univers în felul pe care l-am arătat altădată și îndeosebi atunci când am demonstrat că există anumite centre, cum sunt sorii, focurile, în jurul cărora își desfășoară drumul lor toate planetele, pământurile, apele, așa cum vedem că în jurul acestui soare apropiat de noi se învârtesc cele șapte astre rătăcitoare; după cum am demonstrat de asemenea, că fiecare din aceste astre sau aceste lumi, rotindu-se în jurul propriului său centru, produce aparența unei lumi nemișcate și continue care atrage după sine toate corpurile care se văd a fi astre, care pot fi astfel, și face să se rotească în jurul ei, ca centru al universului. Astfel încât nu există o singură lume, un singur pământ, un singur soare, ci există atâtea lumi câte lămpi luminoase vedem în jurul nostru; și nici ele nu sunt mai mult sau mai puțin în cer și în loc și în spațiu, decât este lumea noastră în spațiu, într-un loc și în cer. (…) Așadar, nenumăratele și principalele părți ale universului sunt infinite, au aceeași înfățișare, același chip, aceleași drepturi, putere și acțiune”, mai explică Bruno.
„Alungarea bestiei triumfătoare” (Spaccio de la bestia trionfante, 1584), primul dialog din trilogia sa morală, este o satiră la adresa superstițiilor și viciilor contemporane, fiind și o critică virulentă a eticii creștine – mai ales a principiului calvinist al salvării numai prin credință, căruia Bruno îi opune o viziune exaltată a demnității tuturor activităților umane.
„Cabala calului Pegas” (Cabala del cavallo Pegaseo, 1585), similar cu dialogul precedent, dar într‑o cheie mai pesimistă, conține o discuție despre relația dintre sufletul omului și sufletul universal, ajungând la negarea individualității absolute a celui dintâi.
În „Pasiunile eroice” (Gli eroici furori, 1585), Bruno recurge la imaginarul neoplatonic pentru a trata despre atracția resimțită de sufletul omului de a se uni cu Unul infinit și îl îndeamnă pe om să cucerească virtutea și adevărul.
Astfel, Bruno îl depășește pe Copernic, susținând infinitatea universului: Noi nu putem gândi cu mintea noastră că universul ar avea undeva o limită, că dincolo de limita pe care am gândi-o, n-ar mai fi spațiu. Universul este infinit și numai un univers infinit se conciliază cu ideea de Dumnezeu, a cărui activitate infinită nu poate să se desfășoare nestingherită decât într-o lume infinită. Atât din punct de vedere spațial cât și din punct de vedere temporal. Sistemul solar este numai unul din nenumărate alte sisteme care neîncetat se nasc și dispar, guvernate toate de o singură lege, de o singură putere de sufletul universal, de Dumnezeu. Ființa supremă nu este, după Bruno, în afară și mai presus de lume, ci într-însa, o pătrunde și o conduce teleologic. Dumnezeu este imanent lumii și este activ în orice parte a ei. Nu există nici o deosebire între diferitele părți ale lumii, ci toate sunt de aceeași natură și de aceeași valoare căci toate sunt deopotrivă străbătute de aceeași forță cosmică divină. Universul este imobil, deoarece fiind infinit, nu are unde să se miște, mișcarea nu se întâlnește decât în interiorul universului. Fiind infinit, universul nu poate avea un centru sau îi putem fixa un centru în orice punct al lui. „Fiecare stea, spune Bruno, se învârtește liber prin viața ei proprie, în jurul propriului ei punct central și în jurul soarelui său”. Mișcarea corpurilor cerești el o explică printr-o forță atractivă bazată pe înrudire, forță ce face posibil echilibrul între ele.
Bruno afirmă că Divinitatea face și desface totul în univers. Scopul ei suprem este perfecțiunea universului, realizarea tuturor formelor posibile din lumea sensibilă. Tot ceea ce se întâmplă își are cauza în Dumnezeu și orice scop este realizat numai prin Dumnezeu. Căci Dumnezeu este în același timp și cauza primă și scopul lui ultim. Substanța divină creează mereu noi opere, în forme mereu altele, așa cum artistul creează noi opere. Asta nu înseamnă că ea însăși se schimbă. Nenăscută și nepieritoare, infinită și absolută, ea este în esența ei neschimbătoare. Numai lucrurile particulare se nasc, cresc și mor, se dezvoltă și se perfecționează și apoi dispar, pentru a face loc altor lucruri particulare. Mizeria, durerea și moartea privesc numai părțile universului, nu întregul lui. Căci universul în întregul lui este perfect și nu-i lipsește nimic. În ansamblul universului domnește armonia. În realitate nu există nici devenire, nici moarte, căci substanța divină rămâne pururea identică cu ea însăși. Dar substanța divină se manifestă și acționează recurgând la contradicții. Cu ajutorul acestora forța divină produce multiplicitatea lucrurilor pe care le vedem, așa cum artistul, întrebuințând culori, linii și tonuri creează opera de artă unitară și armonică. Dumnezeu este și el în contradicție, înfățișându-se ca infinit mare, dacă privim universul în totalitatea lui, fără limite în spațiu și fără început și sfârșit în timp. Se înfățișează ca infinit mic, dacă-l privim ca germen individual determinant al oricărui lucru finit, căci fără determinarea individuală nu poate fi gândită viața.
Conform gândirii lui există trei infinituri mici: punctul – principiul liniei, începutul și sfârșitul ei; atomul principiul corpului. Există un minimum metafizic – monada, substanța individuală, căci din substanțe individuale constă universul și întreaga lui activitate stă în a face să se nască și să dispară indivizi. Monada este divinitatea însăși. Fiecare din monadele universului este o oglindă a lumii, ea este în același timp întregul și totuși un lucru deosebit de toate celelalte; pretutindeni este aceeași forță cosmică și totuși într-o altă înfățișare.
„Ne place sau nu, noi singuri ne croim viața. Născându-ne pe lumea aceasta, cedăm ușor iluziilor, simțirilor, credem în ceea ce vedem. Ignorăm cât de surzi și orbi suntem. Atunci ne asaltă frica, și uităm că suntem divini, că am putea schimba cursul rău al întâmplărilor”, spunea tot Giordano Bruno.
Deși nu a activat în mai multe domenii și nu a făcut cercetări largi precum Tycho Brahe, Galileo Galilei sau Copernic el a avut o previziune mult mai clară și chiar îndrăzneață pentru acele vremuri, reușind prin scrierile sale să se impună în rândul celor mai mari astronomi ai vremii.
Scriitorul și filozoful Will Durant menționează undeva în cartea sa „Renașterea”, că la Napoli se afla în acea vreme filozoful italian Telesio (1509-1588), primul care a combătut aristotelismul medieval, și care spunea că materia este acționată de două forțe: căldura care provine din cer, și frigul care se ridică din pământ; căldura produce expansiunea și mișcarea, iar frigul produce contracția și repausul. Din acest conflict ar rezulta esența intimă a oricărui fenomen fizic. Ele decurg potrivit unor cauze naturale și legi inerente, fără intervenția vreunei divinități. Giordano Bruno și alți câțiva filozofi au împrumutat câte ceva din aceste idei. Biserica la acea dată mai avea un anumit grad de liberalism, întrucât i-a îngăduit lui Telesio să moară de moarte bună. Însă, cu doisprezece ani mai târziu, Inchiziția l-a ars pe Bruno pe rug.
Gândirea sa a influențat filozofia din timpurile ce i-au urmat, în special pe filozoful olandez Baruch Spinoza. Concepția panteistă (identificarea divinității cu întreaga materie și universul) și optimistă a lui Bruno a cucerit și entuziasmat, mai cucerește și entuziasmează.
La locul martiriului său, în piața „Campo dei Fiori”, administrația orașului Roma i-a ridicat la sfârșitul secolului al XIX-lea o statuie, dedicată libertății de gândire. La 400 de ani după executarea sa – 17 februarie 1600, Biserica Catolică, prin glasul papei Ioan-Paul II, şi-a exprimat „profunda durere”, regretând eroarea comisă prin condamnarea la moarte a lui Giordano Bruno.
————————————-
Vavila POPOVICI
Carolina de Nord
8 februarie 2020